Coafura ingrijita pana la milimetru.

Fusta la eterna lungime trei sferturi. Camasa cu butoni. Uneori, dres cu model, pentru un efect dramatic. Alteori simplu, pentru sobrietate.

Stilettoes, aproape fara exceptie. Ceasul cu linie clara Si curata. Bijuterii dramatice – intotdeauna argint.

In unele perioade, tinuta intreaga este neagra sau gri. Oricum, sobra.

Poseta. Linie clara, fara brizbrizuri. Aici se permite o pata de culoare.

O privire in oglinda din fata usii. „Da, am reusit sa adaug vreo cinci ani”.

O ultima verificare a usii de la intrare, a cheilor. A bagajului. Taxi.

Ochelari de soare negri, mari. Tinuta si look de parca ai tine lumea in palma. Siguranta de sine.

Undeva in trup, o fetita mica si pistruiata s-a ghemuit si asteapta sa manevreze imaginea care o va ajuta sa cucereasca lumea.

„Traim intr-o tara unde trebuie sa te bati ca sa fii luata in serios ca femeie. Si mai ai si moaca asta de copil…”. Aceste cuvinte, auzite in varianta aceasta si apoi in alte zeci de feluri, au devenit un lait-motiv al fiecarei miscari. De fashion sau de business.

Check-in la aeroport. Zbor de aproape trei ore.
Control pasapoarte. O ultima privire intr-unul dintre geamurile de pe margine.

„Da, e in regula. O sa iasa bine, presimt”.

Directorul companiei, langa soferul care tine in mana obisnuita foaie cu numele celui asteptat.

- Buna ziua, doamna Groenendijk. Bine ati venit la Zurich.

Masina catre sediu. Discutie de complezenta pe drum.

- Apropo, doamna, am fost putin mirat la aeroport cand v-am vazut. Probabil ca vi se spune des, dar ma asteptam sa fiti mult mai in varsta…

(Articol publicat si in revista Business Woman)

Nu m-a interesat daca nota mea a fost 10 sau 2 (ma rog, cea din urma cam durea, dar plangeam acasa, nu la scoala). Refuzam cu tupeu sa invat pe dinafara orice fel de comentariu. Mai mult, aveam nerusinarea sa spun ca prefer sa imi dau eu cu parerea legat de o poezie pe care o studiam, nu sa repet ce avusesera de zis niste critici cu 50-100 de ani in urma. In schimb, luam premii la olimpiade si concursuri unde parerea mea, neavizata si infantila, conta.

Fara sa stiu, militam pentru un sistem care in alte state se practica de zeci de ani, si anume sustinerea creativitatii, nu a invatatului mecanic. Preferam de zece ori mai mult un “brainstorming” pe o lectura obligatorie in fata scrisului dupa dictare sau “aprofundarii” de comentarii semidocte ale unor auto-proclamati critici (mai tineti minte valul de carti de comentarii ale unor ilustri necunoscuti care au inundat piata acum cativa ani? Eu da).

Am fost ceea ce se numea un elev/student problema. Cred ca mama s-a saturat sa i se spuna ca “am stralucire”, dar nu vreau sa tocesc. In traducere, am potential, dar nu ma intereseaza sa aprofundez in stilul impus de sistem. De fapt, ma intereseaza putin spre deloc teoria prezentata fara nici o legatura cu practica. Am preferat orele de biologie, unde profesoara diseca un porumbel (stiu, sinistru) in fata unei ore sterpe de chimie in care eram obligata sa invat zeci, sute de formule, fara macar sa ni se arate cum se decanteaza apa de sare.
In schimb, citeam cu disperare, cu frenezie Gabriel Garcia Marquez, despre care putini dintre profesorii mei auzisera, in timpul orelor. Dichisisem cartea sud-americanului intre paginile manualelor la diferitele ore si ma faceam atenta la ce ni se preda. Da, atunci a fost o utilizare fericita a celor 7-8 ore pe care le petreceam la scoala.

In schimb, sa ne punem intrebarea cati dintre noi mai stiu cata materie din ce am invatat. De ce oare sa mutilam copilaria cu un sistem invechit si inutil – atentie! nu cer diminuarea numarului de ore, nici a numarului de materii, nici mai stiu eu ce, ci doar o ancorare a sistemului in actualitate – cand putem sa gasim o solutie sa NU mai schimbam bacalaureatul in fiecare an, sa NU mai avem generatii intregi de manelisti, sa NU mai avem profesori care pipaie eleve si domnisoare educate care se bat in salile de clasa? Dar ma intreb, oare ne dorim cu adevarat asta? Mai important: exista oare cineva cu suficienta viziune incat sa stie cum se face? Si, cel mai important: oare am fi in stare sa il lasam sa schimbe lucrurile?

(Text publicat si in revista Business Woman)

Iata primul cliseu : Traim intr-un haos. Al doilea: Nu contezi  decat daca ai ce sa dai la schimb. Bani, influenta, ceva pentru ca un individ care zi de zi poarta un halat alb si decide cine traieste sau cine moare. Suna dramatic ? Dati unei fiinte umane putere asupra unui seaman si vedeti ce se intampla. Amaratii care stau la cozi pe coridoare in timp ce doamna doctor, coafata si manichiurata, isi bea linistita cafeaua si barfeste cu asistenta de serviciu sunt un rezultat al acestei investiri. Extrapolat, cam asa s-ar explica lagarele naziste. Lasa-i sa faca ce au chef si vezi unde ajungi.

” Ce ?! E o baba pe culoar care a facut pe ea si nu se mai tine pe picioare ? Fir-ar a dracului de imputita, mars! Ce cauta aici sa ne mute noua nasurile ? Ai dracu, ii cauta moartea pe acasa si ei stau pe capul nostru ! Daca eram doctor in Vest, castigam de zece ori mai mult. Stau aici sa curat babe la cur, auzi la ei… !”

Inca un cliseu : sunt platiti rau, deci au o scuza. Asa e : pretindem sa avem o scuza nu pentru ca sa nu ne facem treaba (da, inteleg sa nu spele podeaua femeia de serviciu daca ii dai cu piciorul peste galeata cu apa sau daca nu ii dai bani), ci sa omoram. Pardon, sa ne uitam in cealalta parte in timp ce amaratii care stau la picioarele noastre si se milogesc sa ii ajutam mor. Ati privit vreodata o batrana cu lacrimi in ochi care statea de ore in sir la usa unui cabinet singura, amarata, bolnava? Se intampla ca eu da. Nu doar o data. Se intampla ca am vazut multe spitale desi, slava Domnului, nu din prim plan. Adica nu ca bolnav.

Am vazut batrani care isi tuseau inima din ei, in timp ce asistentele le strigau: ” Taci dracului din gura ca nu mai pot de durere de cap, nesimtitule !”.

Cunosc mame ai caror copii au murit, insa spaga a fost pretinsa – si primita – pana in ultima clipa. E un cod al personalului medical – daca e in stare terminala, nu ii iei banii. L-am aflat recent, auzind o discutie, asteptand pe un culoar. Se pare ca nu se aplica peste tot nici acesta. Sau nu mereu. Cumva, se pare ca toti cei pe care ii cunosc par sa fie exceptii de la reguli.

« De obicei, nu se intampla asa ceva, a fost un accident! »

Accident a fost si pentru prietena mea al carui doctor nu a venit sa o asiste la nastere, ca era ocupat, si a stat in travaliu zeci de ore (slava Domnului, nu cu urmari asupra copilului) ; exceptie a fost si doctorita – gravida pe actunci – care lua bani unei alte prietene si care o trimitea prin farmacii dupa medicamente de negasit pentru a incerca sa aline suferinta fiului ei in stare terminala (el nu a avut atata noroc) ; accidente au fost si toate celelalte pe care le stiu dar pe care nu mai am putere sa le enumar. Exceptia care confirma regula…

Stiu care sunt salariile. Mi-e sila de un sistem care nu stie sa ii aprecieze pe cei care il formeaza. Da, aveti dreptate, sunteti prost platiti. Este doar vina a 20 de ani tembeli si a unor conducatori cretinoizi – pe care noi inca ii mai toleram – ca s-a ajuns aici. Da. Sase, opt, zece milioane de lei (vechi) pentru un medic este o bataie de joc. Si sunt de acord ca acest lucru trebuie schimbat. Veniti cu propuneri si va voi sustine. De la voi trebuie sa vina. Voi, adica aceia care inca nu s-au transformat in caini. Pentru cei din urma nu mai este cale de intoarcere. Ei nu mai au nevoie de ajutor. Le-as cere sa se listeze pe bursa. Macar asa le-ar face piata cotatiile, nu ei. Sa ma sune brokerul, soptit: “Vezi ca azi merge bine apendicectomia, cumpara, cumpara!”. As avea sentimentul unor reguli respectate.

Mai sunt si altii ca mine. Va vom sustine pe voi, cei care va doriti sa salvati vieti. Pentru ca si noi, si cei pe care ii iubim si cei pe care nu ii cunoastem au nevoie de voi. Aveti aceasta putere asupra noastra.

Intamplator sau nu, cunosc indeaproape sistemul medical din Romania. Am prieteni si rude medici. Si stiu masa enorma, oceanul in care ei sunt ca niste picaturi colorate. Oceanul mizeriei umane in care catele de asistente injura pacientii care urla de durere, apele nesfarsite in care medici nenorociti iau bani ca sa opereze si uita instrumentar in pacienti sau care iau spagi pana in ultima clipa de la niste amarati care nu mai vor decat sa scape, sa uite, sa nu ii mai doara, sa nu mai ia citostatice, sa se termine cu totul.

Cu voia dvs, ultimul cliseu : se poate si altfel. Cunosc si altfel de doctori, dupa cum am spus. Da, chiar in Romania.

Pentru toti ceilalti : nu aveti scuza. Omenia nu este optionala. Sunteti niste monstri.

(Foto: Spital in Capitala, sursa: evz.ro)

De la inaltimea ochilor ce nu au asemanare in smechereala nativa, la nasul coroiat de om zdravan de la tara si cu frica lui Dumnezeu (oricine ar fi el), la puparnita lacoma care baleste dupa orice fundulet nostim… da, tu esti! Semnele de bunastare sunt toate acolo: nevasta cu permanent si unghii mereu ingrijite la pedichiurista din colt, careia i se lauda ce bine o duce cu tine (“mai calca omul stramb, dar tot acasa vine! cine a mai pomenit barbat sa nu sara gardul? imi aduce bani? ma plimba? atat imi trebuie!”); secretara blonda cu radacini de 2 centimetri negre, cu fusta pana-n sezut si gura nesatula; soferul combinator pe care il cari cu tine la toate mesele si bautele in cinstea ta, si care linge blidele pe acolo si iti multumeste ca l-ai facut om – tot el e cel care se asigura de fiecare data ca ai cu cine sa dormi, sa nu iti fie frica singur; trei copii analfabeti, care rup gura targului cu ultimul soi de masina si pitipoanca la brat, dar care se opresc in pom cu prima ocazie si mai omoara si oameni nevinovati – lasa ca ii scapa tata; si acum, tu insuti: nu iti mai vezi de ani de zile varful picioarelor din cauza burtii – semn de bunastare, cand te duci la pisoar te chinui sa dibui obiectul muncii, nu stii nicio limba, nu ai nici vagi cunostinte despre lege, Romania, sau orice legat de ea, dormi lung si des si mai ales Parlamentul te indeamna la asta – nu, nu formatia de muzica si nici tigarile. Da, esti domnu’ senator.

Sa iti fac un calcul:

Tu ai o leafa de aproximativ 5.000 de lei pe luna. Doar leafa. La care se adauga cheltuieli de protocol de circa 12.000 lei. Din acestea, tu dai 7.600 de lei pe hoteluri. O chirie de maxim lux in Bucuresti nu depaseste la 1.000 de euro (4.000 de lei), daca vrei neaparat sa te lafai. Dar pe tine te doare undeva, doar nu te deranjezi sa economisesti cand statul iti pune banii in bot.

Tu, domnule senator, mananci in Parlament cu aproximativ 30 de lei, in total, de trei ori pe zi, portii mari si mancaruri “sanatoase” (adica mari, ca iti urez numai sanatate sa nu iti aduca). In oras, mesele asemanatoare ar costa de 2-3 ori mai mult, pentru un om normal, ca mine. Dar tu ai subventii, ca tu ne reprezinti in Parlament, te ocupi de binele nostru. Nu o sa iti vorbesc despre rusine, ca sigur nu ai avut acces la cuvinte complexe. Iar eu de abecedar am trecut de multa vreme. Ti-am dat doar cateva exemple, tu stii foarte bine ca mai ai si alte beneficii – masina, deplasari, etc.

O sa iti spun un singur lucru. Un DOCTOR (da, in medicina, nu diplome de care ti-ai tras tu la Spiru sa dea bine la CV) a ajuns sa munceasca, la statul pe care il reprezinti tu, cu 1.200 de lei pe luna.

Jegule.

PS: Cei 60.000 din titlu sunt vechi. Sase lei noi, da?

Articol publicat si pe blogul personal.