Tinerii se plâng întotdeauna că nu își găsesc locuri de muncă în domeniile pentru care au studiat, iar angajatorii se arată uneori nemulțumiți de prestația tinerilor la interviuri. Cele două părți aproape că nu se întâlnesc niciodată pentru a-și spune nemulțumirile, iar lipsa unui dialog bazat pe argumente solide lasă în urmă frustrările unor tineri care stau prea mult pe băncile școlilor fără să ajungă prea ușor la jobul visat.

Am fost zilele trecute la Conferința BizMasters, organizată de Facultatea de Management, SNSPA,  unde studenții s-au întâlnit cu specialiști în HR de la companii renumite precum Henkel, SpenglerFox, IBM, Stefanini, Business Edu ori Ambition.ro. Cei opt speakeri le-au vorbit studenților despre primele lor interviuri, despre importanța realizării de internshipuri, dar mai ales despre așteptările angajatorilor de la un candidat care își depune CV-ul.

Atmosfera detașată i-a făcut pe studenți până la urmă să ridice o problemă cu care se confruntă de fiecare dată când vor să aplice la un job: cerințele prea mari. ’’Cerințele angajatorilor sunt prea mari comparativ cu ceea ce putem noi oferi acum. Mi-am depus CV-ul la mai multe companii, dar nu am reușit să obțin și jobul’’, spunea o studentă din anul 3. Nemulțumirea ei a fost împărtășită de mare parte dintre colegii ei, iar speakerii aflați în sală au admis că cerințele pentru unele job pot fi uneori exagerate.

O parte interesantă a conferinței a fost cea a dezvăluirilor venite din partea speakerilor. Poate cea mai frumoasă mărturisire a fost cea a Oanei Gațu, de la SpenglerFox, care a povestit cum a decurs primul ei interviu și, mai ales, cum s-a pregătit pentru el. Le-a atras atenția tinerilor că lipsa experienței poate fi ușor combătută dacă arăți că ești motivat și că-ți dorești jobul.

Iar citatul cu care am plecat toți în minte de la conferință a fost cel al lui Ștefan Baciu (IBM): Până la 40 de ani muncești pentru a-ți face o reputație, iar după 40 de ani reputația muncește pentru tine.

Poate că avem nevoie de mai multe astfel de conferințe care să-i aducă împreună pe studenți și pe oamenii din marile companii. Studenții au  nevoie de acest schimb de idei, impresii și mai ales de sfaturile specialiștilor.

În timp ce unele mame își lasă copiii la centre de plasament pentru că nu au cum să-i întrețină sau nu le pasă de ei, fata asta ne-a dat o lecție. Și, poate că, e o lecție și pentru aceia care îi spuseseră cândva: ”De ce studiezi vioara? Nu o să ai cum să supraviețuiești cu asta!”. Acum, tocmai vioara asta a fost o micuță formă de supraviețuire. Nu a cerut bani, nu i-a cerșit, a ținut un concert neconvențional în aer liber.

Sunt sigură că, dacă n-ar fi avut vioara nu ar fi luat nici jumătate din banii strânși. Dar, oamenii nu cred că au apreciat ce cânta, ci mai curând au apreciat poza: vioara, căruciorul în care un bebeluș dormea pe muzica mamei, aspectul curat și sincer al femeii.

Și, totuși, ceva a murdărit atmosfera. După ce eu și o fată din fața mea am lăsat câte o bancnotă în pahar, o tânără de etnie romă cu un bebeluș în brațe ne-a strigat:” Dă-ne și nouă! Dă-i și lui! Îi e foame! Țipă de foame! ” Am fost nevoite să-i dăm și ei bani tocmai pentru că țipa prea tare în stația de RATB, iar oamenii se uitau la noi. După ce i-am dat ne-a invitat să ne ghicească pentru a-i mai da niște bănuți, spunându-ne: ”Hai să vă ghicesc, că-mi trebuie și mie bani, că-mi plânge plodu’ de foame!”.

Nu-mi place când cineva își țipă sărăcia, lenea sau alte nevoi și ”calități”, caritatea se face din suflet pentru suflet. Iar azi, am întâlnit un suflet demn care își cânta amărăciunea și nu și-o striga în gura mare.

Text publicat si pe blog.

La noi: De 1 Decembrie, la Tv, mulți se întrebau pe un ton serios și grav ”ce înseamnă să fii român?”, alții se întrebau dacă mai are rost parada de la Arcul de Triumf, alții încercau să prindă cele 30 de secunde în care Băsescu a fost huiduit și cele 60 în care Boc primea cam același tratament la Alba Iulia. Cei mai mulți români de rând mâncau mici, beau palincă și se băteau să prindă o farfurie de fasole cu ciolan. Alții erau la muncă și își înjurau șefii că n-au primit liber de… ziua asta numită națională.

Peste Prut: Un grup de tineri entuziaști, mândri de România, dornici să-i fie cetățeni, trăind emoția zilei naționale, jurau credință unei țări care a fost mereu a lor. Unii dintre ei au fost anul trecut la Alba Iulia, pe care o numesc ” Mecca românilor”.

E o lecție de patriotism în față căreia mă înclin.

Acum vreo 5-6 ani, francezii ne țineau lecții de moralitate despre ce înseamnă integrarea romilor și despre ce politici impotriva discriminărilor ar trebui să aplicăm noi. Când au ajuns romii la ei, s-au apucat de repatrieri în masă, au interzis cerșitul prin Paris iar prostituatele lor se plângeau că nu mai au loc de românce și de bulgăroaice.

Păi, dacă erați moraliști acum 5 ani, de ce nu sunteți capabili să integrați voi ce noi n-am putut? Sau e mai simplu să faci o glumă la tv între 2 expulzări?

Eu zic că-i pură ipocrizie.

Articol publicat și pe blog.

A devenit o modă prin  ”târgul românesc” să arunci cu noroi în ce fac sau ce spun ceilalți. Nu contează dacă au intenții bune sau dacă fac gafe monumentale. Aruncăm cu noroi ca și cum cineva ne-ar fi dat dreptul ăsta. Problema e că nu ni l-a dat nimeni.

Am ajuns să cred că suntem genetic structurați să fim mereu Gică Contra, să aruncăm cu noroi în ceilalți, să jignim oameni pe care nu-i cunoaștem, să  judecăm fără să ne pese cine sunt ei cu adevărat.

Nu mai acceptăm greșeli, întrebări, opinii. Și, cu toate astea, strigăm în gura mare că noi susținem democrația, că suntem liberi. Eu mă întreb cum de mai suntem liberi dacă dreptul de a-ți exprima ideile e cel mai criticat la tv, pe net. Am ajuns să-i jignim pe ceilalți doar pentru că opiniile lor nu corespund cu ceea ce noi gândim, cu ceea ce se cheamă educația noastră sau lipsa ei.

Dar pentru că nu există decență și bun simț, există unii care cred că ”ei este atât de jmekeri” încât au dreptul să facă ce vor pentru că … (și acum vine argumentul halucinant) POT.

Dar, așa cum tu consideri că trăiești într-o țară liberă și ai dreptul să înjuri pe stradă, la TV, pe internet, așa consider și eu că trăiesc într-o țară liberă și am dreptul să NU fiu nevoită să ascult/citesc/accept mizeriile ”jmekerului care ejti”.

Articol publicat și pe blog.

Fiecare dintre noi cunoaște cel puțin un caz de acest fel. Important e să spunem STOP! Pe 25 noiembrie intre orele 16.00 si 18.00, în fața Palatului Parlamentului vă așteaptă reprezentantele Centrului Filia la un protest împotriva violenței asupra femeilor! Important ar fi să mergem acolo. Însă, orice schimbare pe care o putem produce în mentalitatea celor din jur contează, face diferențe, salvează vieți.

Organizatorii atrag atenția că:

Violența nu se întâmplă rar și doar în situații de stres excepțional.
Violența nu afectează doar femeile din mediul rural.
Violența nu afectează doar femeile cu un nivel scăzut al educației.

De ce acest protest?

Pentru că femeile sunt bătute.
Pentru că femeile sunt omorâte.
Pentru că sunt prea puține adăposturi.
Pentru că agresorii rămân în casă, iar victimele rămân pe străzi.
Pentru că Statul nu acționează suficient pentru protejarea victimelor.
Pentru că Statul nu acționează suficient pentru pedepsirea agresorilor.

Articolul a fost publicat și pe blog.

Suntem țara ghișeului trântit în nas, a hârtiilor fără noimă dar suntem și țara în care sănătatea se întâmplă doar în timpul programului. Altfel: Moarte frumoasă!  Ce mă scoate din toți pepenii ( verzi și galbeni) e că eu de câte ori am nevoie de medicul meu de familie  nu o găsesc pe distinsa doamnă. Ton de ocupat pe mobil, pe fix îmi răspunde o altă doamnă, mai doborâtă de vârstă, care îmi spune: ”doamna doctor nu e aici”.

Bun, și dacă nu e, nu e, dar treaba asta durează de vreo 3 ani. Știu, știu… ar fi trebuit să îmi schimb medicul de familie, să merg frumușel la cabinet și să cer rețete, trimiteri și consultații. Singurul lucru în plus aici ar fi că în acești ultimi 3 ani am avut doar căderi de calciu și răceli banale pe care am învățat să le tratez cu Google și farmacista cea drăguță de la parterul blocului.

Chiar și așa vreau ca în țara mea, țara în care eu și familia mea plătim contribuții la sănătate, să pot beneficia de un sfat, un consult de la medicul meu de familie chiar dacă n-am sunat în timpul programului căci e logic că dacă sunt în afara programului n-am pretenția ca distinsa doamnă să vină la mine acasă sau să îmi ofere aceleași facilități.

Sau poate că sănătatea în opinia unora dintre doctorii de familie se întâmplă doar înainte de ora 18.00.

Voi cum procedați când aveți probleme de sănătate care nu sunt atât de grave încât să sunați la salvare dar nici atât de simple încât să vă tratați singuri iar doctorul de familie nu e disponibil?

Articolul a fost publicat si pe blog.