Am voie să fiu puţin siropoasă de 8 Martie?

E o dată pe care n-o sărbătoresc decât dacă e vorba de mame, aşa că o să le ofer un text pe care l-am scris, acum mai mulţi ani, despre ele. Plus nişte ghiocei!

Cum arată?

Când suntem mici, e tânără, frumoasă, plină de viaţă, fâşneaţă, cumva neliniştită şi foarte grăbită să alerge în sute de direcţii unde are de făcut tot felul de lucruri, unele evidente, altele misterioase. Când noi suntem deja mari, pe la casele noastre, îşi dă voie să-mbătrânească, se îngraşă un pic, începe să poarte pantofi fără toc şi fuste sub genunchi, părul nu-i mai e aşa lucios, deci îl tunde mai scurt şi îşi pune ochelari fiindcă nu mai vede prea bine nici să bage aţa în ac, nici la televizor. Capătă un aer ciudat de seninătate, răbdare şi înţelepciune, o mai doare una-alta, ba un genunchi, ba o mână, e mai puţin agitată şi intră în panică mai greu. Foloseşte, însă, în continuare formula “măi, copile”, chiar dacă adrisantul a împlinit de curând 30 de ani şi se apleacă de fiecare dată, ca să poată intra pe uşă.

Cu ce se ocupă?

Ohooo, are atâta treabă că nici nu-şi mai vede capul. La început, e ocupată să ne hrănească, să ne schimbe scutecele, să ne adoarmă, să se sperie că ţipăm, deşi nu ne iese vreun dinte, să sune doctorul şi pe bunica plângăciosului în miez de noapte (nu înainte de a-l trezi pe tata), să citească termometrul şi să i se taie genunchii când vede 39 cu 7, să prepare ceiuţuri şi grişuleţe, lăpticuri şi măr ras cu biscuiţi. Mai târziu, e musai să ne ia-n braţe şi să certe vreun scaun de care ne-am lovit din cauza excesului iresponsabil de viteză, la volanul premergătorului. Se bucură ca un copil de primul nostru cuvânt, care, de cele mai multe ori, dar nu întotdeauna e “mama”. Se supără din varii motive: când află că ne-am păruit cu vreun coleg de grădiniţă, pentru o notă mică la dictare sau citire, pentru o obrăznicie spusă unei vecine de bloc. Ne pedepseşte fiindcă nu ne-am făcut temele şi pentru că, în loc să mergem la şcoală, am tras chiulul şi ne-am dus într-o bombă de pe lîngă şcoală, la un “suc”, sau în parc, să ne pupăm. Se supără sau se amuză când îi răspundem ei însăşi obraznic, câteodată chiar zâmbeşte sau plânge ascunsă undeva, dar în faţa noastră e fermă şi nu se trădează, ca să nu-i prindem slăbiciunea. Când ne găseşte ţigări prin buzunare, se sperie din nou, îl ia pe tata la o şedinţă şi-i spune precipitat “Vorbeşte tu cu copilul, că uite ce am găsit când am vrut să-i spăl blugii!” Nici când începem să lipsim nopţile de-acasă, ca să dăm iama prin discoteci, ea nu prea doarme, ci doar se preface, în aşteptarea clipei în care se aude cheia răsucindu-se în yală. Când avem examene, ori merge în vârful picioarelor pe lângă uşă, ori se învârte agitată pe lângă noi şi ne întreabă dacă nu vrem ceva bun, un ceai, o cafea, nişte lapte, ciocolată sau altceva dulce, eventual şi un extraveral, ca să ne treacă emoţiile. Când suntem îndrăgostiţi, se bucură odată cu noi, fără cuvinte şi-şi aminteşte vremuri trecute, când ei însăşi îi zburau stoluri de fluturi pe sub stern. Când suferim, merge iarăşi în vârful picioarelor, ca să nu ne tulbure şi mai tare tristeţea şi dezamăgirea. Când îi prezentăm un om pe care-l iubim, e bună, mămoasă şi caldă cu el, dar şi circumpspectă, şi rece, de teamă că omul acela ne-ar putea răni. Când alegem să spunem “Da” cuiva lângă care vrem să ne petrecem toată viaţa, ea plânge din nou, discret, ascunsă undeva printre oameni, de bucurie, dar şi de tristeţea că, parcă-parcă, nu de tot, dar un pic tot ne pierde.

Cînd suntem deja, de tot plecaţi de acasă, se împrieteneşte cu aşteptarea. Ne aşteaptă să umplem iar casa de gălăgie, de voci, de chicote, de râs. De multe ori, venim, dar se întîmplă, adesea, şi să nu venim. Şi-atunci, se uită lung la cozonacii pe care i-a pregătit pentru noi, la prăjitura noastră preferată, dar nu ne reproşează nimic. Sigur am avut o treabă mai importantă, sigur ceva urgent ne-a reţinut. Uneori uităm s-o sunăm şi atunci ne sună ea să ne întrebe dac-am mâncat, dacă mai vrem o haină veche pe care ne-a găsit-o printr-un şifonier, dacă vrem să ne facă nu ştiu ce prăjitură sau dacă am dezgheţat frigiderul. Dacă ne aude că plecăm la drum lung, întreabă timid dacă n-am putea s-o sunăm să-i spunem c-am ajuns cu bine.

Cum o vedem noi?

Uneori nici n-o observăm prin preajmă şi ne ascundem de ea fiindcă vrem să fim singuri, alteori ne supărăm că s-a încruntat la noi pentru ceva ce ni se pare o prostie sau fiindcă ne-a făcut ordine în hârtiile de pe birou şi nu mai găsim nimic, uneori o minţim de frică să nu ne pedepsească sau de frică să nu se necăjească, alteori ne e dor să ne mângâie, să ne dea-n leagăn sau să ne ţină-n braţe, cum făcea când eram mici, să ne aducă un ceai cald fiindcă ne doare gâtul sau prăjitură d-aia bună în pat, să ne citească o poveste, să ne înveţe tabla înmulţirii, să ne facă băiţă şi după aia să ne şteargă cu prosopul, să ne pună termometrul, fiindcă avem febră sau, cine ştie, să ne pună termometrul fiindcă ne-a părăsit cineva drag. Uneori, în câte-o seară de răgaz, ne gândim cum o arate viaţa noastră când ea va pleca. Şi atunci, ne dau lacrimile, ne trec fiori pe şira spinării, trimitem gândul urgent la plimbare şi ne promitem solemn că o vom suna chiar a doua zi. A doua zi, ne luăm cu treaba şi uităm. Dar, nu-i nimic, ea e acolo, ne aşteaptă şi nu se supără. Ştie că avem treburi mai importante şi mai urgente de făcut.

Publicat pe Pandora’s şi simonatache.ro.