Știu că s-a întâmplat în județul Hunedoara: profesori de școală generală, care semnaseră voios pentru greva de azi și arătau cu degetul către acei dascăli care nu au semnat, acuzându-i de lipsă de demnitate, au răspuns prezent telefonului de la Inspectorat și s-au anunțat disponibili pentru supraveghere la bacaluareat. Justificarea lor a fost foarte simplă și sugerată, se pare, chiar de lideri de sindicat: ”Considerăm că luăm din zilele noastre libere!”. Ca în jocul acela cu ”ziceam că”: ziceam că azi facem grevă … deci semnăm pe listă că suntem solidari și trimitem elevii acasă, apoi ziceam că mai avem niște zile libere rămase în condică și mergem la bacalaureat, dacă tot se dau bani pentru supraveghere.

Am un profesor în familie – pe mama, care de peste 30 de ani face meseria asta cu dragoste și, spre norocul meu și al sutelor de elevi pe care i-a format, ea este dascălul prin excelență, dedicat mereu copiilor. Dascălul care te face să vrei să studiezi și nu care te pune să înveți comentarii pe de rost. Dascălul pe care îl ții minte cu drag și îl saluți oricând pe stradă, nu cel pe care îl înjuri. Dascălul care învață și el, constant, pentru a ține pasul cu vremurile și care te provoacă să gândești pentru tine. Dascălul căruia nici măcar o poreclă nu îi găsești, pentru că ai prea mult respect pentru el. Asta e mama. Nu a semnat pentru grevă și nu s-a dus nici la supraveghere la bacalaureat, deși au chemat-o. A considerat că are o datorie, în primul rând, față de elevii ei, deși știe că rămâne fără 25% din salariu pentru ultimele ei luni în învățământ și, apoi, la toamnă, va primi pensia cu minus 15%, desigur.

Dar a preferat varianta pe care ea o consideră corectă și cinstită. Colegi de-ai ei de breaslă (și sunt convinsă că nu doar în județul Hunedoara s-au întâmplat cele povestite mai sus) au ales calea din care ei să iasă câștigați: și față de sindicat, dar și față de buzunarul propriu. Ați putea spune că, în contextul situației prezente din România, alegerea lor nici măcar nu este de condamnat. Ați putea spune că mama e profesorul fraier care a lăsat să îi scape ocazia de a face niște bani în plus, de a profita de oferta ministrului Funeriu, care a apăsat fix acele butoane dureroase acum pentru orice familie – banii, banii, banii. Sau ați putea spune că greva asta a fost și ea ca să fie, că nimeni nu o ia în serios, nici Guvernul, dar nici cei care o fac. De fapt, ați putea spune multe.

Dar eu nu am scris aceste lucruri pentru a-i lua partea mamei mele (și celor care gândesc și acționează ca și ea) și nici pentru a-i condamna pe cei care au ales greva de tip nou (nu merg la școală, dar mă găsiți la bac). Ele sunt un fapt real, petrecut astăzi și pe care, poate, îl vor dezbate niște oameni la televizor. Poate. Am scris pentru că am realizat, vorbind cu mama despre situație, că profesorii pe care i-am avut eu, cândva, demult, în școala generală și liceu, nu ar fi făcut gestul de azi. Ori ar fi fost în grevă, ori la catedră, în fața noastră. Nu ar fi jucat niciodată ”la două capete”. Dar mare parte din acei dascăli sunt demult pensionari … sau nu mai sunt. Și, având imaginile de la televizor în fața ochilor, iar, în minte, pe cele cu dascălii mei de demult, mi-am amintit o vorbă a bunicii: ”Se dărâmă școala mea …”

Școala românească se dărâmă cărămidă cu cărămidă. Și la acest proces contribuie, din păcate, și cei dinăuntrul școlii, nu doar cei din afară.

Bulă a văzut „Forrest Gump” şi de atunci e de acord că: viaţa e ca o cutie cu bomboane de ciocolată; numai că unii sunt şmecheri şi, înainte să îţi dea cutia frumos împachetată, scot ciocolata din ea şi pun în loc rahaturi. Aşa că, într-adevăr, nu ai habar ce urmează să primeşti!

Pentru că e un personaj cu trecut (a învăţat că acum se spune „background”), Bulă are intrări pe unde vrea el şi ieşiri rapide peste tot. Este purtat din gură în gură, dar nu îi prea convine faptul că, deşi s-a inventat şi la noi „copyright-ul”, nimeni nu îi plăteşte vreun ban pentru folosirea numelui său, ca să nu mai vorbim de experienţele sale personale, aventuri şi replici.

Şi pentru că ţara îl vrea impozitat, are nevoie de o slujbă. A auzit el, demult, de la un filosof care vorbea frumos, stând într-un pat, că „aflarea în treabă este o metodă de lucru la români”. Bulă vrea să ştie cum se învaţă aflarea în treabă, unde se fac angajări şi dacă se dă măcar salariul minim pe economie.

Bulă nu e pretenţios, acceptă să fie şi ajutor de aflător în treabă. Numai că nu a găsit pe nimeni să îl lămurească unde se poate angaja pentru aşa ceva. A auzit el că asta ar fi, de fapt, o slujbă grasă pe la Stat, dar unde nu ajungi aşa simplu, îţi trebuie facultate, diplome şi buze lipicioase. Şi să te ştie cineva.

Aici Bulă s-a indignat. Păi, pe el îl ştie toată lumea, cum de nu poate primi o slujbă din asta? Ar fi perfect pentru ea! Mâine o ia de la capăt cu căutările. E musai să găsească ghişeul ăla de angajări pentru aflarea în treabă. Până nu se dau toate locurile către alţii care numai se află în treabă.