9/11, un moment personal

Era o zi marti obisnuita. Ma trezisem de dimineata, pe la 8.00. De la 10.00 la 14.00 aveam emisie. Eram studenta si lucram la Terra, un radio local din Iasi. Nimic nu anunta neobisnuitul zilei de 11 septembrie 2001. Patru ore linistite de program cu niste balbe, un concurs in direct cu ascultatorii, stirile la fix, strambaturile colegilor prin geamul care despartea emisia de redactie. O zi de marti obisnuita. Pe la ora 15.00 am plecat spre casa. M-am urcat in autobuzul 30, care leaga si acum cartierele Canta si Nicolina. In 20 de minute am fost acasa. Am mancat ceva si – tabietul acelor vremuri – nu am deschis televizorul, ci radioul. Playlistul curgea asa cum il stiam. O zi de marti obisnuita.

La 15.50 asteptam interventia colegului meu, care urma sa anunte ce “ne astepta” in ora urmatoare. Nicio voce nu a intrerupt insa programul. Era prea liniste. La 15.52 a sunat telefonul: “Ce faci? Te uiti la stiri?”, ma intreaba colegul. “Nu”, zic. “Dar tu nu trebuia sa fii in direct?”.”Deschide televizorul! A intrat un avion in World Trade Center”. “E o gluma? Ce avion sa intre WTC, in Centrul Civic?”, raspund eu, crezand ca sunt ironica atunci cand ma indoiesc ca Iasul are un aeroport pe care ar putea ateriza vreun avion, iar hotelul din centrul orasului ar putea fi vreo miza. “WTC din New York, bai!”, imi spune colegul. “A…”, a fost singura reactie pe care am putut sa o am. Cu receptorul in mana am deschis televizorul. Aproape fiecare program transmitea imagini cu primul avion intrat in turnurile gemene, la 8.46, ora New York-ului.

Lumea mica in care traiam, si in care WTC reprezenta o cladire din Iasi, un reper pentru intalniri, se largea. Am inchis telefonul fara sa-mi dau seama, cu ochii atintiti in ecranul televizorului. Stiti filmele in care americanii sunt atacati de extraterestri si fug disperati fara o directie, cu mainile tinandu-se de par, cu ochii iesiti din orbite? Credeam ca ma uit la un astfel de film si in ignoranta momentului eram convinsa ca nimic din ce se intampla la aproape 8.000 de kilometri distanta nu ma poate afecta personal. Abia in anii care au urmat am inteles cine e bin-Laden, care e treaba cu teroristii si de ce americanii erau atat de suparati de au pornit razboaie in Irak si Afganistan.

***

Dupa 10 ani, 9/11 inseamna pentru cei mai multi dintre noi o amintire a locului in care ne gaseam atunci cand am aflat de tragedie: in drum spre casa, la masa, de vorba cu un prieten la o cafea, la serviciu sau chiar in fata televizorului.

Chiar daca drama Americii a fost, fizic, departe de noi, dupa 10 ani sunt convinsa ca ne-a afectat personal mai mult decat am fost sau suntem constienti. Ma afecteaza personal, de exemplu, atunci cand calatoresc cu avionul si ma lovesc de restrictiile impuse dupa atacul din 9/11. Ma afecteaza personal atunci cand merg cu metroul, vad un rucsac abandonat si ma gandesc daca… Nu, imi opresc gandul. Nu e posibil, dar teama s-a strecurat deja in mine.

Ma afecteaza personal cand aflu ca un roman a murit in Irak sau Afganistan. Pana acum am pierdut 21. Si nu au cum sa nu ma emotioneze povestile celor aproape 3.000 de oameni pierduti fara sens, intr-un razboi pe care nu pot si nu vreau sa-l inteleg. Asa ca, pentru fiecare dintre noi, chiar daca nu ne dam seama, 9/11 e un moment personal, care fie ne-a modificat perceptiile asupra a ceea ce stiam noi ca inseamna cea mai puternica natiune a lumii, a ceea ce stiam ca inseamna libertatea, ale carei reguli au fost modificate esential in ultimul deceniu, fie ne-a imbolnavit de teama ca si la noi s-ar putea intampla o astfel de tragedie, fie am invatat o lectie despre solidaritatea si rezistenta unui popor.