Si am vazut prea multi fugind de ei insisi de parca ar fi vazut cel mai cumplit dusman, dupa cum si o multime de feluriti nefericiti, dintre care unii fugareau fericirea fara s-o ajunga niciodata, dar erau fericiti in felul asta.

Lume- nelume , oameni-neoameni, adunaturi de carne, mirosuri, idei si algoritmuri diferite, toti pretinzand un loc mai in fata. In fata unde? In fata cui? Si pentru ce?

Ce faci cand afli brusc ca ai de trait mai putin decat te gandeai?  Ce spui? Cui spui? Unde alergi? Si ce rost mai are sa bati la usile altora atunci cand stii ca zilele tale s-au inghesuit brusc intr-o clepsidra sufocant de mica si ca scurgerea lor goneste ca vantul peste dune? De ce ai mai cere un ajutor incert pentru a incerca sa infrangi o certitudine?

O amica mi-a intins acest link cu nume predestinat: SOS Cardio, intr-un e-mail si intr-o pauza de cafea, am completat testul. Intr-o joaca. Un cartonas, doua cartonase … zece cartonase egale cu toti anii in care am crezut ca pot orice, pot oricum, ca oricum nu conteaza. Ca sunt invincibila. Rezultat: nu sunt invincibila.

Asa am aflat ca traiesc cu 10 ani mai putin decat ultimul european oarecare ce traieste intr-o tara mai fericita de pe acest continent. Nu ma plang. Imi dau doar seama ca toata zbaterea mea aici a fost complet inutila. Ce-as fi facut in acei 10 ani, potential bonus al vietii civilizate? Poate as fi iubit mai mult, poate as fi cunoscut mai mult, poate as fi descoperit formula fericirii, ori as fi trait suficient sa-mi ocup terenul rezervat pe Luna, pe care l-am numit: “Lacrimonada”.  As fi construit o casuta imponderabila, cu lampioane de idei crete si cu stergare fluide pe pereti. Poate as fi reusit sa ma plimb printre pagodele din Myanmar recitind intaiul poem ascuns al lui Kipling.

Sau, cel mai probabil, as fi trait ca in prezent, gandindu-ma ca ziua de maine e obligatoriu a mea, oricand, oricum, in orice conditii, asa cum poate, traim noi toti.

Ce nu masoara nimeni e cat ti-a mai ramas de trait intre momentul in care ti-ai calcat pe inima prima oara si implinirea unui diagnostic: “inima rea”.

Exercitiu antitetic:

- Fii mandru ca esti roman! Avem genii! – Nu traim din iluzii ci din realitati, iar realitatea nu ne da motive de bucurie nici de mandrie. Exceptiile doar confirma regula, iar in lipsa unei societati civile care sa-si apere interesele in detrimentul smecherilor si al unei clase politice care nu-si merita nici numele, nici locul, varfurile acestei societati isi pierd valoarea –  uite de-aia raman geniile noastre necunoscute.

- Fii mandru ca esti roman! – Din urma nu mai vine nimeni, iar in fata nu exista nimic! De zilele nationale ale  Romaniei si alte cateva evenimentei ne plezneste asa un iz national, pojghita subtire si credem ca ne spalam toate pacatele de zi cu zi ascunzandu-ne dupa aceste varfuri palid identificate, dupa aceste cuvinte in care poate ne regasim prea putin, cand in realitatea cotidiana e vai de steaua noastra si suntem sub nivelul tarilor africane. Daca in ‘90 nu eram inca o tara bananiera, acum ne apropiem periculos de acest statut  prin: comportament, indisciplina, lipsa de interes si coeziune prin tot ceea ce defineste un popor nu o adunatura sociala.  Din  urma  nu ne ajunge nimic bun, pentru ca asta am stiut sa educam si sa formam, asta am inteles noi sa dam urmasilor nostri, adica nimic ca nu cumva sa ne ia locul. Le ametim ochii si sufletele cu ambalaje ieftine si colorate demne de o existenta consumatoare de resurse, dar nu i-am invatat sa fie! Tragedia e ca oricum ne vor lua locul, pentru ca nu suntem vesnici suntem doar limitati, iar cei care vin i-am format pe acelasi calapod, deci intr-o buna zi ne vom merita cruzimea lor.

- Fii mandru ca esti roman! – Avem mai multi analfabeti decat pe vremea lui Ceasca,  rezultatele de orice fel sunt un “chinzai” pe bat, iar traditiile nu le mai gasesti nici la muzeu.

- Fii mandru ca esti roman! Avem traditii! – Avem de fapt resturi de viata prin muzee, si acelea incomplete. Avem comemorari palide a ceea ce strabunicii nostri traiu zilnic. Traiditia inseamna valori de viata impartasite, traite, asumate. Din valorile de viata ale acestor strabunici, de vor fi fost ele asa cum le gasim prin carti, ori pe la bunii nostri care mai traiesc, acele valori nu ne mai apartin si nici nu ne-au fost familiare vreodata la nivel macro in societatea romaneasca. Ne-a devenit dumnezeu de ocazie maneaua, prostul gust, indolenta, nepasarea si grosolania.

Fii mandru ca esti roman! – De ce? Ai vreun motiv serios sa fii?

Sa fie vinovat acelasi stil caldicel pe care-l practicam? Poate ca Machiavelli avea mare dreptate: “pe oameni fie ii iei cu binisorul, fie ii distrugi cu totul”. Si uite-asa nehotararea noastra se intoarce impotriva noastra. A cata oara?

“Liberte. Egalite. Fraternite” – rasism ambiental cu norma intreaga si cu stampila europeana.

In anii ‘90, Europa ne-a inchis granitele. Eram nedemni pentru ca eram flamanzi si prost imbracati, pentru ca nu stiam regulile lor de viata. Ar fi dat orice sa nu le redeschida vreodata ci doar sa ne oblige sa consumam marfa lor scoasa din rebuturile de productie, gunoaiele pe care in loc sa le arunce, ni le vand inca la preturi astronomice pe post de: “Produs pentru Europa de Est” .

In anii ‘90 pentru mine Europa a murit.  A existat vreodata?

Cetitoriule, de esti slab de ingeriu ori esti tare de cerbice fa bine si du-te sa te veselesti cu un pahar de rachie. Zisu’ asta de mai josu’ nu ti-i spre cetire, nici spre stire ori spre naravire. Ce-o fi mai josu’ iaste ce iaste, da’ nu iaste de nu iesti cu tate mioarele prin batatura. Noroc!

*****

M-am pomenit in viata ca roman. Curat ghinion! Ori noroc. De la caz la caz, de la om la om norocul si ghinionul fluctueaza nesistematizat. Privesc in jur si nu inteleg ce anume m-ar face sa ma mai simt bine in pielea cetateniei mele colorate, cand in visiniu prin pasaport, ori piersica-pal prin cartea de identitate.

Traiesc, la fel ca voi, intr-o lume in care cei fara treaba si idei se erijeaza in corectorii natiei la limba romana, iar aia de se cred ocupati cred ca ne reprezinta. Intre cele doua extreme si unii si altii ne agitam stingher, fara sanse, fara perspective si fara nici un viitor real.

Ce viitor poti avea intr-o tara in care:

- nu ti se da sansa sa muncesti in cunostinta de cauza ?

-  in care o clica politica a stabilit prin lege ca te-ai nascut infractor atata timp cat prin lege intre a sti si a nu sti litera legii poarta intre ele semnul egal.

- in care daca vrei sa inveti constati ca n-ai de la cine pentru ca banul e intotdeauna mai important decat tine, omul, si oricum, banul nu ajunge niciodata?

- in care mica jecmaneala e ridicata la rang de virtute, iar hotia la rang de model social?

- in care respectul s-a recalificat la reanimare?

- in care singura ratiune de a fi a imbecililor cocotati in asa-zise functii pe ici pe colo e aceea de a-si dovedi eficienta prin a ramane singuri pe planeta?

- in care desi cu petice rupte in zonele sensibile – ma intelegi – suntem fanaticii tigailor si a litrului de ulei; lacomim pana la ultima picatura de sange din noi la tot ce poarta numele: “gratis”?

Traiesc intr-o tara in care orice experienta profesionala e egala cu zero atunci cand trebuie sa fii platit, dar e obligatorie atunci cand trebuie sa treci la munca.

Traiesc  intr-o tara in care hedonistii dau lectii de teoria relativitatii si a coincidentei pe e-mail si in care estetica rade had si fara scop intr-un ciob chior de se credea candva oglinda. Cred ca in ultimii ani am trait intr-un roman de Kafka, doar ca autorul a uitat, ori n-a mai apucat sa-i scrie si finalul.

Traiesc in Romania si oriunde se duc romanii repeta aceeasi experienta de viata pana la tampirea planetei… Roman…a dracului meserie, si culmea, nu ne trecem examenul de calificare nici macar la asta!

A vostra, cu naduf…

Iata cum ar arata “regulile de aur ale artei de a scrie despre nimic”:

Povestea mi-a evocat alte povesti. Atunci cand am vrut sa le scriu si sa le public mi s-a replicat sec: “De-astea tot am auzit. Nu mai intereseaza pe nimeni! A fost alegerea lor. Lasa istoria, prezentul e mai important!”. Degeaba am protestat. Degeaba am incercat sa pun problema: “Bine-bine si noi cum ne vindecam de trecut, de noi insine?”. Mi s-a spus ca sunt prostii de copil idealist. Si volens nolens am trecut mai departe, in cotidianul ipocrit, dezumanizat, imbecilizat pana la anularea propriei memorii. Randurile care urmeaza sunt povestea unei familii clujene. O poveste care m-a urmarit si inca ma urmareste. Am sa v-o spun voua. Voi spuneti-o copiilor vostri. Daca veti considera ca merita.

Examen de “neuitare”
A.H. era (si poate ca mai e, inca n-am avut curajul sa o resun dupa ani de tacere) o veritabila doamna din alte vremuri. Mignona, cu un zambet cald, calculat, cu o alura demna de o regina impotriva staturii. Vorbea romaneste nu fara accent, insa vorbea fluent o limba despre care fusese mereu invatata ca e limba de sclavi. La vremea cand patronul tatalui sau venea la fiecare sarbatoare crestineasca cu carul incarcat de carne, haine, incaltaminte si rechizite pentru familia lor numeroasa, fetita de pe atunci n-ar fi banuit ca fiul acestuia, unul dintre miliardarii Clujului interbelic avea sa-i devina sot. In comunism. Intr-o alta epoca, in conditii pe care nu si le-ar fi dorit nici unul dintre ei, fie bogat ori sarac.

“Desi tatal meu era platit pentru munca lui in fabrica, nu razbeam. Eram prea multi si era un singur venit in familie. Asa o duceau mai toate familiile de muncitorii ca noi. Te bucurai daca aveai o bucata de mamaliga rece si o ceapa pe masa si un acoperis, cat de inghesuit de-asupra capului. Nu visam prea mult la scoli. Supravietuirea era mai importanta. Mergeam si ii dadeam cate o mana de ajutor tatei, in fabrica si patronul ne vedea. Eram desculti, adeseori, aveam haine carpite dar curate, prea mici ori prea mari. Dupa cum se nimerea”, isi amintea A.H. In cele din urma, patronul a decis sa sprijine familia nu doar cu mancare sau haine ci si cu educatia copiilor, care vor fi mai harnici si mai interesati de carte. A.H a ales scoala.

“Dupa Razboi a venit comunismul. Bunica, asa cum o numeam noi pe bunica familiei patronului, n-a vrut sa-si lase casa. Intr-o noapte si-a ingropat bijuteriile la radacina nucului din fata casei. Acolo au gasit-o cei de la Securitate. Ceilalti fii si rude ale ei erau deja in sediul Securitatii. Au luat-o, au chinuit-o vreo saptamana. Nu ne-au lasat sa ne apropiem de nici unul dintre ei cat sa le dam o felie cu paine macar. Tata plangea si se ruga. Ar fi dat orice sa poata duce macar o cana cu apa si ceva de mancare omului care candva facuse pentru el acelasi lucru. Intr-un tarziu tata a gasit-o pe Bunica. Securistii o inchisesera intr-o debara de scanduri, intr-o magazie de lemne prin care vantul si zapada treceau dupa cum se nimerea. I-au lasat doar camasa de noapte cu care o ridicasera de acasa in noaptea aceea. Ii aruncau de mancare o data pe zi. Nu avea voie sa iasa de acolo. N-avea curent, apa ori o soba. Era noiembrie. Un noiembrie friguros si umed. Cand tata a gasit-o in sfarsit, era prea tarziu. A apucat s-o vada, in camasa ei de noapte, rupta si murdara, pe o roaba ce-i servea drept dric”, isi amintea A.H.

Singurul membru al familiei care a avut o soarta mai usoara a fost mezinul familiei de industriasi, cel care mai tarziu avea sa devina sotul lui A.H. Era singurul din fabrica nationalizata de comunisti care stia tot procesul tehnologic si detinea retetele chimice de fabricare a produselor. L-au inchis in laborator sub stricta supraveghere.

Corijenta la istorie
Ca povestea de mai sus sunt mii. Si pana cand nu vom invata sa le respectam memoria, sa aprindem o lumanare pentru oamenii sacrificati de dragul lacomiei si prostiei altora – pana atunci nu cred ca ne vom vindeca de noi insine, nu vom trece examenul la istoria neamului. Si suntem condamnati sa o repetam la nesfarsit. Unul dintre acesti sacrificati sau partizani puteai fi tu, sau eu, sau mama ori tatal tau. Fratele sau sora ta. Copilul tau! N-ai fi vrut atunci ca in memoria lui sa ridici un monument al acestui “holocaust” al spiritului romanesc?