Şi haideţi să o plătim astăzi în contul lui Bibi. Săptămâna aceasta e mai uşor decât oricând: un SMS la 848 şi preţul unei cafele şi al unui croissant (2 euro, nu se percepe TVA) ar putea însemna mult mai mult decât ne aduce acest tabiet zilnic într-o viaţă întreagă. Aceasta este săptămâna speranţei pentru Bibi. Ştiu că sunt foarte multe cazuri grave, nu doresc să scriu un text lacrimogen pentru că nu este momentul, în plus lacrimile nu sunt în măsură să ajute pe nimeni, iar acest bebel are nevoie de un gest concret, lamentările celorlalţi nu îi servesc la nimic. Acum este momentul să renunţăm la o cafea şi să trimitem un SMS la 848 până vineri seara.

Povestea şi blogul lui Bibi

Nu vreau să ascund motivele pentru care am ales să promovez acest caz. Primul ar fi campania Bogdanei, o femeie (şi o mamă) extraordinară. Al doilea ar fi faptul că Bibi face parte din acea categorie de persoane care sunt sărace pentru cei bogaţi şi bogate pentru cei săraci. Tocmai de aceea nişte personaje din blogosfera românească au considerat că e necesar să arunce cu noroi în familia acestui copil şi implicit în viitorul lui Bibi. Deşi campania pentru el se desfăşoară de o bună bucată de timp, doar ACUM, în săptămâna în care Bibi are cele mai multe şanse să strângă banii pentru tratament, domnii bloggeri s-au gândit să îşi manifeste spiritul pseudo-justiţiar. Înainte ar fi trebuit să îşi întrebele mamele ce părere au în legătură cu acest subiect. Sunt convinsă că acestea le-ar fi spus că o mamă şi-ar vinde şi pielea de pe ea pentru sănătatea copilului ei. O altă monstruozitate este să susţii că familiile care au avut un trai decent până când apare necazul, boala necruţătoare în această situaţie, nu au dreptul la campanii umanitare. La fel de strigător la cer este şi să denaturezi realitatea fără scrupule.Mama lui Bibi a lămurit situaţia o dată pentru totdeauna aici. Sunteţi doar bloggeri, nu sunteţi dumnezei !

Bibi are nevoie de noi, iar săptămâna aceasta trebuie să ne mobilizăm pentru el.

Recapitulare:

SMS 2 euro/sms – 848

0 900 900 301- 10 euro/apel

0 900 900 303 – 3 euro/apel

0 900 900 305 – 5 euro/appel

http://www.youtube.com/watch?v=ItGa4LuF-Cw (dedicatie pentru Bibi)

În cei zece ani de atunci au murit alte sute de mii de oameni. Mulţi dintre ei în Irak, in Gaza, in Afganistan.  Majoritatea nevinovaţi sau dupa cum se spune, victime colaterale. Dar ne impăcam mult mai usor cu moartea lor, de fapt chiar găsim de multe pretexte. E macabru, am ajuns să discriminăm victimele? Să le împărţim pe categorii, de la gradul unu până la gradul patru? Există victime mai sfinte decât altele doar pentru că nu se aflau într-o grotă ci într-un birou de multinaţională? Ce valoare are obiectivismul nostru dacă avem încredere în clişee care sunt total false şi care sunt la un click sau la o carte distanţă de noi? Şi suntem conştienţi noi oare că ne-am lăsat duşi de val şi luaţi de proşti, iar acest fapt, indirect, aduce moartea întocmai precum au adus-o avioanele deturnate?

În astfel de situaţii tragice, încâlcite, de viaţă şi de moarte, eu mă ghidez după două principii:

1. Trebuie să accept  diferenţele, chiar dacă nu le înţeleg.

2. În burta Calului Troian, vei întâlni feţele cele mai prietenoase.

O fi proastă gura lumii, dar poate juca rol de mamă soacră/ psiholog/profesor. E un fel de antrenor pe care nu are rost să încerci să îl impresionezi dacă nu respecţi direcţiile trasate.

Partea tristă e ca vei obosi dacă vei încerca să te lupţi cu ea. E prea spurcată şi nu ai cum să câştigi. Partea bună e că puterea ei e limitată. Lipeşte o etichetă cu scuipat şi cam atât. Apoi poţi să mergi mai departe.

I-am dat dreptate Dianei. I-am dat dreptate şi Mirunei când i-am citit articolul, se face prea mult caz. Dar măcar de data asta nu mai e vorba de o simplă ştire de la ora 5.

Unu la mână: dreptul de a-ţi selecta clienţii. Corect, localul are un proprietar, iar dacă acel proprietar nu suportă brunetele, informaticienii, fustele cu buline sau bicicliştii poate să excludă acel segment din clientela sa. Buba este că întocmai precum ciuma, aceste curajoase porniri exclusiviste sunt contagioase, mai ales când vine vorba despre oameni care calculează potenţialul cuiva doar după cât venit îi aduce. Şi decât să câştige cinci clienţi handicapaţi şi să piardă douăzeci care s-ar simţi deranjaţi de prezenţa primilor…mai bine o scuză sucită cum că localul nu oferă securitate persoanelor cu handicap şi gata, ne scăpăm de o corvoadă. Azi un club, mâine altul şi tot aşa. Unde am ajunge? Am începe să construim ghettouri sub pretextul că măcar acolo holurile sunt suficient de largi şi scările mai puţin abrupte? Care criteriu urmează, cel etnic?

Doi la mână: Care e problema clienţilor? Dacă un om nu poate da din picioare, mâini, buci sau abdomen trebuie să evite un loc unde se practică toate activităţile respective? Şi eu mă duc la ştrand şi nu ştiu să înot. Asta nu înseamnă că le stau în gât înotătorilor dacă stau pe margine sorbind o limonadă. De când lipsa unei capacităţi nu ar trebui să îţi permită să te distrezi? A venit femeia din străinătate, s-o fi săturat de stat prin cafenele, s-a întâlnit cu o prietenă veche, a vrut să bea un pahar în club. Nu înţeleg de ce toată lumea sare ca arsă: de ce să vină dacă nu poate? De ce să vină doar ca să se uite? Atunci de ce cam 30% din clubberii obişnuiţi, cu două picioare funcţionale, stau toată noaptea pe canapea şi îşi plimbă ochii de pe tavan la animatoare şi înapoi? Sau ei au dreptul de a sta, pentru că nu sunt handicapaţi?

Trei la mână: cum să spun, cred că avem probleme grave în ceea ce priveşte managementul milei. Una este să îţi pară rău pentru că cineva este într-o situaţie nefericită şi alta să te râzgâi spunând că nu poţi să dansezi în prezenţa cuiva care se află în scaun cu rotile. Ca şi cum ţi-ar fi ruşine brusc să mănânci pe o terasă pentru că unii trecători nu îşi pot permite o pâine. Dacă cel din scaun reuşeşte să facă faţă traumei şi să treacă peste ea, nu înţeleg de ce tu, un simplu privitor, nu ai putea s-o faci. Tratează omul normal. Faptul că nu poate merge e problema lui, faptul că tu nu poţi să suporţi realitatea şi să o accepţi, e problema ta. Să nu aud că nu îţi mai alunecă berea pe gât. Astea sunt fiţe.

Iar când vine vorba de cluburi, facem nazuri când vine vorba de lipsa de mobilitate, dar nu ne deranjează lipsa de bun simţ şi multe alte lipsuri prezente în fiecare seară acolo. De ce le recunoaştem libidinoşilor, de exemplu, dreptul la demnitate, dar nu şi celor în scaun cu rotile?

Din fericire soluţia în acest caz e simplă. Cei care luptă pentru normalitate pot pur şi simplu să nu mai meargă în localul respectiv. Să îi doară la buzunar, dacă nu le pasă de altceva.

Dacă stau să privesc înapoi, femeile au fost cele care mi-au marcat traseul. În sensul că m-au îndrumat, de obicei inconştient, spre drumul pe care l-am ales. Isterice sau nu, femeile mi-au înţeles mai bine personalitatea, nevoile, aptitudinile.

Bărbaţii însă mi-au insuflat dragostea pentru lectură, pentru muzică şi filme.

Femeile m-au inspirat prin poveştile lor, prin versatilitate. Bărbaţii prin felul în care se bucurau de viaţă.

Cât despre nevroze, cele mai interesante femei pe care le-am cunoscut sunt predispuse să fie uşor isterice. Deşi am fost învăţată să mă feresc de ele, când mi-au ieşit în cale, am vut sa le cunosc mai bine. Pentru că ştiu că pot fi periculoase dacă sunt evitate pe faţă, dar pot fi şi extraordinare dacă ştii cum să te apropii de ele.

Se spune că bărbaţii fug de ele ca de râie. Că nu suportă ţipetele, mofturile, crizele. Dar am auzit şi varianta: „e nebună, dar o iubesc”. Şi când vine vorba despre o astfel de femeie, îmi aduc aminte de Penelope Cruz în Vicky Cristina Barcelona.

Vouă cum vi se par, insuportabile sau adorabile în nebunia lor?

În timp ce bobocii sunt încă surescitaţi de faptul că au scăpat de ecuaţii si au şansa să pună mâna pe şurubelniţă, şi nu orice şurubelniţă, ci una din iu kei, cum repetă cineva obsesiv la un moment dat, cei din anul doi sunt mult mai cu picioarele pe pământ. Ei sunt primii care atrag atenţia că reportajul nu ar trebui să ridice în slăvi pe nimeni. Bineînţeles că s-a întâmplat fix invers. Suntem obişnuiţi să zeificăm tot ce nu are legătură cu România, fie că merită, fie că nu. Ţipăm uau şi extaziaţi exclamăm ca tânărul din videoclip: “Băă, trebuie să plecaţi de acolo, nu se merită!”.

Ceea ce dovedeşte că gramatica rămâne un punct slab al studentului român, chiar dacă a ajuns pe alte meleaguri mai luminate. Să nu fim răi, poate că engleza de pe Cartoon Network o fi fost mai uşoară decât româna din îndreptar. Să nu mă înţelegeţi greşit, mie mi-au fost simpatici studenţii care au vorbit. Au fost joviali şi mai obiectivi decât reporterul, nu e vina lor că ştirea a ieşit cum nu trebuie. Nu mi-a plăcut însă fata din anul doi care hăhăia în română cu accent englezesc de parcă ar fi fost născută acolo.

Înteleg că nu vă place în România, am mai scris si eu pe această temă, dar ce vină are limba română? De ce trebuie stâlcită, uitată şi şifonată? Am prietene care au studiat mai mult timp în străinătate şi vorbesc româna aşa cum o vorbeau şi înainte, aşa că domnişoara respectivă mi s-a părut că are cu adevărat avioane în cap.

Cât despre scris, mi se întâmplă şi mie să mai uit o virgulă, să folosesc un cuvânt într-un context nepotrivit. Dar când am început să citesc comentariile reportajului, nu am ştiut ce e mai trist: reportajul sau ceea ce e sub el. Cititorii sunt avertizaţi: exista greşeli flagrante făcute de unii studenţi care ne explică cât de cool este să studiezi peste hotare, aşa că de curiozitate m-am apucat să le citesc. Concluzii? În principal este vorba despre eterna problemă, scrierea greşită a unor verbe.

“Si eu sunt student in Cov; zicea una dintre fete ca nu e mare lucru sa vi aici la facultate si ca nu vin decat aia destepti: corect, dar partial”

“In Romania am terminat Studii americane la Cj…superb orasul, lumea, insa grea facultatea si fara nici un viitor (…) master in Italia, doctorat o sa incerc Anglia sau Irlanda..si poate un job va rasarii si pt mine”

“dar nu se uita la tine ce si cat sti… Daca nu crezi ce ti-am zis uita-te la rata de angajare dupa facultate e de peste 90% so daca si statisticile o zic mai vrei alte dovezi?”

“Faptul ca am fost olimpica nationala 2 ani la rand si am avut medie peste 9.5 la BAC nu m-a impins cate Oxford, si sti de ce? simplu… pentru ca vreau o viata linistita!!!”

Aşchia nu sare departe de trunchi :

Simt nevoia sa va felicit pentru reportajul “Romania exporta inteligenta”. Am 2 copi studenti unul in Coventry si unul in Iasi

Ce să spun, mi se pare amuzant că se vorbeste de doctorat şi de olimpiade naţionale. Cât despre nota de la BAC, de care care mulţi studenţi români care pleacă spun că ar fi irelevantă având în vedere sistemul nostru păcătos, am aflat că îţi poate aduce bani frumuşei :

“In 2009 cand am aplicat bursa era de 2000 de lire pentru o medie de 9,50 in bacalaureat, iar acum bursa este de 1500 de lire pentru media 9.”

O altă contradicţie apare cand reportajul ne vorbeşte de studenţii din Coventry ca şi cum toţi ar termina cu magna cum laudae, dar aflăm mai apoi că nu e chiar aşa, că unii dintre ei sunt copii (sau copi ?) de bani gata, cărora li se fâlfâie de şcoală, dar care vor să se laude că studiază în străinătate. Nu ni se spune de unde au făcut rost de banii pentru şcolarizare tinerii prezentaţi, doar într-un singur caz suntem informaţi că a fost vorba de un împrumut acordat de statul englez. Câteva mii de euro şi un dosar, în asta constă admiterea ? În comentarii se spune că da, că această universitate ar fi una care acceptă străini pe bandă rulantă, dar cum eu nu ştiu nimic, vă rog pe voi să îmi spuneţi dacă ştiti cum stă treaba.

Nu neg că sistemul altora e mai eficient decât al nostru. Când m-am plâns de biblioteci, mi-a sărit în ajutor o persoană care face parte din sistemul academic englez şi căreia îi mulţumesc încă o dată, deşi nu ştiu dacă mai trece pe aici.

M-am revoltat şi eu, v-am spus şi că aş vrea să plec şi într-un fel abia aştept. Dar se greşeşte când se lasă impresia că dincolo e Paradisul. Există mai multe şanse, dar nu neapărat garanţii. În reportaj se afirmă cu entuziasm: “Asta e unul din avantajele invatamantului englezesc, oricand poti sa faci un astfel de stagiu in timpul facultatii. Stagiu platit !”. Dar aici ne povestesc nişte englezi despre problemele lor în cadrul unor internship-uri. Stagii plătite se găsesc peste tot, dar greu. Iar în Marea Britanie se găsesc chiar destul de greu, cel puţin în domeniile umaniste.

Aşadar, să ne amintim că avioanele nu sunt cai albi, că emigrarea nu înseamnă doar să pleci spre un teritoriu fermecat şi că nu strică să ne luăm cu noi abecedarul. Măcar un “mamă, mi-e dor” să mai ştim să spunem. Şi să punem şi cratima unde trebuie.

Despre sistemul nou implementat ce pot să spun? Mă întreb dacă comentariile celor anonimi vor ajunge unde trebuie. Nu ştiu dacă toate autoarele vor avea timpul necesar să se uite peste ele şi să le aprobe, de exemplu. Administrarea comentariilor nu e un lucru tocmai uşor. Eu am încercat de fiecare dată să răspund tuturor şi asta necesită şi timp şi răbdare şi uneori, nervi de oţel. Ca să nu mai zic de căutatul comentariilor prin spam sau prin categoria în aşteptare. Şi sistemul vechi îţi oferea posibilitatea de a şterge comentarii sau de a le edita, eu am făcut-o doar în cazul celor care pur şi simplu doar înjurau sau în cazul unor comentarii extra mega rasiste.

Sper doar ca acest nou sistem să ne aducă noi cititori, dar mai ales să nu îi alunge pe cei vechi. Ar fi păcat, pentru că aici s-a format o comunitate de pandorezi şi pandoreze cărora le mulţumesc că m-au citit şi cu care sper să mă mai duelez din taste. Ar fi foarte frumos să reinventăm atmosfera de astă primăvară, dintre autoare şi comentatori.

Nu, nu am lipsit din cauza comentariilor. Am lipsit pentru că nu mai aveam timp, poftă şi inspiraţie, dar acum parcă mi-au revenit, de când colonelul Gadaffi spune că Libia este cea mai democratică ţară din lume. Dar despre asta în articolul următor.

Puteti sa urmariti reactiile aici. Nu stiu daca sunt doritori de live updates, maine se pare ca va fi o zi de foc. Avand in vedere ca subiectul nu a fost deschis pana acum si nici nu s-a propus, propun eu, iar voi imi spuneti da ori ba.

sau

Descarca gratuit un ghid pdf care te va invata care sunt pasii exacti pentru a incepe sa iti imbunatatesti viata sexuala, sociala si relatiile incepand de azi!

• Cum sa faci fetele sa fie atrase de tine
• Cum sa te comporti la prima intalnire
• Cum sa fii sigur ca poti saruta o fata
• Cum sa ajungi la sex garantat

Am fost întotdeauna tolerantă cu băieţii de tipul Casanova de duzină. Şi am închis uneori urechile la frazele de agăţat deja consacrate, pentru că iartă-l Doamne, dar trebuie să înceapă şi el de undeva. Iar la 16 sau 17 ani, zău că e greu să faci primul pas. Am zis băieţii, nu şi bărbaţii. Dacă mă oripilează ceva în comportamentul unui bărbat, în afară de duritate sau vulgaritate, e cu siguranţă atitudinea de seducător cu acte în regulă, care ştie domle’ că în secunda doi te vei arunca la picioarele lui şi te vei transforma într-o contesă de budoar. Să ai treizeci de ani şi să mai apelezi la astfel de giumbuşlucuri, să crezi în manipulare şi mai ales să te crezi în stare de aşa ceva denotă o lipsă acută de ceva sau de mai multe ceva-uri. Pot fi variate lipsuri, fiecare să şi le identifice.

Am făcut greşeala acum ceva vreme să mă abonez pe mail la un blog cică de dezvoltare personală. Azi am deschis un mail cu pricina, pentru că avea un titlu simpatic, de genul eşti cel mai curios om pe care l-am întâlnit. Da, un teaser foarte bun. Din păcate bloggerul respectiv făcea trimitere spre un alt site, mai precis spre niste videoclipuri. Iar băieţii care vorbesc acolo sunt mai amuzanţi decât nenea cu 6 cai frumoşi, jur. Problema e că de la un moment dat te sperie gândul că există oameni care dau bani ca să îi vadă pe ei live la vreun workshop. Există?!!!!!!!

cum-aduci-patul-tau-femeia-ideala

Prima dată veţi afla cum să cuceriţi femeia ideală. Domnul respectiv a descoperit roata, mai precis că sexul face diferenţa. Iar femeia care este selectorul principal la început, va decădea după ce a facut sex. Iar el bărbatul va fi selectorul apoi, care va alege dacă doreşte să aibe (spune el) o relaţie sau nu. Da, toţi cei din comunitatea de seducţie trebuie să fie conştienţi de acest lucru şi să aibe grijă. Aşa ne învaţă respectivul, care se autoproclamă indirect ca fiind deosebit de experimentat într-ale cuceririi femeilor între aşternuturi.

Nu mă înnebuni!

cum-sa-iti-faci-propriul-sex-system

Al doilea videoclip e lung şi la fel de înfricoşător. Prin urmare, nu l-am putut asculta în întregime. Cert e că ţi se propune o metodă de a cuceri femeile în care într-o prima etapă înveţi teoria, apoi o aplici, apoi devii tu însuţi! Atunci femeile o să stea la coadă şi toate te vor dori. Vei fi învăţat să îţi dezvolţi tupeul, să treci prin şcoala seducţiei, să ajungi un Dostoievski al seducţiei (ei au spus asta, nu eu), să ajungi citez tu însuţi care are succes la femei. Cele două personaje spun că pentru ei această şcoală a durat 6 ani, dintre care în primii doi au citit tot ce era de citit despre cucerire şi seducţie şi manipularea femeilor. Dar acum au concentrat metoda şi în 6 luni poţi să îţi faci propriul sex sistem. Nu ştiu cum e un sex sistem şi nu cred că dânşii ştiu mai bine.

Trist, da. Aţi pierdut 6 ani degeaba. Dragi bărbaţi, nu sunteţi protagonişti în filmele americane şi nici măcar în alea nu e atâta grotesc ca şi în textele şi articolele voastre. Într-un fel, vă bateţi joc de femei, bărbaţi şi de tot domeniul în care susţineţi că vă încadraţi, dezvoltarea personală. Iar dragi băieţi, nu are rost să vă pierdeţi vremea cu aşa ceva. O puicuţă neştiutoare se poate agăţa şi fără şcoala seducţiei. Iar despre femeia vieţii voaste ce să mai vorbesc. Iar dacă tot vă aplecaţi urechea spre vorbele specialiştilor în cuceriri, ştiu eu, ţineţi cont de vreun Sir Sean Connery. El să zicem că ar fi în măsură, dar cu siguranţă astfel de bărbaţi au decenţa să tacă. Şi să facă. Iar alţii se afundă în ridicol.

Dar nu simt nicio emoţie. Aproape niciodată. O vreme am încercat să renunţ, într-o vreme îmi era ruşine. Apoi când am simţit ce înseamnă să ajungi acasă, m-am întors aici şi sunt doar o palidă copie a celei care eram acolo. De atunci trăiesc doar pentru trecut şi viitor şi singura alinare îmi sunt plimbările pe străduţele întortocheate din Cluj. Şi cafenelele. Am impresia că găsesc peste tot frânturi din lumea aia pe care o iubeam la disperare, deşi viaţa era mult grea, deşi privirile erau încrâncenate. Era o eternă primavară.

Nu rezonez cu ţara mea. Nici cu trecutul ei, nici cu prezentul, nici cu mâncarea, nici cu arhitectura, nici cu muzica, nici cu literatura. Cu câteva excepţii şi stiu şi de ce. E greu să trăieşti cu o astfel de povară. Mă macină în fiecare zi când iau autobuzul spre Piaţa Matei Corvin şi îi invidez pe cei care simt acasă. Cei de aici îmi arată obrazul şi cei de acolo nu mă recunosc. Şi hărţuită de amintiri şi planuri de viitor, mă amăgesc că într-o zi voi avea şi eu ţara mea, undeva. Cred că voi pribegi însă multă vreme prin lume, fără vreo identitate.

Dacă aş fi putut să aleg. Dar acum e atât de tarziu. Serge e mort, Jane Birkin atât de bătrână, oamenii epocii mele se sting, iar sufletul meu naiv şi bătrân se delectează cu amintiri din viitor şi planuri din trecut.

Vă invidiez.