Nu  mi-am dorit niciodată să mă transform în vreuna dintre ele. Ba mai mult, singura dată când am intrat prin efracţie în dormitorul părinţilor mei, fără ca ei să fie acasă, gândurile mele erau strâns legate de îmbrăţişarea celor trei păpuşi, spre a-mi stăvili dorul, respectiv de „echiparea” neadecvată a frăţiorului meu, cu doi ani şi ceva mai mic decât mine, în hăinuţe de fetiţă. L-am îmbrăcat într-o fustă cu volănaşe pe care o iubeam aproape la fel de mult cum iubeam păpuşa cu părul roşcat, l-am încălţat cu pantofii cu toc ai mamei şi l-am pus să se învârtească. Era amuzant. Şi pentru ca năzbâtia să fie deplină, mi-am rujat buzele în roşu aprins. Nu lui, ci mie. A fost singura manifestare  a dorinţei de a fi eu însămi o domnişoară pe care mi-o amintesc. Singura manifestare din copilărie, ca să fiu totuşi cinstită.

Mai târziu, însă, şi cred că se întâmpla în gimnaziu, am început să am complexul fetiţei ce ori nu ştia, ori nu putea să crească. Colegele mele se dezvoltaseră, fizic vorbind, dar probabil că şi emoţional, cu mult mai repede decât mine. Cele mai multe dintre ele începuseră să poarte sutiene, în vreme ce eu nu aveam nevoie de aşa ceva; ele se luptau din răsputeri cu chinurile menstruaţiei, iar eu habar nu aveam despre ele decât din poveştile mamei care mă tot atenţiona, de nişte ani, că se va abate asupra mea o întâmplare ce-i în egală măsură un necaz şi un noroc. Deja ştiam, deşi nu aveam nici paisprezece ani, că eu nu voi avea copii vreodată, căci pentru asta trebuia să intru şi eu în clubul fetelor ce, după spusele colegului meu de bancă de pe-atunci, erau ţâfnoase în anumite perioade ale lunii. Surprinzător, eu eram excepţia de la regulă. Deşi în aceeaşi oală cu ele – evident că nu puteam recunoaşte adevărul ruşinos – eu eram toată un zâmbet câte zile avea luna. Din prima până în ultima. Iar el era curios să afle care mi-e secretul. Acum îl ştii, Mihai, căci, ei bine, abia prin liceu am intrat şi eu în clubul lor. Asta a fost o altă zvâcnire de scurtă durată a feminităţii ce doar zăcea în mine, dar care nu voia sub nicio formă să se arate. Privind spre atunci cu mintea de-acum, pot spune că bine făcea. Mi-a făcut copilăria fericită. Însă atunci nu ştiam.

Fiind înconjurată de oameni ce vedeau tot binele şi frumosul din mine, nu am prea avut, copil fiind, ba chiar adolescentă, complexe. Cel puţin nu unele dezvoltate de mine, din proprie iniţiativă. Slavă Domnului, însă, am avut oamenii potriviţi lângă mine, pregătiţi să dea o mână de ajutor. Fără să vrea, încercând să îşi aline cumva propria suferinţă de a fi depăşit cu prea puţin un metru şi jumătate, mama mă tot ameninţa – glumind, dar tot ameninţare se cheamă şi asta – că nu discută cu mine dacă nu depăşesc un metru şi şaizeci şi patru de centimetri. Şi nu am făcut-o. Nu din încăpăţânare, cum ar crede ea, ci pentru că nici nu aveam un fond genetic favorabil, iar de asta ar fi trebuit să fie conştientă de la bun început, dar nici măcar nu s-a străduit să-mi ofere un impuls. S-au mai văzut copii care, pornind de la aceleaşi premise ca mine, şi-au dat o mână de ajutor prin sport. Ai mei nu au avut inspiraţia asta. Şi-atunci ce vină am eu? Astfel că, nu numai mică, dar şi cu capul mare. Căci o mătuşă, vrând să-mi facă un compliment cu privire la evoluţia-mi spectaculoasă, nu a făcut decât să dea naştere unui al doilea complex. Cică am avut un mare noroc, iar familia mea era uşurată din punctul ăsta de vedere, că dintr-un copil urâţel cu un cap cât un bostan am ajuns o domnişoară decentă care nu mai are capul chiar atât de mare. Pe cuvânt de cercetaş că, deşi l-am avut foarte aproape de mine, chiar şi atunci când l-am purtat printre nori, n-am observat că ar fi mare. Mătuşa mea, în schimb, da. Mama, şi ea. Şi iată cum am devenit o adolescentă frustrată, cu măsură, ce-i drept, şi nerăbdătoare să ajungă o domnişoară preaminunată, cum nu s-a mai văzut.

Iar soluţia pe care răţuşca cea urâtă a pus-o în aplicare a fost ea însăşi o încălcare a unor reguli impuse de o aceeaşi mamă, dar şi un prim pas concret, vizibil, către o uşoară îmbătrânire. Nu mi-am însuşit niciodată tainele machiajului în profunzimea lor, dar mi-am construit cu minuţiozitate măşti menite să mă apropie de idealul pe care mi-l imaginam despre frumuseţe. M-a ajutat şi anturajul, fără doar şi poate, căci de îndată ce mi-am părăsit mediul de până atunci, am revenit cu picioarele pe pământ şi am renunţat la rujul strident. Am redevenit copil, dar unul împăcat cu sine şi cu felul aparte al timpului de a trece.

Mi-am amintit de cele trei păpuşi când am citit despre Thylane acum câteva săptămâni. Thylane Lena-Rose este un copil de doar zece ani. O franţuzoaică superbă ce face furori printre oameni de toate vârstele şi care stârneşte controverse pe care se prea poate să nu le conştientizeze. Nu m-ar surprinde. Cert e că, pozând provocator – cel puţin pentru cei zece ani ai săi – pentru reviste care mai de care, Thylane este un copil frumos, ce aduce de fapt cu o femeie frumoasă prin prisma ipostazelor în care a fost fotografiată şi care ajunge să fie admirat de femei şi bărbaţi deopotrivă. Dar mai ales de bărbaţi care vor vedea, dacă nu au decenţa de a privi cu bun-simţ şi cu reticenţă, o tânără femeie frumoasă care stârneşte. Găsesc revoltătoare o astfel de formă de manifestare a inocenţei unui copil şi mă întreb ce e în capul ei, dar mai ales ce e în capul părinţilor ei. Şi mă mai întreb dacă mama lui Thylane obişnuieşte să ascundă şi ea de mâinile nesătule de jucării ale fetei ei, cum făcea odată şi mama, păpuşi blonde, brunete, roşcate ce aduc a domnişoare sau dacă doar îşi creşte cu sfinţenie propria ei păpuşă blondă, vie, perfectă, senzuală, ce nu aduce cu o domnişoară, ci chiar e una.

Ei bine, dacă la trei ani şi ceva învăţam să recunosc şi să scriu alfabetul, pe la patru şi ceva, aproape cinci, devenisem o exponată de muzeu pentru toţi cei ce ne călcau pragul casei. Se apropiau temători de mine, mă mângâiau pe creştet cu neîncredere, ştiind că spusele bunicului meu nu pot fi adevărate, căci, la urma urmei, eram încă un ghemotoc de om şi-atât, şi se luptau aprig cu dorinţa de a se convinge că bătrânul bate câmpii. Noroc cu el, căci voia să se mândrească , încă o dată, cu performanţele copilei, noroc cu mine, căci, la urma urmei, din veneraţie pentru el, îi împărtăşeam entuziasmul. Aşa că, de îndată ce-i vedeam strânşi în jurul meu, începeam să le citesc, cursiv şi blând, cum mă-nvăţase, din basmele românilor culese de Petre Ispirescu, o carte făcută franjuri de la atâta studiu.

Şi aşa am rămas, cu nasul între cărţi, de atunci şi până-n ziua de azi, dar nu ştiu să spun de e povestea frumoasă şi cu final fericit a fetiţei ce a avut vreodată de câştigat din ce a învăţat. Am adunat mii şi mii de pagini citite, sute de caiete scrise cu conştiinciozitate de la prima până la ultima pagină, ani pe cât de mulţi, pe atât de grei, de stat cu burta pe carte, dar mai presus de toate am adunat cu sfinţenie convingerile acestui bătrân frumos în nebunia lui, care credea cu tărie că în carte stau succesul şi salvarea. L-am crezut o bună bucată de vreme – până nu demult, de fapt – dar pare-se că întotdeauna vine şi acea nefastă clipă a demitizării, când cele mai puternice convingeri se duc dracului.

Se duc dracului, căci luptele pe care eşti obişnuit să le duci au devenit desuete. Citeşti Shōgun în fiecare dimineaţă, în drumul anost către locul de muncă, şi te enervezi cumplit din cauza unui domn pe care nici măcar nu îl cunoşti, dar care se îndeletniceşte cu a-ţi face dimineţile un veritabil coşmar. Da, domnule Alfred Neagu, îmi faceţi dimineţile un coşmar, căci n-aţi binevoit să daţi o raită prin locuri şi printre oameni ce v-ar fi ajutat să evitaţi masacrarea – sper eu, nu conştientă – a acestui Shōgun fără de care n-am fi ajuns să facem cunoştinţă în veci. Aşa, să-mi fie cu iertare, dar vă ştiu de traducător semidoct ce ar fi fost frumos să stea în banca dumnealui. Şi da, asta-i o luptă hilară, păpuşă, căci luptele reale şi cu adevărat importante se petrec dincolo de lumile imaginare în care ai impresia că vei trăi la nesfârşit. Mai bine ţi-ai umple timpul muncind pe brânci şi în afara orelor de lucru, căci cu sudoare se pun temeliile solide, şi n-ai crâcni în faţa nedreptăţii ce-ţi lezează inteligenţa şi bunul-simţ. Mai bine ţi-ai face uitate convingerile stupide potrivit cărora cei ce au carte, au şi parte. Căci ştii ceva? Cei ce au carte au doar biblioteci demne de toată invidia, capetele mari şi frustrări cât norocul altora. Şi, ironic, mai au şi credite de rambursat pe care, în disperare de cauză, le-au făcut pentru aprofundarea studiilor, lărgirea sistematică a bibliotecilor, umflarea iraţională a capetelor şi adâncirea tristă şi de nesuportat a frustrărilor. Iar ceilalţi, mai cu noroc la purtători, se desfată cu ce-i mai bun şi mai sofisticat pe lumea asta, stând nepăsători, dar fericiţi, cu burta la soare şi fără să dea doi bani pe cartea de sub burta ălora făr’ de noroc.

N-aş fi putut rata concertul de la sfârşitul săptămânii ce abia s-a sfârşit, cu atât mai mult cu cât aveam să-l descopăr într-o cu totul altă lumină pe Jay Kay şi, unde mai pui, la mine acasă. Despre concertul în sine nu aş putea să spun foarte multe, având în vedere că, spre marea-mi nefericire, mi-a fost imposibil să-l duc la bun sfârşit. Iar dacă nu ar fi intervenit un motiv serios pentru care să renunţ, după primele câteva melodii, la entuziasmul omului de pe scenă, probabil că tot aş fi făcut-o, până la urmă, forţată de un public mai nelalocul lui decât şi-ar fi putut oricine imagina.

Am părăsit plaja H2O cu o promisiune fermă de care nu m-aş lepăda prea curând (s-ar găsi totuşi câteva excepţii care m-ar face să o calc în picioare fără mustrări de conştiinţă), aceea de a nu mai lua vreodată în considerare o manifestare culturală sau de orice fel la care intrarea este gratuită. Pentru că românilor, dar probabil că nu numai lor, le plac până peste cap intrările libere, chiar şi atunci când interesul lor pentru evenimentul în cauză, există, vorba lui Caragiale, dar lipseşte cu desăvârşire.

Poate mi-am ales locul nepotrivit în mulţimea de, zice-se, aproape douăzeci de mii de suflete ce au ales concertul Jamiroquai pentru o sâmbătă seară ce altfel nu ar fi promis mai mult decât în mod obişnuit. Poate că sunt prea cârcotaşă ori poate că nu prea mai am eu răbdare cu oamenii, dar rămân la convingerea că astfel de concerte, măcar din respect faţă de artistul care urcă pe scenă, ar trebui să beneficieze de un public pe măsură. Iar publicul, fără supărare, trebuie să sufere un minim proces de selecţie, acela al biletului plătit care cu siguranţă ar fi înlăturat măcar o parte dintre oamenii fără planuri ce au găsit într-o cântare la malul mării ocazia perfectă pentru suprema socializare.

În aceeaşi ordine de idei, n-am să pricep niciodată de ce proaspete mămici ar alege să se aventureze într-o cursă nefirească a cărucioarelor purtătoare de nou-născuţi printre oameni deloc sensibili la o astfel de imagine (nu într-un astfel de context, evident!) sau de ce mame mai cu experienţă ar ieşi la plimbare cu copiii ce abia s-au deprins cu poziţia verticală printr-o mulţime numa’ potrivită pentru ca odrasla să se rătăcească întru necazul părinţilor şi al publicului, deopotrivă. La polul opus, perechi de septuagenari aflaţi la prima tinereţe, gătiţi în hainele de duminică (de mai există aşa ceva!), ţinându-se de mână mai abitir decât la prima întâlnire şi înţelegând mai puţin decât pruncii proaspetelor mămici. Întregind peisajul, puşti care mai de care, gălăgioşi peste măsură – din teribilism, n-am nicio îndoială – se concentrează în grupuri-grupuleţe aşezate în cercuri-cerculeţe, strategic, se-nţelege!,, discutând probabil despre emoţiile provocate de aşteptarea rezultatelor la examenul de bacalaureat. Şi ar mai fi acei domni pentru care am numai cuvinte unul şi unul, dar pe care bunul simţ mă împiedică să le tastez, domni ce nu ştiu să-şi stăpânească instinctul animalic în faţa unor fustiţe, recunosc, prea scurte chiar şi pentru cei mai catolici decât papa. Şi totuşi, manifestările de fiare ieşite la vânătoare par desprinse dintr-o realitate de prost gust.

A naibii senzaţie să priveşti pe furiş în jur ca să-ţi dai seama, în fracţiuni de secundă, de poţi răsplăti actul artistic prin ropote de aplauze ce-ţi mănâncă palmele, dar pe care simţi că e mai bine să le stăpâneşti! Şi parcă-ţi pare rău că omul nu şi-a dezamăgit fanii, deşi ar fi avut chiar scuza perfectă, renunţând la concert pe ultima sută de metri, şi parcă-ţi vine să-i sugerezi, cât te ţin  plămânii, să-i dea afară pe toţi aceia ce n-au plătit bilet, căci mai bine artist fără public decât artist cu public nepotrivit! Asta da Emergency on Planet Earth!

De n-ar fi un anume newsletter pe care îl primesc zi de zi, fără excepţie, şi pe care, tot fără excepţie, îl trimit nerecunoscătoare de unde a venit, fără a lua însă vreodată măsuri pentru ca el să nu mai ia calea către mine, m-aş împotmoli într-o letargie greu de gestionat. Noroc cu acest newsletter, carevasăzică. Pentru că de n-ar fi fost, n-aş fi avut habar de planurile nu-ştiu-cărui antropolog de a-l dezhuma pe domnul Shakespeare pentru a se convinge că obişnuia să fumeze marijuana sau de kilogramele în plus ale Danielei Crudu.

Unele titluri sunt mai triste decât altele, ba chiar reuşesc să treacă de bariera tragicomicului, devenind profund revoltătoare. Aşa, de exemplu, aflu cum o chinezoaică şi-a scos la vânzare virginitatea pentru un iPhone de ultimă generaţie. Ducă-se textele neinspirate şi plimbarea stângace prin parc, sfârşită apoteotic cu o amandină servită într-o cofetărie cu aer comunist, ducă-se chiar şi adrenalina pe care ţi-o provoacă fie suta de kilometri la oră pe un Magheru aglomerat, fie incursiunea de mare angajament prin magazine de lux în căutarea hăinuţelor perfecte! Ducă-se toate, puştoaico, tu ai nevoie de iPhone şi pentru că tata nu şi-l permite din salariul lui de salariat de rând, tu descurcă-te cum ştii şi poţi! Vinde-te, că doar n-o faci degeaba! Colac peste pupăză, acelaşi articol trage un semnal de alarmă, menţionând un caz similar, al unui puşti nici măcar major, de ca şi cum asta ar face diferenţa, care şi-a donat practic un rinichi pentru un laptop şi un iPad. Cretin să fii, nu-i aşa, să dai efectiv din tine pentru atât de puţin, când ştiu eu alţii care, în disperare de cauză, ţi-ar fi oferit cel puţin înzecit pentru rinichiul ce ţie îţi prisoseşte?! Căci tu nu ai ce face cu el, când altora le-ar înapoia dacă nu chiar viaţa, atunci cu siguranţă normalitatea ei.

Bravo, Steve Jobs, jos pălăria! Eşti de toată lauda şi de două ori mai multă invidie, dar asta-i o nimica toată, amice, când eu te caut „virtual” şi al naibii motor de căutare, tastându-ţi prenumele şi-atât, găseşte de cuviinţă să te claseze pe locul al treilea într-un top al sugestiilor. Şi ştii ce? E unu’, Steve Madden, care te calcă în picioare fără niciun efort. Şi Steve ăsta, ce să vezi?, încalţă domnişoarele din lumea-ntreagă, cu sau fără virginitate la purtătoare, ca să nu mai vorbim de rinichi! In your face, Steve Jobs, in your face!

P.S. Ziua asta s-a petrecut toată, absolut întâmplător, sub semnul rinichiului. Până şi Tataee pomeneşte organul cu pricina în melodia ce a circulat azi mai ceva ca ştirile despre criza din Grecia sau gafele neastâmpărate ale preşedintelui: „Unii vând copii cu zâmbetul pe faţă în timp ce alţii-şi vând rinichii ca să le ofere-o şansă”.

Și totuși, un singur astfel de popas se distinge la o întoarcere în timp fugitivă, acela când, spre marea mea stupoare, ai mei au întrerupt mersul firesc al lucrurilor dintr-un motiv pe care nici astăzi nu îl înțeleg. La intrarea într-o localitate al cărei nume l-am ținut minte până nu demult și care acum îmi scapă, tata a încetinit brusc la o viteză pe care noi o atribuiam mereu acelora ce nu-și cunoșteau prea bine drumul, pierduți printre borne kilometrice și indicatoare. Se vedea clar că și el, și mama, cercetau cu privirea marginea drumului, căutând un ceva foarte bine cunoscut pe care, paradoxal, nu îl văzuseră niciodată.

După câteva minute de atmosferă deloc forțată de film polițist ușurel, dar imprevizibil, tata oprește mașina în dreptul unei case. De fapt, în dreptul unei case în fața căreia se afla o cruce. O cruce aproape cât mine, copilul de-atunci, strălucind a curățenie și frumos împodobită cu toate florile pământului, care mai de care mai înmiresmate. Copil fiind, și fată, am căscat ochii preț de câteva secunde și-apoi m-am repezit la buchetele ce răsăreau mândre de dincolo de gardul ce împrejmuia crucea-gazdă. Vocea mamei m-a oprit, amintindu-mi că la fel cum, ori de câte ori mergeam la mormântul bunicii mele, nu aveam voie să culeg florile din cimitir și să le duc acasă, nici acum nu-mi puteam satisface pornirea.

A fost pentru prima dată când am văzut o cruce ridicată la marginea unui drum, în locul în care cineva, cândva, murise. Primul meu gând a fost să îmi fac cruce și să plec privirea în pământ, cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune, crezând că mă aflu în fața unui mormânt. Nu era cazul de așa o solemnitate a momentului, căci, mi-a explicat mama mai târziu, acolo se întâmplase doar accidentul în care un nepot al ei și al tatălui meu se prăpădise, tatăl baiatului fiind acela care, din rațiuni ce-mi sunt străine, a ridicat crucea, plătind o femeie din satul respectiv să se ocupe de ea în permanență. Și o tot face de aproape douăzeci de ani.

De atunci, fără să vreau, le urmăresc cu privirea. Le caut și le adun, iar pe unele chiar le rețin. Încerc să văd cât mai mult din ele, dintr-o curiozitate morbidă pe care ar trebui să o țin sub control, întorc capul după ele, încercând să le mențin în câmpul meu vizual cât mai mult timp posibil și, mai rău decât orice, îmi imaginez poveștile din spatele lor și mai ales suferințele celor ce le-au zămislit. Îmi sugerez, de fapt, și-mi însușesc, de fiecare dată de bunăvoie, drame ce-mi sunt dezvăluite din kilometru în kilometru. Dar nu pricep cu ce ajută.

Dincolo de empatia pe care o astfel de cruce o poate provoca, mai e și nodul în gât care te anesteziază subit pe tine, ca simplu trecător, ca învingător al șoselei ceva mai norocos decât alții. Ca să nu mai punem la socoteală că-s un obstacol în plus în calea celor ce se cred atotputernici, la bordul unor bolizi care-i conduc, în loc să fie invers. Și-atunci, insist: la ce folos?

Şi mi-a fost tare drag de el, cu tot cu felul lui copilăresc de a vedea mersul firesc al lucrurilor şi-al vieţii proprii, dar mai ales cu teama, uneori imperceptibilă, alteori forţat evidentă, de boala care să-l imobilizeze la pat, de singurătate şi, până la urmă, de moarte. Mi-a fost atât de drag (se poate să-mi fi fost prea drag) încât acum, că nu mai e, nu îmi găsesc, nici de aş vrea, liniştea. Iată, îmi spun cu vocea gâtuită, nodul în gât! Simte-l cu tine toată!

Dar cel mai grav este că am rămas cu o sensibilitate care mi-e foarte incomodă, dar care, într-un fel bizar, mă ţine în continuare conectată cu el. Şi această sensibilitate importunează cum nu se poate. Căci bătrâni bolnavi şi singuri se găsesc la tot pasul, dar mai ales la tot pasul meu. Am început să cred că-i o conspiraţie nefericită la mijloc, căci prea mă urmăresc necontenit figuri ridate şi ochi rugători ce-mi amintesc de omul ce cândva a fost şi astăzi nu mai este. La început, mă opream cu lacrimi în ochi, întinzându-le prea puţin comparativ cu ce şi cât ar fi avut nevoie şi neînţelegând ce fel de oameni se pot afla în spatele acestor destine nefericite. Acum, însă, testez o atitudine indiferentă care-i menită să-mi facă viaţa mai uşoară, deoarece, până la urmă gestul frumos nu se amplifică dacă e însoţit de lacrimi de compasiune.

Nu pot pricepe şi nici nu concep să existe motive plauzibile pentru ca un om ajuns la vârsta la care ar trebui să se lepede conştient şi fericit de orice grijă să fie nevoit să întindă mâna (poate umil, poate arogant, după cum îi este felul), complăcându-se într-o poveste cu şi despre cerşetori la care nu s-ar fi gândit vreodată.

Îmi amintesc de demnitatea lui şi îmi dau seama cum l-ar fi zdruncinat un astfel de statut, de om al nimănui, de om al străzii şi al trecătorilor, pe care doar mila unora şi-a altora l-ar fi putut menţine pe linia de plutire. Este absurd. Şi de aceea nu înţeleg cum oamenii se transformă în neoameni şi îi tratează pe cei asemenea lor  cu o atotputernicie îngâmfată şi răzbunătoare care nu face bine nimănui. Şi tot de aceea m-am arătat excesiv de înverşunată, scoţând colţi de care cei din jur nu mă credeau în stare, când mi-am dat seama că, de-ar fi să fie cazul, există oameni ce mai degrabă ar întinde o mână de ajutor unui copil perfect sănătos şi supradotat (sau cel puţin cu un minim de potenţial ce ar putea fi exploatat în viitor), spre a-i înlesni calea către un succes mai facil (a se înţelege aici copil care să-şi merite banii, dovedindu-se în final o investiţie profitabilă) decât unui bătrân care, spre marele lui nenoroc, nu mai are puterea de a produce nimic. Pragmatic, zice-se.

Şi-mi cer iertare acum pentru vehemenţa cu care m-am împotrivit, susţinând sus şi tare că aşa ceva nu este posibil într-o lume normală, dar am gândit cu sufletul şi nu pot gândi altfel. Aşa cum, demult (de demult de tine taica îmi spunea mereu poveşti), cântând colinde în faţa unor bătrâni „condamnaţi” să-şi petreacă restul zilelor într-un azil, două copile (fetiţa ce eram pe-atunci şi cea mai bună prietenă a ei) plângeau în hohote: una de dorul bunicii abia plecate dintre cei vii, iar cealaltă de dorul căţeluşei lovite, cu aproape un an în urmă, de o maşină ce-şi vedea de treaba ei într-o grabă ce i-a curmat zilele prematur. Da, suferinţele şi empatiile diferă de la poveste la poveste.

Iar povestea mea este a unui om căruia îi lipseşte până la pragul nebuniei un alt om. Tu, moşule, ai lăsat aşa un gol, că n-ai habar ce dor mă doare!

Când mi s-a întâmplat prima dată, acum şapte ani, aveam totuşi scuza lipsei de experienţă şi a globului de sticlă în care fusesem crescută de către ai mei până atunci. Când părinţii se dau peste cap pentru a te ţine departe de orice rău al lumii de afară, indiferent dacă eşti sau nu expus la el, sistemul de imunitate este scăzut spre inexistent, iar elementul de noutate se găseşte la fiecare pas pe care îl faci atunci când îndrăzneşti să părăseşti globul cel de toate zilele. Făcusem optsprezece ani când tata era încă şoferul meu de serviciu în caz de necesitate – al meu şi al tuturor prietenelor mele, de fapt – devenind în scurt timp un fel de tată universal căruia îi erau încredinţate odrasle mai mult sau mai puţin apropiate mie. Aşadar, în lipsa figurii paterne dispuse să transporte de colo-colo domnişoarele parfumate excesiv, indiferent de ora târzie din noapte, serile noastre puteau fi foarte uşor compromise.

Asta şi pentru că noţiunea de taxi a pătruns ceva mai târziu în vocabularul nostru curent, iar când a făcut-o în felul apoteotic pe care l-a ales, şi-a asigurat totodată ieşirea violentă şi definitivă. Plecasem de-acasă – spre a-mi desăvârşi visul de provincial ajuns student în capitală – de mai puţin de-o săptămână, dar dorul de casă şi de-ai mei m-a făcut să-mi aşez libertatea în cui preţ de un sfârşit de săptămână şi să mă întorc cu coada între picioare, recunoscând, printre altele, că nu mi-este pe-atât de uşor pe cât m-am aşteptat. Şi pentru ca surpriza să fie completă, nu am anunţat pe nimeni că plec şi pe nimeni că vin.

Şi rău am făcut, căci, odată ajunsă în gara oraşului natal, domni binevoitori s-au grăbit să mă „curteze”, care mai de care, prezentându-se excesiv de amabili şi de „la dispoziţia mea”. Entuziasmul taximetriştilor m-a lăsat cum nu se poate de rece, deşi au ridicat la fileu o problemă la care nu mă gândisem: neanunţând, aveam într-adevăr nevoie de unul dintre ei pentru a ajunge acasă. Aşa încât, cel mai sprinten dintre pretendenţi s-a detaşat de adversari prin gestul eliberării mele de povara bagajului mai voluminos decât ar fi fost necesar.

Deşi zâmbetul meu tâmp era deja bine întipărit pe figura-mi şi mai tâmpă, omul s-a întrecut în amabilităţi până ce am ajuns la destinaţie. Poate că ar fi trebuit ca o astfel de atitudine să îmi atragă atenţia, căci pare-se că de cele mai multe ori ea nu este gratuită, după cum mi s-a şi dovedit, însă ghinionul meu cel mai mare a fost să consider că o astfel de atitudine este firească şi, de ce nu, mi se şi cuvine. În final, serviciul de hamal, asigurarea temperaturii optime, renunţarea la ţigara proaspăt aprinsă şi alegerea unui post de radio conform preferinţelor mele s-au dovedit a fi extrem de costisitoare, întrucât călătoria ce la vremea aceea nu costa mai mult de cinci lei m-a uşurat de treizeci: douăzeci şi cinci şi cincizeci de bani pe care i-a pretins cu zâmbetul pe buze şi restul pe care şi l-a însuşit, neavând „mărunţiş” la îndemână spre a mi-l oferi. Am ripostat timid şi fără prea multe argumente, dar mai ales gâtuită de teama unei confruntări cu un personaj fioros după vorbă, după port şi de două ori mai mare decât mine. Carevasăzică, nu am avut de ales: a trebuit să contribui la fericirea-i ticăloasă. Şi totuşi, bucuria revenirii acasă… nepreţuită, nu-i aşa?.

Acum, că după şapte ani s-a întâmplat a doua oară, nu pot decât constata însuşirea pasageră a unei lecţii ce ar fi trebuit să fie definitivă. Aşadar, comoditatea mi-a fost răsplătită cu vârf şi îndesat, îndemnându-mă la un minimum de efort fizic, mai ales când acesta nu înseamnă mai mult de cinci minute de mers pe jos, două staţii de metrou şi alte două de autobuz. Dar când intervin graba şi soarele fierbinte până la răzbunare îndreptată către toţi aceia ce l-au invocat şi l-au tot invocat prea timpuriu, rezultatul nu poate fi decât dezastruos.

Şi pentru că sunt regina neîncoronată a alegerilor neinspirate, dar mai ales pentru că rupsesem, totuşi, de o vreme, firul prostiilor comise voluntar ori ba, am dat mijlocul de transport în comun cu gloata asudată a bucureştenilor ce, fie vorba între noi, nu ştiu de ce bântuie pe străzi la orele amiezii (că doar nu s-or duce toţi la stomatolog!), pe mijlocul de transport în comun cu un taximetrist şmecheraş. Individul, la vreo treizeci şi cinci de ani, toţi degeaba şi nu alta, le are cu arta comunicării aşa cum le avea pe vremuri Ilie Dumitrescu cu mingea, reuşind să întreţină un dialog unilateral savuros despre vizita mea la medic, tipul de abonament pentru care banca, presupuse dumnealui pe un ton şugubăţ, plăteşte bani grei, dar despre care, spre nefericirea lui, eu nu am prea multe de spus. Probabil că un acces de furie provocat de lipsa-mi grosolană de reacţie şi replici s-a făcut vinovat de gestul nespus de nostim al aşezării tacticoase a unor ochelari de soare negri, branduiţi cum nu se poate de ostentativ, dar mai ales de jumătatea de drum parcursă într-o linişte mormântală aproape nefirească.

Aşa că mare îmi este mirarea când domnul taximetrist mă întoarce din drum, spunându-mi că cei şapte lei pe care i i-am întins nu sunt de-ajuns şi că drumul nu face, cum poate am înţeles eu greşit, iar dumnealui regretă nespus neînţelegerea, patru lei optzeci, ci patruzeci şi opt. Să fiu a naibii! Cinci minute de mers pe jos, două staţii de metrou şi două de autobuz se transformă într-un coşmar costisitor a cărui protagonistă sunt eu, doar eu, iar eu. Asta este, îhîm, o pedeapsă un pic prea mare pentru cât pot eu duce şi îmi tot spun că nu, nu poate fi adevărat. Şi totuşi, este. Omul insistă că nu este vina lui pentru că domnişoara a fost neatentă, neobservând preţul monstruos de 3,5 lei pe kilometru, afişat insesizabil într-un colţ al capotei pe care nu l-aş fi cuprins cu privirea şi de-aş fi vrut. Refuzul domnişoricii de a-i plăti l-a lovit, însă, cât se poate de sesizabil, în moalele capului şi nu a fost deloc atenuat de propunerea-i de nerefuzat de a primi cei zece lei pe care era dispusă să-i ofere şi de a nu face nazuri precum fetele mari, dar nechibzuite, la măritat. Ca să nu mai spun că nici acceptarea invitaţiei de a-l însoţi la cea mai apropiată secţie de poliţie spre a rezolva conflictul legal şi a primi ceea ce mi se cuvine, nu l-a îndulcit în vreun fel, încercând, în disperare de cauză, să se tocmească dizgraţios pentru „măcar douăzeci de lei”.

Şi pentru că, domnule taximetrist, aţi fost prea lacom şi lipsit de eleganţă cu aşa o domnişoară, dar mai ales pentru că i-aţi înmuiat genunchii, dar nu de emoţii, cum se tot zbat domnii întregi la minte, ci de teama de a fi căutată pentru impertinenţă prin tot oraşul, găsită, bineînţeles, că doar „ştiu, fă, unde ţi-ai făcut programare”, şi păgubită cu nici mai mult, nici mai puţin de patruzeci şi opt de lei nemeritaţi, vă doresc clienţi precum domnişorica, fără număr, fără număr, fără număr, care să vă lase cu buza umflată! Şi poate că, tot oferind călătorii gratuite, forţat de împrejurări şi de clienţi recalcitranţi, veţi face un bine lumii întregi şi vă veţi lăsa de meserie. Aşa să v-ajute Dumnezeu!

La zece ani (de pe atunci datează prima mea întâlnire serioasă cu biserica) nu prea poți avea discernământul necesar însușirii unei alegeri corecte, de orice fel ar fi ea, dar mai ales de o asemenea importanță. Știam doar că bunica nu mai era, că imaginea ei mă urmărea în coșmarul cel mai înfricoșător cu putință, că diminețile celor patruzeci de zile ce au urmat morții ei au fost dedicate unei plimbări tăcute și mereu aceeași către mormântul deja familiar și că, odată cu barba grizonată și stufoasă, moartea omului drag l-a învățat pe bunicul meu semnul crucii. Moartea omului drag și, poate, conștientizarea apropierii sfârșitului.

Nu a existat an, începând cu acea vară nefastă pentru copilul ce eram atunci, care să nu fi fost asociat unei împărtășanii săvârșite ca la carte, cu tot tacâmul inclus. Căci ce ar fi o cuminecătură fără postul de cel puțin o săptămână, fără spovedania de dinainte ori fără lista aproape inocentă a păcatelor unui copil de clasa a treia ce nici nu cunoștea prea bine semnificația gestului ori chiar a însuși păcatului? Împărtășania și spovedania erau, da, sfinte pe vremea aceea pentru mine, dar doar dintr-o inerție pe care nu simțeam nevoia să o țin sub control sau să o pun sub semnul întrebării.

În definitiv, nu făceam decât să construiesc o relație de prietenie cu un soi de prieten imaginar, de altfel primul, dar și singurul căruia îi puteam mărturisi orice și căruia îi ceream ajutorul, având certitudinea puerilă a unui răspuns prompt și necondiționat. Era vorba despre doamne-doamne, acea ființă invizibilă care îmi permitea să mă așez turcește la supărare și să refuz dialogul forțat, să mă strâmb a necaz și furie nedisimulate, dar mai ales să cer explicații pentru orice eșec.

În ciuda eforturilor susținute, prietenia până nu demult sinceră, dată fiind naivitatea ce stătea la baza ei, s-a deteriorat, culminând cu dispariția bunicului. Pentru că, într-un fel, dacă bunic nu e, nici credință nu prea e. Dimpotrivă, locul acelei de neclintit convingeri a fost luat de un scepticism ireal.

Într-un context de dezrădăcinare conștientă, s-a găsit un preot care să mă cheme la spovedanie. Căci, zice el, intrarea într-o viață nouă se face în deplină curățenie. Pentru a face loc altor păcate, completez eu, pe care le presupune viața în doi, nu-i așa? Vreau să refuz, dar mi-e imposibil, căci mă aflu undeva între nepăsarea mea și ceea ce i-ar fi plăcut bunicului meu.

Așa că îmi iau inima în dinți și mă încurajez singură, repetând obsesiv că nu are ce să se întâmple. Cu atât mai mult cu cât preotul cel nou ce pare să se fi integrat foarte bine în viața spirituală a familiei mele, dovedindu-se excesiv de prietenos.

Aceeași biserică pe care o cunosc atât de bine, în care nu am mai intrat de multă vreme, căreia îi lipsește un personaj definitoriu și care mă așteaptă cu brațele deschise ale unui preot despre care știu puține, însă acest puțin mă liniștește oarecum. Dar orice lucru bun are și un sfârșit, iar sfârșitul meu nu s-a lăsat deloc așteptat. A fost de-ajuns să mă așez, cum o făceam de fiecare dată, sub sutana preotului, pentru ca gestul să-mi fie întunecat de o părere de rău pe care aș fi preferat să nu o trăiesc.

Interogatoriul a pornit de la o limită a decenței acceptabilă și față de care nu aș fi avut nimic de obiectat, în condițiile în care, din poveștile altora – pe care nu știi niciodată cum să le tratezi, ca anecdote de neluat în seamă sau ca exemple ce nu trebuie sub nicio formă desconsiderate – știam că spovedania poate căpăta conotații ciudate dacă ești dincolo de vârsta la care, în ochii fețelor bisericești, se pot întâmpla lucruri demne de flăcările iadului și nu alta. Și pentru că m-am dus acolo pornită să spun adevărul și numai adevărul, constrânsă de seriozitatea cu care am fost învățată să abordez o astfel de întâmplare, l-am cutremurat la propriu pe preot cu mărturisirea-mi nonșalantă. Mai mult, răspunsul meu l-a provocat la o lecție despre moralitate pe care pe de o parte nu sunt sigură că este în măsură să o țină, dar care, pe de alta, ar fi trebuit să aibă tonul unei mustrări mult mai prietenoase și iertătoare.

Pot înțelege că legătura trupească nerăbdătoare, de dinainte de nuntă, ține de lucrătura diavolului și de pofte ale trupului ce trebuie ținute în frâu. Pot înțelege chiar și revolta duhovnicului, atâta vreme cât nu este exagerată și tranformată într-o virtute menită să îngroape în rușine păcătosul îngenuncheat ce nu poate căpăta nici de s-ar da peste cap iertarea divină. Dar ce nu pot pricepe este curiozitatea cu care trimisul lui doamne-doamne scotocește în viața intimă a celor ce, vinovați sau nu, se prezintă în fața lui spre iertarea păcatelor. Iar dacă numărul legăturilor trupești de-a lungul vieții de celibatar ori al celor cu care ai săvârșit o asemenea grozăvie este o măsură a păcatului, atunci puterea mea de înțelegere este cu desăvârșire depășită. Oricum ar fi, preotul care nu ezită să mă privească în ochi și să mă numească ”desfrânată” nu o dată, ci de mai multe ori, cu o seninătate ce pare cel puțin ireală, nu este cel ce mă va aduce pe calea cea bună, căci dacă nici pierderea credinței nu este mai îngrijorătoare decât cea a fecioriei înainte de căsătorie, este clar că preocupările unui astfel de preot sunt mai profane decât o cere sfânta scriptură. Așa să-mi ajute Dumnezeu!