Nu fac parte din tagma celor care se pricep la relații, nu dau sfaturi prietenilor căsătoriți și nu emit judecăți de valoare pentru cei singuri. E atât de multă vorbărie pe tema asta, mai că ți se ia de un astfel de subiect grețos, cu veșnic aceleași tipare, aceeași matrice, aceleași lamentări. În plus, eu însămi mă lupt cu incertitudini și mă zvârcolesc noaptea, plimbându-mă prin casa intunecată și amorțită, căutând răspunsuri pentru insomnii pe care le car după mine din adolescență. Problema e că atunci când mă sună prietenele să-mi ceară prețiosul meu sfat de femeie măritată de pe vremea când turnurile gemene stăteau bățoase și falnice sub soare, eu îmi iau poziția de guru și mă transform în ceea ce-mi cere chestiunea căreia trebuie să-i găsesc rezolvare. Ba sunt țiganca Flăcărica, clarvizionară și atotștiutoare, ba sunt psihologul de la miezul nopții, sexologul de serviciu care nu se dă doamne ferește în lături să verse în neștire detalii intime, dându-se, desigur, drept exemplu, pentru eventuale analogii de probleme, sunt Maica Tereza, mama Dolores, Monica Tatoiu, sunt femeia cu sânge rece care taie cu cruzime în carnea nemernicului ce mi-a înșelat prietena, sunt doctor Florentina Mușat, și-mi scot din mânecă limbajul medical pe care l-am deprins în anii de jurnalism la o revistă de profil, sunt sora înțelegătoare și iubitoare… sunt acolo…. N-am crezut vreodată că voi în stare să recunosc public lucru ăsta dar iată că o voi face: eu îmi iubesc nespus oamenii pe care i-am etichetat cu titulatura de ai mei. Sunt ai mei și pentru ei mă duc pe jos oriunde s-ar afla. Aș dona un rinichi fără să întreb dacă se potrivește grupa sanguină. Aș sta în frig până nu mi-aș mai simți picioarele dacă de asta ar depinde cel mai mic lucru din viața lor. Aș purta în mine pe vecie cele mai intime secrete ale lor, le-aș închide într-un sertar și le-aș ascunde acolo unde le țin și pe-ale mele. Dacă aș putea le-aș lua de-pe-acuma durerea pe care prietenele mele o vor simți când vor da naștere unui copil, le-aș ține de mână și le-aș șopti ușor dar ferm la ureche: șșșș, taci… în viață sunt dureri mai mari decât cea pe care o simți acum…. crede-mă! Îmi iubesc oamenii atât de mult încât mă gândesc dacă nu cumva e ceva dubios cu mine. Nu sunt mulți, sunt câțiva… dar sunt ai mei. Totul a început în urmă cu mulți ani, când am îndepărtat fără scrupule o ființă care mă iubea fix așa cum îi iubesc eu acum pe-ai mei. Alina. Cu Alina a început prima și cea mai dureroasă experiență de tip bumerang din viața mea. Cu ea am învățat că totul se plătește, că nu rămâi dator și că fiecare acțiune de-a ta, oricât de neînsemnată are un revers. Am îndepărtat-o brutal pe Alina pentru că nu înțelegea că la momentul respectiv doream să închid definitiv o ușă din viața mea. Să mă scutur și s-o iau de la capăt. Pe Alina am pierdut-o definitiv și irevocabil iar pedeapsa primită a constat în ani mulți de singurătate fără ca nimeni să vadă în mine ceea ce a văzut Alina. Dacă nu te smerești, tu singură, are grijă viața să te smerească, mi-a spus în lungile noastre conversații cea pentru care m-aș duce până la capătul lumii, numai s-o știu în siguranță. Abia atunci când am acceptat că am greșit, atunci când am văzut câtă meschinărie am adunat din drum, când mi-am dat seama ce obosită sunt după atâtea măști schimbate și suprapuse, atunci când am realizat că unele uși nu se pot închide niciodată orice-ai face, abia atunci au apărut cei pe care îi numesc ai mei. Când am renunțat definitiv la vanități și orgolii, când am acceptat că Dumnezeu există, când am încetat să mă mai pun prima pe lista priorităților, de când mă gândesc la alții mai mult decât la mine, de când nu mai cred în sintagma serviciu contra serviciu, de când mă învârt ca un astru în jurul familei mele, de atunci au început să apară, aproape de nicăieri, timid, oamenii dragi. Îi prețuiesc mai mult poate decât o fac ei, pentru că eu am fost și de partea cealaltă a ecranului: știu cum e să nu-i ai. Știu cum e să-ți lipsească. Și am mai învățat că fiecare dintre cei dragi din jurul nostru au un rol clar lângă noi, sunt acolo cu un scop. Și dacă toți cei ai mei ar citi rândurile astea aș vrea să știe că le mulțumesc că într-un final ajuns în sfârșit în viața mea. Probabil Alina a lăsat ușa deschisă…