Îmi vin în minte tot felul de imagini şi sunete. Ca şi cum un copil neastâmpărat a pus mâna pe telecomanda ce îmi controlează creierul şi acum o butonează, plin de încântare… Încerc să prind din zbor idei, să duc la capăt măcar un cuvânt din marea de vorbe ce se învârt haotic. Nicio şansă! Pe când cred că am găsit, în sfârşit, virgula sau punctul, îmi dau seama că era doar o cratimă la final de rând, dar, paradoxal, continuarea nu mai vine.

Cu toate că ar trebui să mă panicheze lipsa de control, eu mă înfrupt din bulversarea de vocale şi consoane. Să îmi fi fost atât de dor de cuvinte, încât mă bucură acum şi simple litere? Sau am găsit în final răspunsul la întrebări pe care nici nu le pusesem? Habar nu am, că doar nu pot gândi! 

Oare ce voiam să spun? Dacă voi nu ştiţi, eu de unde să ştiu? Care parte nu o înţelegeţi? Consider că am fost extrem de coerentă, în incoerenţa mea! Doar nu-s eu de vină că voi vă încăpăţânaţi să vă urmaţi şirul gândurilor, să aveţi sintaxă şi logică şi… Ei, bine, aţi intrat în altă dimensiune. E drept, nesemnalizată! Dar voi, voi de ce nu vă uitaţi pe unde mergeţi? Ar fi trebuit să vă daţi seama că e ceva în neregulă de când aţi conştientizat că mă priviţi cu capul în jos, că unde era dreapta acum e stânga. Ba-i dreapta!…Ba nu, e stânga!

Off, cine vă pune să încercaţi, încontinuu, să deţineţi controlul?!? Uite ce bine e de mine: văd totul clar şi nici măcar nu-mi pasă că ar putea fi doar o iluzie…

Este una dintre cele mai importante dansatoare, coregrafe şi regizoare de balet ale ultimelor decenii, din Europa şi nu numai. A fost numită “cea mai originală voce a dansului contemporan”, “vizionară” sau “Mare Preoteasă a alienării”. Fără ea, teatrul şi opera nu ar fi arătat astăzi la fel, dar influenţele sale se fac simţite şi în artele vizuale sau în cinema. Încet, dar sigur, a redesenat harta artei teatrale, fiind promotoarea unui stil inovator, o fuziune unică între arta suprarealistă, drama sexuală, teatrul radical şi limbajul dansului, cunoscută drept Tanztheater.

Frustrarea, alienarea, cruzimea şi durerea se îmbină genial cu umorul, în majoritatea coregrafiilor ce îi poartă semnătura. Asta deoarece nu a interesat-o niciodată cum se mişcă oamenii, ci ceea ce îi mişcă. Fascinaţia pentru emoţiile primare a condus-o în realizarea majorităţii producţiilor sale memorabile, iar violenţa interacţiunii bărbat-femeie este şi ea o temă predilectă abordată. Lucrările sale descriu, cu o elocvenţă aparte, infinitele moduri în care Ei şi Ele aleg să se iubească sau să se războiască. ”Nu există creaţie teatrală atât de brutală sau de elegantă ca a sa, nu există femei mai puternice sau bărbaţi mai tandri, priviri, paşi, atingeri atât de veritabile  precum ale sale.” (Neil Bartlett, 2005)

Amestecul de mişcări, sunete, imagini  şi texte pline de tâlc topeşte graniţa dintre dans şi teatru. Producţiile sale multimedia adesea implică muzică eclectică şi decoruri elaborate (de exemplu, dacă în Vollmond jumătate din scenă este ocupată de un bolovan uriaş şi de apă, in Nelken aceasta este inundată de mii de garoafe. Dintre cele peste 180 de puneri în scenă existente ale operei lui Stravinsky, Încoronarea primăverii, versiunea ei este considerată cea mai spectaculoasă (aici întreaga scenă a fost acoperită cu pamânt). Este greu să recomanzi doar câteva dintre numeroasele sale coregrafii. Dar aş mai aminti Café Müller (inspirat din viaţa personală a artistei, din amintirile sale de copil pe vremea războiului), Viktor (cu o superbă metaforă – barbaţi şi femei care flirtează şi se luptă, îndreptându-se către un mormânt uriaş) sau  Kontakthof (interpretat de dansatori de vârsta a treia şi abordând cu un umor aparte ideea de impulsuri sexuale - publicul fiind forţat să se confrunte cu prejudecăţile şi temerile cele mai profunde, legate de bătrâneţe). Ca o paranteză, dacă aş spune că EA a reuşit să transforme un orăşel banal din Germania, Wuppertal, într-un loc de pelerinaj artistic, nu aş exagera. Astăzi acesta este cunoscut pentru două lucruri: trenul suspendat ce traversează râul din apropiere (Schwebebahn) şi spaţiul unde această remarcabilă femeie a dat viaţă unor viziuni extraordinare despre natura umană.

Artista a primit numeroase distincţii, Laurence Olivier Award (UK), Kyoto Prize (Japonia) sau Goethe Prize (Germania) fiind doar câteva. Printre colaboratorii săi celebri din lumea dansului se numără Kurt Jooss, Paul Taylor sau Antony Tudor, dar a avut şi două apariţii notabile în cinematografie: rolul Principesei Lherimia , în filmul lui Fellini Şi nava merge mai departe (E la nave va – 1983), şi în Vorbeşte cu ea (Hable con ella - 2001) al lui Almodóvar. În iunie şi iulie 2012,  în Londra vor fi puse în scenă o parte din creaţiile sale (majoritatea în premieră pentru UK), acestea fiind considerate apogeul Olimpiadei Culturale ce va precede Jocurile Olimpice.

Un singur lucru nu am menţionat… Vorbesc despre Philippina Bausch, cunoscută de orice iubitor de dans drept Pina. Îmi veţi ierta poate efuziunea, dacă vă spun ce m-a determinat să scriu în miez de noapte. Am aflat că, în sfârşit, Pina vine oficial în România! Chiar dacă, dintr-un capriciu al vieţii!?!, o va face doar prin intermediul filmului ce îi poartă numele…

Acesta a avut premiera la Berlinale, rulând ulterior cu casa închisă la cele mai importante festivaluri europene. Pe 9 septembrie va fi însă lansat simultan în România, Finlanda, Cehia şi China. Considerat de către mulți drept evenimentul cinematografic al toamnei, filmul a fost promovat în special online, fiind angrenate în acest demers nume cunoscute precum Victor Rebengiuc sau Maia Morgenstern. Filmat 3D, cu ansamblul companiei Tanztheater Wuppertal Pina Bausch, acest lungmetraj-documentar ilustrează “ameţitoarea şi inimitabila” artă a marii coregrafe germane, care a murit în vara lui 2009, chiar înainte de debutul filmărilor, la numai 5 zile după ce primise diagnosticul de cancer (vezi relatarea regizorului şi prietenului său apropiat, Wim Wenders, de mai jos).

Vă mai spun doar că  PINA a câştigat într-o singură săptămână Marele Premiu la 3D Festival din Paris (24-26 mai 2011) şi Premiul pentru Cel mai Bun Documentar German la Dokville (26-27 mai 2011). Pelicula a fost nominalizată şi la prestigiosul Premiu LUX, oferit de Parlamentul European. 

Ce ziceţi, ne vedem într-o sală de cinema pe 9 septembrie? 

Tabla este un instrument de percuţie (utilizat în muzica clasică Hindustani sau în cea populară şi religioasă din subcontinentul indian), format din două tobe de mărimi diferite. Cea mică, făcută din lemn de teak sau de palisandru, se numeste dāhina, siddha sau chattū – i se mai spune şi dreapta, deoarece se foloseşte cu această mână; cea mare poartă numele de dagga, duggī, dhāmā sau, aţi ghicit, popular i se spune şi stânga. Poate fi creată din tot felul de materiale: de la alamă, cupru şi aluminiu, până la oţel, lemn sau argilă . Ambele tobe sunt acoperite cu piele de vacă sau capră, iar zona centrală (vezi poza), numită cerneală, e făcută dintr-un amestec de amidon şi pulbere neagră. Folosind degetele şi palmele în diferite poziţii şi combinaţii, se pot obţine la tabla o mare varietate de sunete. Istoria instrumentului nu este foarte clară, dar o legendă locală spune că poetul din secolul 13, Amir Khusrau, l-ar fi inventat, despicând în două fie un mrudangam (tobă din sudul Indiei), fie un pakhawaj (echivalentul acesteia din nordul Indiei).  Există chiar şi un proverb legat de asta : When broke, it still spoke.

Să vedem aşadar cum… vorbeşte. Am ales două piese interpretate la tabla de către Zakir Hussain (un virtuoz al genului),  acompaniat de Dilshad Khan (la sarangi) şi de fraţii Ganesh şi Kumaresh (doi dintre cei mai mari violonişti ai Indiei), apoi de către propriul său tată,  Ustad Allah Rakha.

Ne putem continua călătoria înspre Iran, Armenia, Azerbaidjan, Uzbekistan sau Turkmenistan. Alegeţi voi? Bine, vă duc în Iran.

Kamānche / kamāncha (cuvântul iranian pentru arc mic) este un fel de vioară persană. Partea de jos este făcută dintr-o jumătate de nucă de cocos, din lemn sau dintr-o tărtăcuţă, acoperită cu o membrană ce provine din piele de oaie, capră sau chiar peşte. Deoarece se sprijină pe vârful acela ascuţit, instrumentul este numit uneori în engleză spiked fiddle. Cele tradiţionale aveau un gât lung cu trei coarde de mătase, înlocuite astăzi de patru coarde metalice.  Uneori instrumentele sunt încrustate cu fildeş sau sculptate elegant. Muzicianul stă aşezat, cu picioarele încrucişate, sau în poziţia folosită pentru violoncel – deşi lungimea este cam ca a unei viole -, şi ţine instrumentul în poală, sprijinit pe genunchi sau pe coapsă (vezi poza – o pictură din Palatul Hasht Benesht din Isfahan Persia, 1669).  Kamancha are drept predecesor un alt instrument, numit rebab, şi se înrudeşte cu lira folosită în Imperiul Bizantin (strămoşul viorilor europene). Ea este des folosită în muzica clasică din Iran, regăsindu-se (cu mici variaţiuni la nivel de structură) şi în ţările mai sus menţionate. În Kashmir i se mai spune saaz-i-kashmir. Poate ar trebui să vă mai spun că, totuşi, nu trebuie confundată cu instrumentul turcesc sau cu cel grecesc numite kemenche (total diferite), nici cu vechiul gudok rusesc sau cu kobyz-ul cazac.

De fapt, cel mai bine ar fi să ascultaţi/vedeţi singuri. Primul este un maestru azer al cântului la kamancha, Habil Aliev. Celălalt, virtuozul iranian Kayhan Kalhor (acompaniat de cvartetul Brooklyn Rider).

Ultima escală o vom face mai aproape de casă, în zona Turciei şi Armeniei (ca să ajungeţi înapoi la timp pentru cină, nu de alta).

Kanun (K’anon) este un instrument foarte vechi, descendent al harpei egiptene, înrudit cu psalterul (psaltirea) din Grecia Antică sau dulcimerul (pe la noi ar putea avea drept “veri” ţitera sau ţambalul, mai mult sau mai puţin).  Deşi se regăseşte în anumite zone din Asia, Orientul Mijlociu sau Africa de Nord, poate fi considerat specific Turciei şi Armeniei. Numele kanun este derivat din cuvântul arab similar, care înseamnă regulă, principiu sau mod. Instrumentul turcesc (uşor diferit de k’anon-ul din Armenia) are 78 de coarde, este lung de aproape un metru, cu o lăţime de cca. 40 cm, având o formă trapezoidală. De obicei se ţine pe genunchi sau sprijinit pe o masă, coardele din nailon fiind ciupite direct cu degetele. Nu vă plictisesc cu alte detalii, va invit mai degrabă să vă delectaţi cu sunetul său, care, mie, cel puţin, îmi place enorm.

Pentru Armenia v-am ales-o pe Hasmik Leyloyan, renumită maestră şi câştigătoare a numeroase premii la competiţii internaţionale. Chiar dacă este o prelucrare modernă, frumuseţea piesei tradiţionale armene nu se pierde, zic eu.  Cât despre profesorul turc Erol Deran, mai bine ascultaţi singuri.

Astăzi, din întâmplare, am găsit pe internet rezultatele unui studiu recent despre disponibilitatea și motivațiile oamenilor de a face donații pentru cauze caritabile. Printre cele 14 țări incluse de către Asociația GfK în studiu se număra și România. După cum mă așteptam, 36% din cei intervievați au spus că nu-și pot permite, în timp ce 19% au declarat că nu sunt interesați de astfel de cauze. Totuși, media românilor care donează anual bani (38%) se pare că o depășește pe cea europeană.

Presupunând că rezultatele reflectă realitatea, este interesant pentru ce fel de campanii donează compatrioții noștri:

Contrar discuțiilor cu Cristina, anterior menționate , cea mai mare deschidere, conform studiului, există tocmai către organizațiile din domeniul protecției copiilor (deși se pare că tendința este specifică țărilor din Europa Centrală și de Est, nemaifiind întâlnită în alte spații geografice). Nu știu dacă miră pe cineva acel 1% pentru cultură sau cei 6% pentru educație. Dar este absolut fascinant procentul de 30% alocat de români organizațiilor religioase. Conform datelor de mai jos, se pare că ocupăm la acest capitol locul 1 în Europa, fiind devansați doar de SUA.

Evident că fiecare dintre noi este motivat sau nu de anumite cauze, așa cum suntem și condiționați de dimensiunile pungii (nu de larghețea inimii, din păcate). Totuși, sunt curioasă, dacă ați avea la dispoziție o sumă de bani, către ce domenii (dintre cele amintite în tabelul de mai sus) v-ați dori să donați?

.

Pe vremea când am făcut eu prima facultate, internetul nu era accesibil oricui. Cursurile copiate de mână, orele petrecute în bibliotecă, pentru a face fișe dintr-o carte, și anunțurile postate la avizier erau încă piatra de temelie. Astăzi e mai ușor. Toate promoțiile au grupuri online, unde informația circulă amețitor de rapid. Cu bune și rele. Printre mesajele utile, sau chiar vitale, ai parte și de bucuriile moderne ale spam-ului. Cam la modul ăsta a ajuns în inbox-ul meu (via grupul yahoo al studenților de la psihologie) următorul anunț:

1. Îmi provoacă o deosebită bucurie acest mesaj…. deja parcă sunt mai fericit că există astfel de joburi, deși, ca student, nu îmi permit să accesez servicii de genul ăsta, dar sper ca, odată, să ajung și eu la un statut financiar stabil și ridicat, în care să, nu știu, să pot povesti și eu cu fete care au dimensiunile necesare pentru un astfel de serviciu… Totuși, nu îmi dau seama dacă sunt fericit acum din cauza naturii jobului, că este unul foarte relaxant ( pentru mine ca băiat) sau mă bucur că nu sunt fată, și nu mă simt lezat de acest anunț. De aceea, fiind băiat între atâtea fete, și pentru că voi, colegele mele, îmi sunteți deosebit de dragi (chiar și acelea pe care, probabil, le enervez), și am un respect profund pentru voi, mă simt oarecum dator să vă iau apărarea. Așa că trebuie să îți spun, dragă Alina, cât și manager-ului tău (n-am știut că așa se numește mai nou), că domeniul în care activați voi are altă denumire. Să îți fie rușine că presupui că ale mele colege sunt potențiale personaje din acel domeniu și că ar putea apela la asemenea joburi. Totuși, ca să nu fiu obraznic nici cu tine, pentru că eu respect orice muncă de pe pământ, și, la o adică, am mai mare admirație pentru prostituatele care admit că iau bani pentru asta, decât pentru cele care, sub umbrela unei relații de prietenie “profitabilă”, oferă “iubire necondiționată”, vreau să îți comunic că o să strâng bani (să-mi spui cât e tariful, pe minut sau pe 15 minute – depinde cum se taxează) și, când o să mă simt singur, am să apelez la aceste minunate servicii, care, recunosc, au ca scop o cauză nobilă!

-Să-mi spui imediat de unde o cunoști! Și nu mă lua cu vrăjeli ieftine, că știi că nu țin la mine! Cine e fufa? a răsunat vocea ei ascuțită, acoperind bietele acorduri de jazz cu care mă delectasem până atunci.
El, exasperat probabil: De câte ori vrei să-ți repet că este o amică mai veche? Ești bătută în cap, sau ce?
-Tu să nu mă faci pe mine bătută în cap, că nu-s nevastă-ta, auzi?
-Păi nici nu te-aș lua, stai liniștită. La cât de isterică ești, aș lua-o razna și eu într-o lună!
-Deci așaaaa? Bine că aseară, când dădeai ochii peste cap de plăcere, nu mai eram isterică. Și oricum, nu mai devia discuția!  Că nu sunt proastă. Mie să-mi spui de unde până unde te pupă pe tine aia, așa, cu nesimțire, de față cu mine!
-Nu, că tu ești chiar dusă, femeie! Jur! Și încetează să mai urli, că se uită toată lumea la tine. Nu vezi că te faci de râs?
-Și de aia nu mai pot eu! (aruncând o privire sfidătoare și belicoasă în jur) Cui nu-i convine, să nu asculte! a răsunat verdictul implacabil.

Eu, îngropată cu nasul în cartea de Psihologie Socială (pe care o scosesem strategic din geantă, între timp), i-am evitat privirea. Am realizat, resemnată, că scena era de abia la început. Am preferat căștile, într-o ultimă tentativă de a-mi bea ceaiul relaxată. Restul, a fost ca un film mut. Fețe schimonosite. O ploaie de lovituri de pumni mici, în pieptul lui, lucrat la sală. Lacrimi de nervi. Un pahar spart din greșeală.  Și mai multe lacrimi. Cu efect! O îmbrățișare și un sărut de filme pentru adulți. Nota de plată. Și liniște…

Privind, în sfârșit, cu atenție paginile din mână, care fuseseră mai mult pe post de scut, am început să râd. Pură coincidență, cursul era deschis la o tipologie a stilurilor de dragoste, propusă de S. Hendrick  în 1993:
EROS (dragostea pasională) - Implică o atracție fizică intensă față de partener și trăirea unor emoții puternice, în compania acestuia.
STORGE (dragostea prietenească) – Relația se dezvoltă progresiv, întemeiată pe afecțiune, dar lipsesc emoțiile copleșitoare.
LUDUS (dragostea ca joacă) – Lipsește angajamentul emoțional, existând predispoziția de a întreține simultan relații cu mai mulți parteneri.
MANIA (dragostea posesivă) – Se întemeiază pe teama continuă și obsesivă de a-și pierde partenerul, suferind de gelozie.
PRAGMA (dragostea practică) - Este dragostea “logică”, în care persoana caută acel partener care reunește criteriile pragmatice de deziderabilitate socială.
AGAPE (dragostea altruistă) – Implică generozitate, dorința de a oferi mereu mai mult decât primești.

Amuzată, m-am gândit cât de ușor se încadrau cei doi în tipologie… Citesc mai departe ”bărbații sunt implicați, într-o măsură mai mare decât femeile, în dragostea pasională și în dragostea ca joacă, pe când la capitolul dragoste prietenească, rațională sau posesivă, femeile se regăsesc mai des; mai mult, femeile manifestă o agresivitate verbală și chiar fizică mai mare decât bărbații, în cadrul cuplurilor articulate pe baza dragostei posesive.”

Se pare că nu am fost chiar în momentul și la locul nepotrivit… Uneori, o simplă ieșire la terasă este utilă, pe post de studiu observațional!

P.S. Cum vi se pare teoria lui Hendrick? Apropiată sau nu de realitate? Și, mai ales, voi cum iubiți?

.

Pe scurt, bucureștenii cu venituri mici (şomeri, pensionari, părinţi singuri, familii numeroase) sau fără adăpost, au de azi acces gratuit la un spațiu dotat cu zece maşini de spălat şi zece uscătoare semiprofesionale. Pe lângă servicii de spălare și uscare, balsam și detergent, ei vor putea să primească și sfaturi în legătură cu igiena personală (!?!) În locația de pe Calea Griviţei 216, a fost, de asemenea, amenajat un loc de joacă pentru copii și inclus în dotări un televizor, pentru ocuparea timpului de așteptare. Ținând cont că spălatul duminica este considerat păcat, programul de funcționare va fi inițial de luni până vineri între orele 8.00 – 16.00, putând fi extins ulterior și sâmbăta.

În spatele proiectului se află un ONG (Asociaţia Portico), Primăria Capitalei (ce va acoperi facturile de apă, energie electrică şi plata chiriei, plus asistență prin DGASMB) și două companii multinaţionale (Unilever și Whirlpool). Plusul de imagine este evident pentru cele din urmă, care au vehiculat azi mesaje gen “lucrurile aparent mici, precum posibilitatea de a păstra igiena familiei, ajută la construirea demnităţii şi decenţei vieţii” sau “ne-am propus să contribuim la îmbunătăţirea calităţii vieţii a peste un miliard de oameni până în anul 2020″. Sorin Oprescu a fost și el prezent la inaugurare, susținând că “grija faţă de oameni este o altă dimensiune a primăriei!”

Lăsând deoparte declarațiile cu iz puternic de promovare de imagine și gust de “lemn”, nu neg că există numeroase persoane care nu au posibilitatea să îşi spele hainele în condiţii civilizate, fie din lipsa banilor, fie din cauza condiţiilor în care locuiesc (fără canalizare, apă curentă sau curent electric). Vă întreb doar ce credeți:

1. vor fi, într-adevăr, serviciile folosite de cei din categoria de mai sus, sau de alți “nevoiași”, cu chef de economisit la bugetul personal?

2. se face cu o floare primăvară?

Iar eu nu am știut să pun zăgaz cuvintelor.  Prinsă în vâltoarea de frustrări, de închipuite regrete și dorințe nemărturisite, am uitat că ți-am promis un film mut. Că ai cumpărat bilet doar cu condiția asta. Erai sătul de actrițe de Hollywood, de drame și iubiri zgomotoase. Ai fugit și te-ai ascuns de furtună în sala de cinema, unde umbrele se priveau pe sub gene, iar imaginea îți zâmbea silențioasă.

Recunosc, sunt un regizor amator! M-am pierdut în scenariu. Și acum, ochiul tău critic îmi face dureros de clară greșeala.  Mă aud aruncând replici proaste, și nu-mi găsesc butonul de volum. Cu cât aș vrea să mă reduc la tăcere, cu atât șuvoiul de reproșuri se rostogolește către tine, ducând cu el, la nimereală, crâmpeie de discuții nepurtate, cioturi de supărări și fețe livide… visuri sugrumate prematur. Le las să te inunde, să te lovească și, în cele din urmă, te văd cum dispari înghițit de ele.

Îmi spui, în șoaptă, un singur cuvânt. Dar e mai greu decât o mie de tunete. Și îmi sângerează auzul. Te privesc pierdută, și nu înțeleg cum de nu știi că plăcerea furtunii stă în curcubeul de după.  Da, ai cerut un film mut! Dar nu mi-ai spus că îl vrei și alb-negru…

Rece, iți iei cerul plumburiu și îl porți dincolo de ușă. Iar eu ramân în sala mea goală de cinema, cu o ploaie fierbinte, ce îmi arde pomeții.

V-ați întâlnit apoi întâmplător pe stradă. Tu nu ai recunoscut-o, dar ea te-a îmbrățișat cu atâta entuziasm, că nu te-a lăsat inima să nu-i zâmbești. Stingher, în colțul gurii, dar totuși un zâmbet. Și, din acel moment, nu ai mai avut scăpare! Până să-ți dai seama ce se întâmplă, deja îți povestea despre primul sărut (a fost nașpa, tipul nu știa ce face!), despre râsul isteric pe care i-l provocase primul joint, și mai ales despre cât de mult o enervează fermoarele (nu înțelege de ce au fost inventate; nasturii nu erau buni?) Iar tu te rugai să îți sune telefonul, ca să scapi elegant de ea…

O săptămână mai târziu, erai la cafea cu un prieten. I-ai auzit tardiv râsul colorat: se instalase deja cu voi la masă. I-a înhățat mâna, scuturând-o puternic, și s-a prezentat. Apoi, fără să aștepte un răspuns de la el, i-a întors palma și s-a apucat să o studieze cu un aer atât de serios, de parcă soarta întregului univers depindea de ce o să descopere. Mda… Ești băiat bun, dar cam flușturatic… Să ai grijă de fata asta, nu merită să o rănești! Și dacă nu mă asculți, o să te bântui de pe lumea cealaltă! A râs cu poftă, te-a ștampilat scurt pe obraz (de fiecare dată avea același ruj roșu aprins) și a dispărut. Ai ridicat jenată din umeri, la întrebarea mută din ochii lui.

O vreme nu ai mai văzut-o. Îți ieșise complet din minte, ca o poveste nespusă. Erai prinsă cu examene la școală, cu teancuri de dosare ce se adunau pe birou și cu alergătura după un instalator, care să repare țeava din baie. Cu cearcăne mari, și chef de a omorî pe cineva, te-ai îndreptat în ziua aceea spre clădirea cu multe etaje, locul obișnuit de tortură. Era acolo! Te aștepta. Plină de familiaritate, ți-a sărit de gât, agățându-și din grabă cercelul în părul tău. Ăsta e semn, să știi! Că suntem legate! Nu i-ai zâmbit. Era prea mult… Cum naiba te găsise și aici? Dar ea nu te-a băgat în seamă, ocupată să-și răscolească geanta. Pierzându-și răbdarea, a răsturnat conținutul pe trotuar, apoi a extras victorioasă ceva din mulțimea de nimicuri femeiești. L-am găsit! Dă-mi mâna! Și, înainte să poți reacționa, ți-a strecurat pe deget un inel. Din acela cu multe mărgele colorate. Fluturând propria mână, ți-a arătat că are și ea unul identic. Acum ești sora mea! Oficial! Bucurându-se, ca un copil, de ispravă, a aplaudat zgomotos. Tu i-ai mulțumit rece și te-ai scuzat. Am întârziat la lucru! Ne mai vedem, bine? Pa! Și ai urcat nervoasă scările…

După o lună, ai primit un telefon de la părinții ei. Ai scos încet din sertar inelul, și ai plâns în tăcere. De ce au inventat fermoarele? Nasturii nu sunt buni? … cine a inventat cancerul? și de ce?…

Renunțase să mai numere orele, care se târau parcă, lăsând urme lipicioase, ca melcii din grădina copilăriei. Ascultase sunete de valuri și delfini, înghițise litri de lapte fierbinte cu scorțișoară, terminase toată rezerva de pliculețe de ceai de tei și sunătoare, făcuse un puzzle de 1500 de piese, numărase până la unmiliondouăsutetreizecișipatrudemiicincisuteșaptezecișidoi…

Făcuse exerciții de yoga, aprinsese bețigașe parfumate, își imaginase câmpuri cu flori și norișori pufoși pe un cer albastru infinit, ascultase toate cântecele de leagăn pe care le găsise… Devenise treptat irascibilă, enervată și de sunetul propriei respirații. Dăduse muzica la maxim, până când bătăile disperate în perete o făcuseră să capituleze.

Ieșise în noaptea umedă, de sfârșit de primăvară, gândind că o plimbare și puțin aer curat o vor ajuta. La nonstopul din colț, tanti Maria (o femeie zbârcită și uitată de noroc cu mulți ani în urmă) o compătimise că are cearcăne atât de negre: păcat de frumusețea și de tinerețea ta, domnișoară! tutunul e iarba dracului! Mormăise ceva și dispăruse în noapte, cu cele 5 pachete de țigări lights lungi.

Cu o cafea proaspătă, în cana ei cu văcuțe, învăluită în nori de fum, se apucase să citească la Neuroștiințe (înainte asta o adormea garantat…). Două pachete de țigări mai târziu, reușise doar să parcurgă, în reluare, primele pagini din curs. Cât despre somn, îi părea un cuvânt vechi, din ceva limbă moartă. Descria o realitate demult dispărută, care nu avea să mai existe vreodată.

Simțind că migrena ce o chinuia ar avea ceva de-a face cu fumul gros din cameră, deschisese larg ferestrele. De undeva, din neant, apăruse acea muscă, pe care o urmărea acum plimbându-se tacticoasă pe tavan. Zgomotul tramvaiului o trezi din contemplare. Era al doilea răsărit consecutiv. Luna dormise, soarele dormise, luna mergea iar la culcare. Numai ea, suspendată între ieri și azi și mâine, răstignită pe acele ceasului de perete, nu își găsea odihna…