Maria Ilaș

Erau odată trei păpuşi – o blondă, o brunetă şi o roşcată – în mărime naturală, dacă eu, copilul de trei, poate patru ani, eram etalonul. Mie îmi era dragă roşcata, căci avea un quelque chose în privirea-i hoţomană de smarald care nu-mi dădea pace. Şi pentru că mama nu voia ca cele trei domnişoare în miniatură să cadă prea des în mâinile mele, le încuia în dormitorul ei. Mi-era ciudă că prietenele mele erau pedepsite zilnic într-un mod atât de răutăcios de o mamă care nu mă credea în stare de o bună purtare faţă de cele trei domnişoare. [ citeste mai departe ]

La trei ani şi ceva, când încă nu ştiam să merg şi să vorbesc corespunzător, bunică-miu bunicul meu se încăpăţâna să îşi înveţe odorul să recunoască literele alfabetului, că doar îi eram cea mai la îndemână sursă de „amuzament” pe care părinţii şi-o revendicau abia spre sfârşitul fiecărei zile, lăsându-i timp suficient pentru a-şi face damblaua. [ citeste mai departe ]

Am început să ascult Jamiroquai din interes. Dintr-un interes sentimental, bunăoară, căci mă îndrăgostisem lulea de-un el cu gusturi muzicale ce se intersectau doar pe alocuri cu ale mele. Carevasăzică, m-am văzut nevoită să-mi revizuiesc fundamental playlist-ul, făcând loc unui „space cowboy” care cânta despre urgenţe pe planeta Pământ şi o aşa-zisă odisee funk, gâdilându-mi tălpile a poftă de dans. [ citeste mai departe ]

Este aproape trei, ziua abia începe să se anime, dar nerăbdarea de a părăsi incinta mă frământă deja. Se întâmplă zilnic, cu o regularitate pe care nu aş băga-o în seamă dacă nu m-ar durea fălcile de la reprizele nesfârşite de căscat. Că e de vină plictiseala, că e de vină oxigenarea proastă a creierului, nici că-mi pasă. Important este să găsesc de fiecare dată antidotul şi să mă menţin pe linia de plutire măcar până în clipa când sună clopoţelul şi îmi iau tălpăşiţa învingătoare, moment în care, oricum, îmi revin în mod miraculos. [ citeste mai departe ]

Tata este, fără exagerare, unul dintre cei mai prudenți șoferi din câți mi-a fost dat să cunosc și chiar și-acum, când poate reflexele i-au fost ușor afectate (a se pune treaba asta pe seama trecerii timpului și, deci, a înaintării în vârstă), rămâne fruntaș în clasamentul personal al șoferilor în care am cea mai mare încredere. S-ar putea ca, auzind acum o astfel de mărturisire pe care altfel nu aș îndrăzni să o fac, să zâmbească a neîncredere, bănuindu-mă de obrăznicie. [ citeste mai departe ]

Bunicul din partea tatălui meu n-a fost niciodată un om bătrân, nici măcar în cel de-al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, care doar dintr-o întâmplare nefericită a fost şi ultimul. Nu ţin minte să-l fi întrebat vreodată ce vârstă are, iar el să fi răspuns, cu seriozitatea specifică unui octogenar respectabil, cu adevărul, numai adevărul, nimic mai mult decât adevărul. Optsprezece, spunea el mereu. Vreme de un sfert de secol – cât viaţa mea şi-a lui s-au intersectat – el a trăit un majorat continuu. [ citeste mai departe ]

Disclaimer: În ciuda tonului înverşunat de circumstanţă – pentru că altfel mi-e imposibil să mă exprim – mă declar un om ireversibil de paşnic şi tolerant. Taximetriştilor din lumea întreagă, cu drag!

Când mi s-a întâmplat prima dată, acum şapte ani, aveam totuşi scuza lipsei de experienţă şi a globului de sticlă în care fusesem crescută de către ai mei până atunci. [ citeste mai departe ]

Nu mă mai spovedisem de câțiva ani. Nu știu dacă din cauza lipsei de timp pe care o invoc, din comoditate, din ce în ce mai des, sau pentru că pur și simplu relația mea cu doamne-doamne s-a deteriorat în timp, până la indiferență reciprocă. Zic reciprocă întrucât nu m-a tras nimeni de mânecă, arătându-mi obrazul pentru atitudinea dezinteresată față de cele sfinte. [ citeste mai departe ]