Sau mai bine nu.

Nu, cuvintele sunt luate doar dintr-o parte și târâte cu forța într-o alta, într-o formă în care trebuie să se obișnuiască, din nou și din nou, până devin molatece ca lava și luminate ca oțelul. Atenție la  frica de a le pierde, precum gălbenușul la strecurare! Eh, de pierdut nu prea se pierd, mai mult se ciobesc la colțuri până ajung să-nsemne altceva.

Regimentul de cuvinte se ține eroic pe linia de plutire, chiar dacă a avut probleme cu disciplina încă de la înființare. S-a raportat că plutonul nu cunoaște bine baremele impuse de literatura dictatorială, a paginilor îngălbenite din demultul uitat joc cu emisfera stângă. Cuvintele se luptau din greu cu directivele anti-inovație și al conservării formei. Se limitează să se transforme și să se înlocuiască nociv cu imagini alterate  bachic și oral, cu jaluzele trase, în camere obscure.

Le-a fost sugerat de autorități mai mari, să se separe unele de altele, pentru bunul și domolul mers al… lucrurilor. Nu de multe ori, s-au autodesființat, precum un regiment cu onoare și articulare. Poate nu au stat tot timpul drepți la apelul de dimineață, dar curajul în luptă nu și l-au pierdut. Ba chiar, și-au mărit brigada cu cinism și sarcasm de autobază, încât înfruntă criticile și baremele cu tot la fel de puțină seriozitate. Controversa ține loc de ultima masă de seară, pentru care nu își iau armurile sclipitoare și neologismele, ci doar infanteriștii demn de pus în fraze lungi, greoaie și anevoioase.

De ceva timp, războiul a contractat batalionul pe diverse fronturi, încât directivele tehnice trebuiesc ascultate, dar adaptate la ritmul propriu. Sunt renumiți pentru răsunet și intervenție. Până la epuizare, adorm pe orice câmp lexical posibil, cu riscul de a să își da busola peste cap și de a se rătăci  departe de lumina îndrumării.

Au declarat că își sacrifică puțin ego-ul lor propriu, pentru a explora ceva noi frontiere. Deshidratați și fără prea multe resurse, își pierd de multe ori discernământul, pierind de propria lor mână.

Acum, trivialitățile cu ștate vechi urlă arhaic deja la neologisme să aibă mai multă vână și să înțeleagă rolul lor în marea și greoaia frază, încă obsesivă pentru națiune. Tinerele neologisme mușcă din buze și își înghit lacrimile într-o metaforă.

Bombănituri există peste tot, își spun fruntașii, stând pe vine în prima linie a propoziției. Verbele nu contenesc pe la latrină că totul merge înspre rahatul Atributelor și a virgulelor la kilogram. Urlă liric că sunt cocoșate în gerunzii și în consoane. Prânzul la popota academică întotdeauna salvează aparențele. Hohotelile literare intervin, odată cu noile de idei de regrupare, odată ce observă că sunt din ce în ce mai mulți. Nu au toți atâtea lucruri sau cunoștiințe în comun. Un cuvânt de-argou cu barbă albă predică micro-grupurile pe vârste și aptitudini.

Regimentul speră să câștige măcar simpatia poporului, dacă nu pe cea a aparținînd arogantelor autorități. Merg înainte, dar nu uită de ce. Eroii nu se nasc într-o zi și într-o singură luptă.

Desi avand reputatia de “foarte scump la vedere” , Dansul ne cheama inspre El in momentul interactiunii, ca doar suntem toti copiii Lui. Oamenii acum sunt multi, Domnul Iisus nu mai crede in puterea maselor asa ca se deplaseaza fara prea multa valva. A auzit ca romanii fac cumetrii pe cinste. Consumator de licori si bucate alese, aminteste de Cina Cea De Taina pe care a luat-o cu Brancusi la Masa Tacerii. Are si umor.

Nu e uşor să eviţi tragismul când te trezeşti cu nisip în ochi și mâini în gât când tu ai prefera să jubilezi la soare și să râzi tâmp la un  specimen masculin aparent prolific pe exterior. Am trăit pe propria-mi piele frumosul și găunosul, ca să spun așa, crezând că mă scutesc de drame de imagine și frustrări în exprimare, dar n-am făcut decât să-i mân cămilele în cerc, eu la pas și el călare, șantajându-mă cu neputința mea de fată îndoită și cocoșată. Să nu fiu nerecunoscătoare, am învățat să scuip în sân la fiecare minciună, să fiu expertă în vorbitul printre dinți, să nu îmi fur singură căciula și să nu primesc mai mult decât pot da înapoi.

Deshidratată și descentrată, l-am otrăvit cu sânge rece și blesteme taciturne. Unul dintre noi trebuia să bea ultima gură de apă pentru a trece pârleazul, și el deja avea prea mult bagaj. Se oferea să îl care și pe-al meu de a înduioșat toate cămilele. Eu mi-am atras toate flegmele mârțoagelor și desconsiderația proniei divine. Am auzit că încă o lălăie în purgatoriu cu 47 de claustrate, cu finalizări, surprize și ieftineli.

…

În toată căldura asta, mă privesc de pe canapea cum mi se închid porii în timp real. Cum o gaură de ac nu vrea să îmi jignească tegumentele lângă o cicatrice veche de vaccin comunist. Arată comod și gospodin. Mâna mea stângă ar putea sta lejer lângă un tirist din ăla din coșmarurile mele cele mai libidinoase. Adâncitura asta fără simetrie și formă lângă brațul lui sedentar și acneic. Îmi cad ochii în proiecții din astea sumbre și inutile, iar capul nefiresc într-o parte. Transpir acid. Mai bine mă gândesc la picurele și la ochii ăia albaștri în care mi-am tot băgat degetele.

” Vezi să nu gândeşti prea mult, că deja începi să mă enervezi. Prea mult nu trebuie să stăm prin preajmă. Oricum, toate sunteţi o durere de cap în plus. Tu, băi nene, aduci a tumoare. Da’ na, şi eu am obiceiu’ de a mă plictisi sau de a mă îmbăta. De multe ori împreună. Şi atunci te mai invoc, mă amuzi că ai păreri despre tot şi eventual, curiozităţile alea comune. Mai multe decât mine. Prea multe… 4-6, poartă-n casă.”

Mă simt uşor căzută şi contorsionată în timp ce mintea mea joacă table cu toţi non-tiriştii de i-am băgat prea mult în seamă. Mi-am ascuțit superficialitatea cu estetisme de duzină și astrograme eronate. M-am intoxicat cu atâtea repetiții și preludii, cu atâtea ciorbe reîncălzite cu gust de acru și mucegai. Mi-am înfășurat colecistul până în torace de atâta curiozitate.

Nu merita decât exil. Sub pretext de dezertor, lipsit de răbdare, cu exces de romantism inert. Toți regii junglei urbane își găsesc sfârșitul în dizgrația pustiului, fără aplauze și în papuci. Își clămpăne farmecul ca Robinson Crusoe în fața lui Vineri dacă ar fi avut bermude. Mă mai invocă telepatic, blestemându-mi si lungindu-mi singurătățile prin cinzeci de tărie scumpă și ejaculări precoce, cel mai probabil.

…

M-am deghizat în masochistă și am uitat să îmi mai scot costumul. Urlu după cortină că nu îmi place durerea și primesc aplauze de empatie. Am luat premii pentru dramă și tragism cînd zgâriam podeaua și îmi sângerau gingiile. Am trădat personajul principal când i-am arătat că îi pot fura toți laurii și acoliții. Cu gingiile însângerate, am zâmbit oacheș cu dinții stricați și am tras cortina la ultimul act. Lăsasem și bisul să curgă, gazul să se ducă reîncălzind ciorbe acre și trecute.

Nu dau bani la pantomimi și nu cred în lacrimi la comandă. Am o rezervație întreagă de crocodili cu fețe mate. Își dau ochii peste cap cînd nu te mint că e vina lor și nu merită nimic decît schingiuieli homofobe cu preșcolari și gâfâieli androgine cu rebele cu păr de foc. Ei nu știu cum să citească fraze lungi și își maschează miopia prin versuri fără rimă și emoții mute.

…

Am trezit bărbăția circarilor, am educat autoritatea regilor fără coroană și am dansat aritmic pentru un harem întreg. Mi-am scos amintirile din desagă ca să le îngrop cum se cade. Nu e greu să nu încerc prăpăstios să îmi caut riduri. Îţi anulezi încruntarea comandată de curiozitate şi surprindere. Mai bine îmi zâmbesc tandru și mă împac cu toate umbrele de pe față. Vreau să ajung  factual să mă caute moartea pe-acasă, să îmi urle la geam:

“Te caut asiduu și frenetic. Vino să mă plictisești pe lumea ailaltă, te rog. E cazul să schimbi peisajul, nu crezi? Ai supt toată energia. Lasă-i p-ăștia în pace, le trebuie timp să crească. Bine, bine, te uiți înainte cu un ochi înapoi, dar dacă îți spun eu că știu unde o să ajungi, mă crezi?”

Mă tot curta acum vreo 7 ani. Doi ani i-a luat să mă bage în săptămâna oarbă. Mă vrăjea cu argumentul atitudinii, imaginea rebeliunii, dărâmarea granițelor până în pragul ateismului. Ne-am consumat unu’ pe altu’ cu răsuflarea umedă si fierbintă până ne-am hiperventilat, hiperglicemizat, hiperțipat si hipermutilat. Ne-am închinat la zidul lui Nietzche si ne răzbunam după regula Vechiului Testament. Nu ezitam să ne înțepăm pupilele si să ne scoatem dinții pe viu ca să ne scuipăm cu sânge.

Nu de puține ori mi s-a părut că e singurul drept într-o lume strâmbă, oricât de multe ori îmi reprosa că nu fac destule pentru el si că trebuie să mai uit de mine ca să fac lucrurile să meargă. Mi-a adus si alți balauri doar ca să îmi testeze credința si puterea de convingere. M-a prostituat cu băi de mulțime si m-a pui să îi ridic ziduri de granit, înalte de 10 plânsete, în care mi-am plătit chiria vânzându-mi râsetele si copilăria.

Nu m-a alintat niciodată, acum că stau să realizez. În schimb îmi repeta că sunt semizeu si nu am limite umane. M-a pus să suflu în oțel, să dilat timpul si să îmi zidesc propria-mi umbră în turnu-i de fildes. Stă de veghe încercănat cu toți cei 6 ochi si pârjoleste sadic orice muritor ce-i trece pragul. Îl lase să intre si să îi admire avuțiile. Vrea să audă laudele legate de bunul lui gust, inspirația constantă si creativitatea debordantă. Nu ezită să atace cu verbe ascuțite si flăcări emoționale de îndată ce ego-ul se adapă. M-a învățat chiar si pe mine să nu mai bocesc cu goarna fiecare împiedicat si să huidui fiecare dispariție.

Râgâie si îsi dă extatic ochii peste cap la fiecare din juliturile mele, pe care îmi toarnă sare  si mă pansează cu foc si pară. Mă tratează cu spatele de fiecare dată când îi caut umărul si hohotesc de neputință. Se întoarce ca să îsi acopere grimasa de mulțumire că m-a adus pe calea dreaptă si nu mai recunosc nimic dincolo de el.

Cred că a aflat că mă-ntâlnesc pe-ascuns cu răbdarea si zâmbesc străinilor. M-a surprins râzând cu gura deschisă pe străzi lăturalnice cu zmei si sfinte vineri. I s-a tot încins gâtlejul si-mi pârleste mie tălpile când îmi e lumea mai dragă si gura mai slobodă. Tună si fulgeră când mă aude vorbind despre mine altora si ma descântă pe trei voci să-mi fie drumurile încurcate, visele himere si cosmarurile parteneri de asternut. Să mă adâncesc în indecizie si asteptare cu garnitură de riduri premature si fire albe lângă esecuri consecutive. Cât îi place să mă amestece ca pe mămăligă si să îmi lase cocoloase. Mâncare de hrănit ciorile si corbii hămesiți de energie.

De o vreme, îl obosesc cu conversații si dialoguri, cum lui nu îi place niciodată. Să ne auzim doar noi, dar nu împreună, ci numai separat, fără cap si fără coadă, fără emoție si căldură, cu tonuri ridicate si temperamente găurite. Să sune totul a spart si a primă linie-n front.

Chiar dacă îl prind cu capetele plecate, tăisul sabiei mele ruginit si amuzant de inofensiv îl cruță de fiecare dată. Am un plan, pe care el l-ar desființa spunând că întârzii în inconsecvență. L-as soca cu nepăsare, frunți netezi si zâmbete strâmbe, usor  tâmpe si l-as îmbolnăvi si pe el de diabet. Să audă si el o soaptă “Fir-ar mă-ta a dracu’ de orgoliu, să vezi cum e să-ți stea moartea de sase”.

As tace si eu măcar o dată când mă răneste viața, ca pe toți ceilalți. Ceilalți oameni.

M-am îmbătat de-atâtea ori cu apă rece crezând că o să descos eu tivul timpului. Nu am făcut decât să-mi cos degetele între ele încât să nu mai gesticulez excesiv si sireturile de la încălțări ca să îmi dau motiv palpabil de împiedicare. Stau în loc de atâta nerăbdare. Joc sârba-n căruță, precum as vizualiza expresia acum. Nu am vărsat lacrimi de crocodil doar o dată pentru că nu am avut hatârurile îndeplinite la imediata înființare a poftelor în sistemu-mi cognitiv. Doar vroiam să îl am partener pe Batman la o nuntă din fragedă pruncie. Era gonflabil si mobil, dar denaturat si mult prea precoce chiar si asa. Ai mei insistau fie că trebuie să mai port rochița roz până să ajung la aia mare si albă, fie că partenerul meu erou gonflabil nu are bani de dar. Eu nu am înțeles ironiile pentru că nu aveam răbdare de asa ceva si am decis să rămân acasă cu un totem al însingurării din PVC si cu lacrimile înnodate-n bărbie pentru că nu mi-a iesit mie “combinația”.

Nu am avut răbdare să le trăiesc pe toate la timpul lor de amorul excesiv al curiozității. Fie că joci “Adevăr si provocare” întreaga adolescență sub diverse forme sau esti bungee jumper emoțional, nu te pârlesti numai o dată, desi o bună parte din rezultate nu tind să te satisfacă. Desi ai auzit deja expresiile cu lovitul cu capul de praguri, nu înghiți mai mult decât poți mesteca, devii specialist în gafat. În unele momente îl înțelegi pe Eliade si al lui obicei de autoflagelare. Câteodată i-as spune autodisciplină. Ajungi să încerci leacuri împotriva nerăbdării. Eventual, pe cât de precoce te îmbolnăvesti de cinism.

Devii nerăbdător să contracți spațiul după propria ta dimensiune asteptând să-ți simți schimbarea, când mai bine te-ai uita în altă oglindă decât cea din casa ta. Aia va arăta de fiecare dată la fel. E normal să te plictisesti dacă vorbesti cu tine. Nu o să îți dai dreptate niciodată. Dar din nou, iar, trebuie să ai răbdare chiar si cu tine. Da, altfel nu stii cum să ai răbdare cu alții. Să nu cronometrezi secundele până ai intrare în discuție sau să vrei să ai rolul principal până nu ai făcut figurație, roluri secundare si antieroi. Doresc constant să anticipez de dragul surprizei si emoției, dar întârzii în inconsecvență de frica esecului. Amorțeala e un remediu indicat, dar emoția e omorâtă sadic. Si de ce ți-e frică nu scapi. Ziceau alții, eu doar confirm.

Precedentul, antecedentul, deja încep să te cunoască toate cliseele. Si îti devin si ție cele mai palpabile argumente. Cu răbdarea se trece marea, as crede, desi mai am mult până pe malul celălalt. Oricare alt mal. Să fie altul decât ăsta pe care sunt acum. E un plan, o fi zis Magellan, în mână cu o sticlă de rom. Îmi dau singură cu palma-n cap că poate o sticlă de rom as avea, dar până la o barcă, trebuie să am răbdare să învăț să-not. Până la exotic, gusti toate formele de searbăd, fad, inodor, incolor, neaos, meltenesc, inadecvat, si multe alte cuvinte nelalocul lor prin prisma interesantului. Până la avangardă, trebuie să stii cum e să fii în urmă, cum pierzi trenuri si ocazii de a fi în regulă cu timpul tău, să cunosti conformarea si ritmul tău biologic de adaptare la ce ți se iveste. Calci mult prin lături si prin bălți. Pentru că nu ai control niciodată. Nici timp destul pentru toate.

Răbdarea devine atenție la ce se aude, vede si miroase în jurul tău, chiar si când mirosi a prost. În propriile-ți nări. Poate nu te biciuiesti dar îți îndrepti cocoasa si intri cu dreptul în orice cameră. Chiar dacă trăiesti în secolul iuțelii.

“Foloseste cuvinte simple si nimic porcos” îmi spun în fața fetei care mă intervievează. L-as auzi pe tata în maieu, la grătarul din spatele blocului: “Bă, să nu faci atâta pe desteptu’ în fața nimănui, că orice ai face, dacă nu ai bani, mirosi a prost.” Mă gândesc că ăsta a fost parfumul lui preferat. Iar îmi zboară gândul. Fata asta vorbeste, nu aud nimic, mă uit atent la buzele ei. M-au tâmpit fetele astea cu ruju’ rosu. Dacă as fi femeie, l-as purta doar seara. La muncă mi se pare culoare de deturnare. Îmi imaginez cum zboară hormonii si se îneacă neuronii din cauza sugestiilor. Pe cine dracu’ interesează? Nu pe tovarăsii de suc si țigări. Asta îmi zâmbeste. Speră să am si eu masină. Si să îmi caut de muncă pentru experiență. Să îi zic că fac ASE-u’ si merg cu o mână pe volan. Să îi spun că e singura mea pereche de pantofi si că nu i-am mai purtat de când am dat bacu’? Stiu că par interesant, draga mea, dar nu mi te permit. Doar dacă esti pe Youtube, si in 3 minute ne-am consumat pasiunea.

Nu prea îmi permit o sâmbătă seara după standare muschetăresti. Poate niste bere la PET, oricât m-ar dezgusta. Si glume cu mers la “clan” si inflație la bordeluri. Fac ăstia misto de mine că am față de tandru si prind la fete cu picioare in ics. Mie cică îmi plac blondele, alea de plastic asa. Nu am avut niciodată vreuna d-aia, în schimb. În liceu aveam succes, că purta toată lumea blugi si bea aceeasi băutură proastă. Si cu 3 poezii, una pe hârtie, două pe mail, mă scoteam de o vineri seară în Cismigiu si lăsat vânătăi pe gât. Mai veneau si petrecerile alea cu amazoane, unde mă bucuram să fiu folosit.

Acum m-am apretat ca să îi dau fetei ăsteia satisfacția că a promovat de la cafele si tabele la făcut angajări de capre si toată toceala ei a dat roade. Sifonară, tocilară, a iesit din casă la 19 ani, după ora 10. Mințea în liceu când se lungea în stație cu vreun băiat cu cosuri si cu țepi. Nu i-ar plăcea cu mine, în Cielo-u’ lu’ tata, să mă vadă depăsit de BMW-uri si alte orgolii prostesti. Da’ nu mă angajează nimeni aici dacă vorbesc de roluri de putere în trafic. Si nici una dintre fete si femei nu o să înțeleagă că i-as oferi o sondă, mai degrabă decât aur. Salbe de aur negru în loc de lănțisoare si ghiuluri. Aia cu diamantele nu o combat, că mori oameni pentru ele.

O ascult pe domnisoară si nu aud decât fragmente, as face referință la orice sintagmă pe care-o prind, referințe din cărți copertate fără ecologisme si filme porno fetisiste. Îi fac profilul freudian si mă gândesc ce bubă sexuală are. Deja vorbeste ea prea mult dacă am avut timp să gândesc atâtea.

OUTRO

Să stii ca mi-ai plăcut de prima oară. Ai trăsături puternice si am văzut ca tu chiar ai ceva de spus. Da, interesant că nu ai pe cineva. Nu stiu ce se întâmplă cu lumea asta. Cu bărbații. Nu mai sunt de găsit. Dar, na, nimic nu e întâmplător. Ne-am întâlnit când a trebuit să ne întâlnim. Nu am fi fost nici unul pregătiți unul pentru altul. Si ai dreptate, nimic nu mai e necondiționat. Nu ne mai întâmpină nimeni asteptările. Totul e superficial si sec si atât de la îndemâna încât te scârbeste. Nici folositul reciproc nu ne satisface nevoia de echilibru. Ăstia cu filmele lor, strică tot. Si Biblia. O dată zice “Dinte pentru dinte” , se răzgândeste si te pune să întorci obrazu’. Da, nu mai stim rânduiala. Am cam pierdut firu’. Da’ , tu iar te-ai dat cu ruju’ ăla înainte de 7 seara?

Intenționam să spun ceva nasol despre femei, dar tot la bărbați ajung să raportez orice . Si aici, da, concluzionez de pe acum. Mai bine stau la intersecție. Nu vreau să trec în nici o tabără. Prefer să folosesc gândirea în stereotipuri ca să definesc intersecția.

Fiecare om vrea să îsi apere haita, desi de multe ori e curios de ce-ar putea fi peste gard. Bărbaților le place să aibă haite bine definite, dar le e greu să comunice fără filtrul feminin emoțional, de asta îsi identifică grupul prin prisma cantității de alcool împărtăsite sau iesirilor primitive pe care le au în comun. Petrecerile fără femei nu sunt altceva decât “sausage fest-uri” după propriile lor definiri. Au constanta nevoie de aprobare din partea sexului feminin. De-a lungul timpului, au fost vânatori, si nu doar pentru stomacul lor, inventându-si noțiunea de familie pentru echilibru. Până si interlopul omnipotent specific secolului XXI spune într-un film “First you get the money, then you get the power, then you get the women”… ghici ciupercă…

…si dup-aia vine Vitoria Lipan si rupe tot. Am auzit un bărbat recend spunând că Vitoria Lipan era cel mai tare bărbat. Ca survival skills, da. Dar el admiră de fapt ce e cel mai natural la o femeie: intuiția si sufletul. Asta miscă o femeie. Îsi căuta bărbatul, totusi. Pun pariu că virgulă Camus si-a imaginat că Sisif era femeie. Animalu’ care sângerează si nu moare. Nu stiu dacă e banc, eu l-am auzit pe un bărbat, interpretând-o dramatic.

Mama mi-a spus să nu îmi bat joc de nimeni, gândindu-mă la cât de prețiosi sunt copiii ăia(pe vremea aia) pentru părinții lor. Bărbații au inventat noțiunea de curvă, pentru femeia care îi minte că îi iubeste (spuse un reprezentant onorabil), sau este sexuală cu oricine, numai cu el nu (spune un neopost(postneo?) contemporan). Respingerea unei femei se exprimă prin “nu e genul meu”. Dacă zici de unu’ ca-i nasol, esti nemanierată, vikingă, conform unelor, periculoasă(pericoloasă prin unele cercuri), precum ar spune alții. Sunteți nasoli, sforăiți si râgâiți. La misto…

Ce ar face femeile fără bărbați? S-ar plictisi de moarte. Femeile când se adună, vorbesc despre bărbați si devin cu adevărat prietene când îsi cunosc dramele amoroase si vorbesc despre asta. Despre dramă. Despre cel mai potrivit bărbat pentru sensul vieții lor, ca moment, până la “a încetatat să mă mai sune si i-am dat report pe Facebook”. Femeile sunt cele mai cinice. Bărbații nu au decât să învete, dacă îi duce capul. Sunt biologic mai rezistente. Femeile îngroapă bărbați. Ca să le facă parastase. Să îi pomenească.

Mie personal, îmi place ideea că “Bărbatul crează si femeia întreține.” Mai avem multe de învățat unii de la alții. Doar să-ncepem să vorbim.

Râdem de vecinii cu ceafa groasă când de fapt, noi respirăm în ea. Anii 90 in Bucuresti mi-i amintesc mai exotici decât mirajul Mexicului în inimile telenovelistelor. Aspectul rotund si livid al masculului din vehiculele cu remorca de pe strazile cu asfalt subtire ale Bucurestiului încă mă bântuie. Mă doare undeva de limbajul plastic cât îi durea pe ei undeva că am eu 12 ani. Îmi organizam toata ziua drumul ăla. Purtam sutiene în care nu prea aveam ce sa bag, mergeam cocoşată, gândindu-mă că poate trec neobservată. Să ai 1.70 pe la vârsta aia inducea multe animale in eroare. Poate credeau ca merg pe jos pana la Apaca (repet, da, nu de alta, chiar era în zonă), în schimbul 3 şi imi lipseste caldura sufletească. Treaba lor. Acum probabil aş ţine un monolog despre degenerati si i-aş alerga pe lângă masină, dar atunci, doar mă speriau. Nu mai aveam nevoie de oglindă, ma evaluau baietii. Daca purtam pantaloni sau vreo fusta deşelată, puteam fi estimată la nivelul de “capră” , “iapă” , “cal de Lugoj”. Ultima m-a amuzat tot timpul.

Trece ceva timp si îţi dai seama că totul ţine de educaţie. Masculul fără educaţie e o primată cu o piramida a nevoilor foarte simpla… toate cele doua se gasesc sub cutia toracica si pana in rotulă.

Nu e frumos sa te crispezi ca toţi ar fi urâţi şi “melteni”. Unele femei îşi cresc frumos copiii, dând nastere categoriilor de “usor fermecători” , “frumoşi da’ găunoşi” , “sociopaţi cu suflet mare” , “nevoiaşii absorbiti de sine” si lista se imbogăţeste pe zi ce trece, slavă domnului.

Feminista trebuie să înţeleagă că obiectificarea sexuală nu e un drum cu sens unic. Nu e rău să ştii ce gropi să ocoleşti. Taci puţin în intersecţie  şi ascultă claxoanele. Nu urlă degeaba. Bărbatul cu încredere în sine nu urlă după nimic, iar femeia puternică, care nu trebuie să uite că e femeie (slavă domnului, zic eu), trebuie să lupte cu aceleaşi arme. De ce? Pentru că bărbatul nu înţelege prea multe. Dincolo de factorul raţional şi pragmatic, restul e muieresc, emoţional.

Ideal ar fi să nu mai claxonăm şi să închidem strada aia. Femeia e viaţă, bărbatul tre’ s-o întreţină.

P.S. : Armata era bună.

]]> http://pandoras.realitatea.net/life/intersectie-feminin-23274.html/feed 16 http://pandoras.realitatea.net/psihologie/tanc-23097.html http://pandoras.realitatea.net/psihologie/tanc-23097.html#comments Mon, 12 Sep 2011 19:40:35 +0000 Flavia Constantin http://pandoras.realitatea.net/flavia http://static1.pandoras.ro/wp-content/uploads/userphoto/flavia-100x100.jpg http://pandoras.realitatea.net/?p=23097

Imperativele categorice au valoarea unor fecale de animale de companie într-o cameră închisă în faţa unui rezervor gol şi a hazardului imiment de „oare cum ajung acasă?”. Da, nu îmi mai vine să idealizez când aş vrea doar să îmi plătesc nota şi factura la internet. O să fie revoluţie când o sa ne doară pe toţi la frigider. Până atunci, eu ma hrănesc cu sfaturi, încurajări şi mici plăceri pe datorie.

Acum viaţa reală îmi seamănă a delirul ăla de la gripă pe care îl aveam când eram mică. Sinestezia aia de îmi dilata oasele dureros şi îmi încăpea un tanc TR 85 M1 între măsele – eh, nu ştiam chiar denumiri de tancuri. Simţeam fiecare şenilă în mandibulă până îmi dădeau lacrimile. Gâfâiam un pic, două secunde, până mi se încleşta tunul în cerul gurii şi simţeam miros de ars venind din dreptul urechilor. Scrâşneam din dinţi ca neamţu’ cu cianura şi-mi ciuruiam creieru’ cu muniţie de mâna a 15-a, să tragă mult şi prost, să doară cât mai bine.

Îmi transpirau palmele în faţa clasei când m-a pus învăţătoarea să explic cuvântul „gherilă”. M-a mâncat în fund să folosesc cuvinte complicate când nu am ajuns nici la „L”. Îmi bâjbâise frate-meu o explicaţie, deşi mi-era ruşine să îl pun să îmi traducă pe înţelesul meu. Nu eram eu precocea familiei?

Chiar dacă mi-au transpirat palmele, am minţit cum mi s-a spus să nu fac, m-am învârtit în jurul unui cuvânt comun aproape tuturor, „armată” , fără prea multe detalii, am mulţumit auditoriul mâncător de muci şi adultul complice, zâmbitor la embrionul corupţiei.

Zâmbetul ăla m-a încurajat şi am minţit mai mult. Nu mi-au mai transpirat palmele demult la minciuni. Decât la vrăjeala bărbaţilor. E atât de rară acum, încât mă mai opresc să mă bucur de ea, când apare, în ani bisecţi. Fac pe Iron Maiden şi chicotesc ca o virgină… surprinsă că încă mai există. E atât de rară, încât te trezeşti la un moment dat că nu eşti singura care o gustă.

Palmele ţi se usucă. Nu mai stai atâta să filosofezi în timp ce mănânci-eşti un mamifer nenorocit şi atît. Nu mai ai scăpări nici când minţi, nici când eşti minţită. Nu eşti nici misandră, nici feministă, înjuri echitabil pe oricine. Cu tancurile flirtezi încă zilnic.

Nu am reusit sa ma multumesc cu mai nimic. Nu am reusit sa scriu tot ce am vrut, nu am reusit sa ajung unde trebuie, nu am reusit sa imi capat echilibrul emotional. Am dat cel mai mult vina pe Dumnezeu. Cred ca stie deja asta, nu trebuie sa ii  spuneti.

-ma dor genunchii deja.

Da, l-am si injurat de ceva ori. A fost scandalos chiar si pentru principiile mele interioare. I-am si cerut scuze desigur, cum fac de fiecare data. Dar stiu ca deja am jignit. Fac asta cu toti oamenii. Cei rabdatori si mai echilibrati apreciaza ca recunosc. Si atunci ma doare si mai tare, cand vad iertare. Eliade se biciuia pe spate. Eu nu pot sa fac asta, macar sa ma scutesc de durerea fizica.

-am senzatia ca am capul aplecat in unghi de 90 de grade.

Cel mai greu e cu mama. Incerc sa ii bag in cap ca nu trebuie sa fie multumita de mine. Sa ii arat cat de neagra si intortocheata e lumea mea. Si poate nu o sa ajung niciodata linistita si multumita, cum si-ar dori ea. L-am injurat si pe Dumnezeu in fata ei. A durut-o si mai tare. Durerea cea mai mare nu are sunet, stiti? In lumea mea spun, unde mai nimeni nu vrea sa intre. Dar cand vezi la altul durerea aia fara sunet, pe care o deplangi tu atat, te zguduie un pic. Crezi ca asta vrei tu, razboinicul: sa nu mai aiba nimeni replica. Ai tu ultimul cuvant. Ala e cel mai singur moment. Miroase a deriva si migrena in turnul ala de fildes.

- imi curge nasul en-gros (ca sa fiu decenta) si am ochii umezi.

Mi-am meritat soarta pana acum, cum s-ar spune. Ce semeni, aia culegi. Nu prea am inteles eu care e treaba cu masura si echilibrul. Am fost fie prea agitata, fie in pragul latentei. Fie am trecut pripit cu vederea, fie am exagerat. Sunt o persoana a extremelor. Am inghitit mai mult decat puteam mesteca. Fie am crezut orbeste, fie am refuzat sa ascult. Exista si o denumire psihologica pentru asta. Da, ma tot joc de-a pasiva agresiva. Mi-am savurat durerea aia muta. M-am agatat prea mult de ea. Nu ne mai intelegem, insa. Si tot m-am certat cu Dumnezeu. Si mesagerii lui, va spun acum, m-au dezamagit si ei. Imi pare rau si pentru asta.

- nu am servetele. Evit o situatie jenanta prin multiple refuzuri de a respira pe nas. Am o voce foarte ciudata. E evident si pentru el ce fac.

Da, cam asa ceva. M-am indoit de tot. De toti si de toate. Cea mai mare lupta e cu mine. Nu ma sufar se pare. Si daca nu ma sufar pe mine, nu am cum sa sufar pe nimeni altcineva. Sunt cinica si predominant acra. Mi-am dat seama cand am vazut ca oamenii sunt mai degraba surprinsi de buna mea dispozitie. Regret ca gandesc prea mult. Imi e frica sa nu devin o lacoma. S-ar putea.

-chiar nu mai pot sa stau in genunchi. O sa imi cada capul in curand, am senzatia.

Da, nu e crestin sa fac pronosticuri. Nici sa am superstitii. Nici tarot. Nici sex premarital. Nici sa am sau sa dau mai mult decat este nevoie (sau mi se cere). Hedonismul se pune?

- recunosc tot ce se intampla, chiar daca e din ce in ce mai jenant si imi scot prosopul din geanta. Imi sterg nasul extatic. Imi eliberez genunchii si cad ciudat mai pe o parte. Ridic capul in unghi ascutit.

Am inteles. Recunosc ca indoind tot, am crezut si eu ca nu cred in nimic. Dar nu faceam mare lucru, decat sa caut sa cred in altceva. De unele lucruri e mai bine sa nu te indoiesti. Iti consumi energie inutil si nu faci altceva decat sa te afunzi in drama neantului. M-am visat Icar dar am ajuns Sisif. Da. Atunci e bine, nu?

- ma simt un pic comoda, poate nu ar trebui.

Adica, stiti ce vreau sa zic. Ma caiesc. Nu vreau sa fiu un om rau. Chiar aleg sa cred in Dumnezeu. Si in Kant, sa stiti. Vorbesc despre acelasi lucru. Sa ai respect de sine, pentru a-l insufla si celorlalti. Si in familie. Asta cine a inventat-o?

-ma doare tot corpul.

….