Cât duce halatul?

Pe nimeni nu mai iau prin surprindere cozile din faţa cabinetelor medicale. De stat. Cultivând, cu îndârjire, o practică de când lumea şi pământul parcă, statul la cozile din spitale şi policlinici (statul la cozi, în general) ne-a intrat în sânge. La coadă aflăm de toate: prognoza meteo, cursul valutar, ce-a mai zis Băsescu, ce-a mai făcut Adelina, tariful la meditaţii, câte medalii are Cristian, remedii naturiste împotriva negilor, chisturilor şi mătreţii, reţete de varză acră şi multe, atât de multe că nu mi-ar ajunge ziua-ntreagă să vi le înşir. Crescuţi la coadă, ne-am învăţat să stăm încolonaţi, în faţa uşilor, cu o demnitate bolnăvicioasă, lâncezind, în neştire, până ne vine rândul.

Pe negândite, cozile din faţa cabinetelor medicale au devenit un adevărat semn de recunoaştere a profesionalismului căci, nu-i aşa, cu cât e mai mare coada de la uşa cabinetului, cu atât mai priceput trebuie să fie doctorul. Mai şcolit, mai cu mâna uşoară, mai cumsecade, mai deştept, mai cumva…

Vai, e tare bun doctorul ăsta! Ştii câtă lume avea la coadă în faţa uşii? Puhoi… De câte ori n-aţi auzit-o?

Sătulă de astfel de tratamente şi de aglomeraţie, pe de o parte, scârbită de taxe, trimiteri şi săru-mâna, pe de alta, mi-am luat inima-n dinţi şi bani în portofel şi m-am dus, la ora 10:00, după cum stabilisem programarea la telefon, la un cabinet medical. Particular. Încercând să evit cozile şi trupurile dezgolite în văzul tuturor, m-am decis să încerc şi varianta serviciilor medicale private.

Punctuală, de fel, am ajuns la policlinică la fără 20. Neştiind drumul, m-am gândit că e mai bine să plec din timp de acasă. Acolo, fata de la recepţie m-a îndrumat spre o uşă pe care scria, cu litere de-o şchioapă, aurii: GENERALIST. După o consultaţie de rutină, (adresă, CNP, angajator, antecedente medicale, boli cardiace şi ereditare) doamna doctor urma să-mi dea o trimitere către un medic specialist care avea să-mi pună un diagnostic şi, eventual, să-mi recomande un tratament.

Am mulţumit, mi-am luat catrafusele şi, când să ies pe uşă, am fost chemată înapoi să ridic un post-it galben, pe care era ştampila, parafa şi un 50 RON în colţul de sus, sub precizarea: consult. Citindu-mi pe faţă mirarea, doamna doctor mi-a explicat că tocmai am fost consultată şi că post-it-ul cu pricina, pe care se încăpăţâna să-l numească chitanţă, era biletul meu de intrare pe uşa medicului specialist. Ce puteam să mai fac? De jenă, mai mult, m-am îndreptat cu hârtiuţa galben-pai spre Recepţie, unde, cu un zâmbet de-a dreptul angelic, fata mi-a încasat biletul şi m-a încredinţat alteia, care m-a condus la cabinetul doamnei doctor la care îmi făcusem programarea cu o zi înainte.

Uitându-mă la ceas, m-am bucurat văzând că încă era devreme. Aproape 10 minute mai erau până la fix. Ajunsă în faţa uşii, însă, trei din cele şase scaune erau deja ocupate. M-am aşezat, în linişte, şi am aşteptat. Au trecut 10 minute, au trecut 15, şi uşa nu se mai deschidea. Şi totuşi, în dreptul acelei uşi mă pironise asistenta… După încă vreo 5 minute, uşa se deschide şi… Bratu! Poftiţi!

Fără să gândesc, m-am ridicat. Însă abia când în faţa mea s-a înfiinţat adevărata doamnă Bratu mi-am revenit. Nedumerită, am cerut explicaţii asistentei. Mie avea să-mi vină rândul după programările de 9:00 şi 9:45. Degeaba am încercat să-i explic că am programare la ora 10:00 şi că deja doamna doctor întârziase 20 de minute, din timpul meu. M-a poftit să iau loc şi să aştept. În linişte. Şi, în nesocoteala mea, m-am aşezat. Şi-am aşteptat… Că doar plătisem deja 50 de lei.

Într-un târziu, mi-am auzit numele. Mă uit la ceas. 11:20. N-au trecut mai mult de 10 minute şi doamna doctor aproape că m-a dat afară pe uşă. Auzise, probabil, că am pus întrebări. Cu altă hârtiuţă-n mână, m-a trimis la laborator să-mi ia sânge. Acolo, mi s-a mai înmânat un bileţel, de data aceasta verde. 150 RON, analize laborator, al căror rezultat aveam să-l ridic doua zi, de la Recepţie. Zis şi făcut. La prima oră, m-am înfiinţat în faţa Recepţiei şi mi-am ridicat buletinul. De analize. Grafice, tabele, nişte valori cu zecimale… Când am cerut, însă, un medic care să-mi citească analizele… alţi 50 de lei mi-au fost ceruţi. Contravaloarea interpretării analizei.

Acum… Degeaba m-am răţoit, în zadar am arătat cu degetul calicia sistemului sanitar… Ce era să mai fac? I-am plătit. Alţi 50 de lei. Răul deja fusese făcut, încă de când am acceptat să plătesc consultul de îndrumare. Trebuia să fi plecat de prima oară, fără să le mai dau niciun ban, mi-am repetat, obsesiv, până am ajuns acasă. Oare ce ar fi trebuit să fac? Nu-mi era mie mai bine la policlinica aia infectă, de stat, sprijinindu-mi spatele de peretele murdar, scorojit, plin de pete de găsime? Nu cred să mă fi simţit vreodată mai batjocorită… Şi, pe deasupra, şi taxată pentru asta.

Oare unde este mai mare mizeria: la stat, unde medicii şi asistentele îmbracă halate cu buzunare largi, pe care cos, simbolic, câte o cruce roşie, sau la particular, unde “atenţiile”, de multe ori depăşind limita înţelegerii, îţi sunt facturate? Ce bine zicea vorba aia bătrânească… De doctor să-ţi fie mai teamă decât de boală!