Aripi de zahar

eric-emmanuel schmitt_oscar şi tanti roz. chris simion_oscar şi tanti roz. oana pellea_tanti roz. tuturor celor de mai sus vă adresez mulţumirile mele!

Da, da, da !

Să văd şi eu un copil de nouă ani gata să moară, care ştie că va muri curând şi care se comportă aşa !

Sau cu alte cuvinte: poezia ca poezia, dar dă-o dracu de chiloţeală !

Iti lasa un gol in suflet acest articol…

Dar poate ne va ajuta sa vedem care sunt lucrurile cu adevarat importante.

Frumos si trist!

#2 cosa nostra: e simplu, coza monstra, viziteaza sectia respectiva din spital!

Articolul scoate de la naftalină sensibilitatea autoarei…Totusi, viaţa’i dura dar e aspra ! Spectrul, oricît de înfricoşător, trebuie privit drept în ochi ! Şi-atunci :care pe care !!!

@cosa nostra: din fericire,aproape nimeni dintre cei care posteaza pe aceste forumuri nu stie cum arata si cum se simte un bolnav de leucemie in ultimile zile de viata.Chestia cu zambitul,povestitul si “Sic”…

fara comentarii

mihaela e o moarte grea şi urîtă. şi nu mor doi bolnavi la fel. însă unii au şansa de a-şi primi aripile înapoi.

unii oameni simt in mare ce se intampla dupa moartea fizica ….

@cosa nostra, una este sa faci comentarii acide pe marginea “scrierilor” mademoazelei(sic!) Doria si alta e sa fii cinic cand e vorba despre o sectie reala, a unui spital real, unde copiii mor in realitate. Ai vazut vreodata un copil care e bolnav de niste ani, un copil care isi petrece copilaria in spitale cu perfuzii, analize, injectii, chimioterapie, ca sa iti dai seama ca e mai intelept uneori decat adultii?Ai fost vreodata in spitalul respectiv, ca sa le vezi privirile, sa le asculti gandurile, sa te socheze luciditatea si logica de piticoti care stiu ca timpul lor printre oameni e scurt?Fa o vizita o data copiilor din oricare sectie de oncologie a oricarui spital din tara asta.S-ar putea ca atunci cand iesi de acolo sa privesti altfel lumea, oameni, viata.S-ar putea sa nu mai simti nevoia sa vorbesti multe ore dupa aceea, pentru ca dupa ce te uiti in ochii unui copil de 7-8-9 ani care stie ca va muri si ii vezi zambetul senin si linistit, dupa ce il asculti cat de calm vorbeste despre moarte si dupa ce realizezi ca e constient de faptul ca isi lasa in urma parintii si ca durerea lor de dupa il doare mai mult decat faptul ca el nu va mai fi, nu prea mai exista cuvinte care sa merite sa fie spuse.De fapt nu prea mai exista nimic decat un gol imens in suflet si un cumplit sentiment de inutilitate si de viata pierduta cu rezolvarea unor probleme stupide.Si asta ti-o spune un om care lucreaza zi de zi printre astfel de pui inger care isi asteapta aripile.Un copil care stie ca va muri vede moartea altfel decat un adult.El nu a apucat sa traiasca.Pentru el, “moarte” echivaleaza cu plecarea intr-un alt loc, un loc unde nu vor mai fi doctori, unde nu ii va mai cadea parul, unde nu va mai durea nimic, unde se va juca toata ziua si unde totul va fi senin si calm.

Vladimir,

Îmi pui nişte întrebări retorice.

Implicit dai şi răspunsurile, prin asta caracterizându-mă, fără să mă cunoşti.

Uite îţi răspund eu:

Nu, nu am văzut nimic din toate astea pentru că eu am trăit în pădure şi acum văd lumea pentru prima dată ! Eşti mulţumit !?

Dacă nu, uite, te lămuresc:

Problema comportamentului unui om de orice vârstă, după aflarea veştii că va muri curând este o temă foarte complexă la care eu mă gândesc aproape dintotdeauna. Un astfel de subiect ar putea umple acest articol cu comentarii ani de zile.

Însă pentru asta, ar trebui îndeplinite două condiţii: - să fie lansat ca atare de către autor; - să fie susţinut prin dialoguri de către acesta.

Din nefericire, niciuna din cele două condiţii nu sunt îndeplinite.

1. Articolul introduce subiectul într-un mod poetico-plângăcios de care sunt sătul încă de la urmărirea a cinci minute din emisiunea dansez pentru tine şi chiar dacă nu aş fi sătul, oricum canalizează discuţiile spre orice altceva decât spre o analiză multiplan. Şi 2. Autoarea, în stilu-i caracteristic nu va interveni nicicând. Nu a făcut-o niciodată la nici un articol.

Acestea m-au determinat să scriu astfel prima mea intervenţie.

Aş fi fost interesat să văd opinii diverse ale cât mai multor oameni. Aş fi vrut ca subiectul să fie tratat din cât mai multe puncte de vedere. Chiar şi cinice.

Dar văd aşa ceva !? Nu. Vezi tu !? Dacă da, arată-mi şi mie !

Şi pentru a-ţi satisface curiozitatea:

Da, am văzut o fetiţă care a murit de mică şi care ştia dinainte acest lucru. Ce crezi că a făcut după ce a aflat !?

A devenit brusc, filozof matur cu aripi topite la naştere !? Şi alte astfel de chiloţeli !?

Nu frate ! A înnebunit a doua zi când a realizat totul. Ţipa până la sufocare, spărgea lucruri, îşi dădea cu capul de tot ce prindea şi multe altele de nici nu vreau să mă mai gândesc. Într-un final au trebuit s-o umfle cu injecţii de calmare încât a devenit ca o plantă.

Uite de ce am scris eu în acel fel primul comentariu !

Chris, te injosesti publicand pe site-ul asta plin de prostii!

Pe de alta parte, felicitari pentru sensibilitatea pe care ai reusit sa o transmiti prin acest articol!

Eu am altceva , nu de zahar , dar la fel de dulce si tare precum ba(s)tonul de …..

Cu adevarat, cum spunea cineva mai sus, un articol ce te ajuta sa vezi ceea ce este mai important in viata. Si inca ceva, ca ratacitor printre site/uri, garantez ca pe acesta gasesti mult, mult, mai multa sensibilitate, bun simt, inteligenta etc. etc. fata de un site pe care se discuta politica, sport si, uneori, litertura. 2. Nu mai retin unde, dar sunt sigur ca l-am mai citit. L-ai mai publicat candva, undeva!!!

Ma intrebam, de unde sensibilitatea asta? M-am lamurit, Maramuresul cu IZA lui e de vina!!!

moartea unui copil rupe cate putin din aripile fiecaruia dintre noi.

buna seara.foarte trista povestea. insa “articolul” are prea multe metafore parca este o compunere de clasa a 9-a, pentru limba romana; anumite pasaje din dialog sunt refacute iar cuvintele sigur nu puteau fi rostite de un copil de 9 ani. filozofia lui despre aripi o cred totusi.

Povestea este reala. Si nu am scris-o pentru cei care se indoiesc de asta si nici ca pe un exercitiu stilistic. Dialogul, chiar daca nu pare, este in proportie mare autentic. 9 ani pentru un copil bolnav de leucemie nu sunt 9 ani, sunt mult mai multi. Sensibilitatea lui, inteligenta si intuitia au fost atipice, DA, si nu pot fi judecate. Victor avea mult umor si era mult mai intelept decat noi toti la un loc. p.s. Cei care isi dau cu parerea cinic, ironic etc…n-au mirosit inca moartea.

Copii accepta altfel moartea decat un adult pentru ca ei o percep altfel.Ei nu sunt plini de prejudecati ei sunt curiosi,de asta fac primii pasi.

Am doua carti preferate scrise de autori romani tineri. Cartea ta, “In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la mine” si cartea lui Dragos Bucurenci “Real K”. Ti-am vazut toate spectacolele. Articolul asta are ceva din povestea lui “Oscar si Tanti Roz” sau mai bine zis din acelasi tip de realitate. Esti un om rar. La tine in sera faci abonament? Cauta si cand agati ceva mai da-ne si noua. Esti foarte tare!

Buna Chris,

Nu stiam ca citesti comentariile. Foarte frumos articol! Multumesc pentru el. Poate mai scrii… daca ai facut-o pe clovnul cu copiii bolnavi de leucemie, chiar ai ce spune! Numai sa ai timp si chef. Nu baga in seama comentariile cinice! Vin de la niste persoane care nici nu traiesc cu adevarat si nici nu stiu sa traiasca.

Nu consider ca este necesar sa ma bag in seama prin comentarii. Este suficient ca postez povesti. Fara sa am asteptari. Daca imi este solicitata interventia, cum a fost cazul unui cititor de mai sus, o fac din respect, nu de placere. Scopul meu este sa spun povesti, nu sa intru in polemica. O zi excelenta!

Ti-am citit doua carti. Imi place cum simti. Pe cand o carte noua? Te-am vazut la teatru. Eram cu prietena mea. I-am spus ca esti foarte frumoasa si s-a suparat pe mine. Asta inseamna ca mi-a dat dreptate.

[...] pandora’s [...]

Oct24 Ah, de cand ai scris prima data ma gnedaam ca vom afla continutul prezentarii ca si in cazul celei privind jurnalismul. Ma bucur ca a iesit bine si ca ai putut povesti macar ideile principale