Secta. Când jurnaliştii se strâng pe înserat

La invitaţia lui Cristi Lupşa, pe numele lui mic Decât o Revistă (alintat de multe ori şi cu apelativul de editor-spaima-jurnaliştilor, pentru că te pune să rescrii până îţi cad buricele degetelor), am ajuns miercuri seară la întâlnirea cu Jacqui Banaszynski (jacquib în versiunea twitterească).

Numele ei, în afară de faptul că este greu de pronunţat, se leagă de vârful regal a ceea este oficial acceptat în jurnalism: un Pulitzer, pentru reportajele ei despre SIDA, de la sfârşitul anilor 80. Mai duce în semnătură 30 de ani de experienţă în presă, de la reporter la editor şi, în prezent, profesor la Missouri School of Journalism.

Zilele acestea, Cristi a adus-o într-un fel de turneu jurnalistic în România. Şi bine a făcut. Chiar dacă ce spune şi face ea sună tare ciudat, ca semnalele unei civilizaţii dintr-un univers paralel (sau hai să îi spunem îndepărtat), unele fraze atacă centrul sensibil al jurnalistului, chiar şi obosit de criză sau român.

De altfel, a început cam aşa: „Vin să vă vorbesc despre jurnalism şi despre poveştile care fac diferenţa, dar mă simt un pic ca o impostoare: ştiu că e greu să mai propovăduieşti astfel de lucruri acum, când redacţiile se contractă, iar editorii pun toată presiunea pe ştirile la zi”.

Tocmai de aceea a insistat în a spune că, la rândul ei, a fost un jurnalist de presă cotidiană. Chiar şi în perioada în care a scris reportajele de Pulitzer, care i-au luat mai bine de un an, a continuat să scrie articole la zi.

Are vorbele, inspiraţia şi glumele la ea. Nu e dezlipită, însă de realitatea din care nu face parte. Ştie că frumoasa cultură a unui astfel de jurnalism nu e foarte răspândită în afara Statelor Unite. Mai mult, chiar şi ziarele americane încep să uite de el în această perioadă, în care criza a făcut ravagii prin redacţii.

Apoi, recunoaşte: sunt poveşti care se tot spun, le cauţi şi le scrii mereu, sperând că vor face diferenţa, deşi poate că nu o vor face niciodată. „Nu ştii dacă textul la care lucrezi va fi acela, important e să continui în fiecare zi, până când o va face. Tipul ăsta de jurnalism trebuie practicat, chiar şi cu lumea care se cutremură în jurul nostru zilele acestea”.

Pentru că publicul are nevoie de astfel de poveşti, le vrea înapoi, a continuat. Jurnaliştii români din jur au ridicat din sprâncene a neîncredere şi chiar au dat glas reticenţei, întrebând-o, abrupt, de unde ştie ea lucrul ăsta, dacă are dovezi în această privinţă, cine i-a spus?

Păi, în primul rând, editorii marilor ziare din SUA, care şi-au dat seama că noua generaţie nu mai ştie să scrie despre oameni. La un moment dat, reporterii au încetat să facă parte din comunitate. E vorba de povestea aceea, a unui singur om, dar care e în stare să ducă pe umerii lui greutatea tuturor celorlalţi.

„În jurnalism trebuie să fie vorba despre oameni. Să arate că suntem oameni”.

A mai spus: „nu ştiu să vă spun cum să faceţi bani. Dar vă pot încuraja să vă ascultaţi instinctele: ele se manifestă sub formă de întrebări”.

Senzaţia de la întâlnire era aceea a unei secte, nu mă pot opri să mărturisesc. Din afară, mă gândeam, îndemnurile americancei pot părea cele mai banale vorbe, prin excentricul lor bun simţ, dar ele au reuşit să facă grupul acela mic de jurnalişti să îşi pună întrebări, să îşi amintească lucrurile (să le spunem aspiraţii sau ambiţii) cu care au pornit la drum.

Cuvintele evanghelistei mediatice nu sunau doar frumos şi atât, chiar dacă îţi aminteau de filmele cu jurnalişti de la Hollywood. Ştiai că au în spate realitatea a zeci de ani în care le-a pus în practică. Trebuie să citiţi unul din cele mai frumoase exemple.