Flavia
Constantin

Trece timpul, cuvintele se șterg.

Sau mai bine nu.

Nu, cuvintele sunt luate doar dintr-o parte și târâte cu forța într-o alta, într-o formă în care trebuie să se obișnuiască, din nou și din nou, până devin molatece ca lava și luminate ca oțelul. Atenție la  frica de a le pierde, precum gălbenușul la strecurare! Eh, de pierdut nu prea se pierd, mai mult se ciobesc la colțuri până ajung să-nsemne altceva.

Regimentul de cuvinte se ține eroic pe linia de plutire, chiar dacă a avut probleme cu disciplina încă de la înființare. [ citeste mai departe ]

Iisus se ascunde in Bucuresti. Precum raporteaza pescarusii, acesta a luat-o pe scurtatura pentru a isi sarbatori ziua de nastere in Romania. Au avut intaietate la o spovedanie. Acestia comenteaza cu discretie: "Este exact asa cum ne-am imaginat!"

Desi avand reputatia de "foarte scump la vedere" , Dansul ne cheama inspre El in momentul interactiunii, ca doar suntem toti copiii Lui. Oamenii acum sunt multi, Domnul Iisus nu mai crede in puterea maselor asa ca se deplaseaza fara prea multa valva. A auzit ca romanii fac cumetrii pe cinste. [ citeste mai departe ]

Dansez îndoită de la mijloc  ca o îmblânzitoare de șerpi în Rajahstan. E frumos să dansezi, dar nu cu nisip în ochi și în unghi de nouăzeci de grade între toți obtuzii. Am traversat tot deșertul încins cu tălpile goale pînă am făcut o crustă de oțel pe margini. Nu mai știu să merg pe vârfuri pe cât am deprins bătutul din pinteni și cadența militară în pășitul de duminică. [ citeste mai departe ]

Balaurul meu cu trei capete ar plânge în pumni de cât a fentat sabia. Cu demnitatea îndoită acceptabil, are cârcei în ceafă si venele jugulare îngrosate. Fumează sec si acru cu vocea stinsă si urechile ciulite. Spăsit, se ascunde-n întuneric si îsi asteaptă porția de atenție pe care nu ezit să i-o dozez exagerat. Nu mai scoate flăcări demult, îmi aruncă doar cu cenusă-n ochi ca sa îmi întunece orice judecată.

Mă tot curta acum vreo 7 ani. Doi ani i-a luat să mă bage în săptămâna oarbă. [ citeste mai departe ]

Numai când rostesc cuvântul, mă apucă gâfâiala ca la un maraton cu multe curbe. Când îl gândesc, emisfera mea stânga se ascute împotriva celei drepte mai rău decât lupta de clase. Îl aud si mă revolt cu timbrul în timpanul oricui. Mă văd cum îl predic semenilor precum într-o oglindă. Intoxic cu comparații si precedente.

M-am îmbătat de-atâtea ori cu apă rece crezând că o să descos eu tivul timpului. [ citeste mai departe ]

... stau sumbru si îmi maschez cocoasa în spatele stofei. Ar trebui să merite efortul, mi-a periat-o mama de scame si de mătreață azi dimineață. Dacă tot nu m-a angajat nimeni cu cămasa pe afară, acum mi-am apretat-o si băgat-o sigur în chiloți. Ăia de mi i-a cumpărat mama week-endu' trecut. Zice că nu mă mai îngrijesc destul. Măcar de bumbac să fie. Îmi spune tot timpu' că decența o să atragă fete bune, o noră de treabă. Nu trebuie să umblu numai în blugi si în hainele alea urâte pe care dau prea mulți bani. Bine că n-am multe. as glumi sarcastic. [ citeste mai departe ]

Alter ego-ul meu urăste femeile cu păreri neargumentate si iesiri emoționale penibile. Din cauza asta lucrez la iesirile emotionale. Tot timpul mă gâdilă în timpan, ironic, la orice inerție teoretică a unei femei cu "opinii" hormonale până îmi desenează o grimasă "meltenească" pe față. Tot el m-a învățat să nu deschid gura dacă nu am argumentu' la purtător si sa nu vorbesc decât după ce am ascultat.

Intenționam să spun ceva nasol despre femei, dar tot la bărbați ajung să raportez orice . Si aici, da, concluzionez de pe acum. Mai bine stau la intersecție. [ citeste mai departe ]

Stii cum arată barbatul român mediu: vizualizează cât de urât sună fonetic cuvântul „meltean”. Asta gândeam când mă claxonau TIR-istii in drum spre scoală.

Râdem de vecinii cu ceafa groasă când de fapt, noi respirăm în ea. Anii 90 in Bucuresti mi-i amintesc mai exotici decât mirajul Mexicului în inimile telenovelistelor. Aspectul rotund si livid al masculului din vehiculele cu remorca de pe strazile cu asfalt subtire ale Bucurestiului încă mă bântuie. Mă doare undeva de limbajul plastic cât îi durea pe ei undeva că am eu 12 ani. [ citeste mai departe ]

Imperativele categorice au valoarea unor fecale de animale de companie într-o cameră închisă în faţa unui rezervor gol şi a hazardului imiment de „oare cum ajung acasă?”. Da, nu îmi mai vine să idealizez când aş vrea doar să îmi plătesc nota şi factura la internet. O să fie revoluţie când o sa ne doară pe toţi la frigider. Până atunci, eu ma hrănesc cu sfaturi, încurajări şi mici plăceri pe datorie.

Acum viaţa reală îmi seamănă a delirul ăla de la gripă pe care îl aveam când eram mică. [ citeste mai departe ]

Mircea Voda, 17.08.2011

Nu am reusit sa ma multumesc cu mai nimic. Nu am reusit sa scriu tot ce am vrut, nu am reusit sa ajung unde trebuie, nu am reusit sa imi capat echilibrul emotional. Am dat cel mai mult vina pe Dumnezeu. Cred ca stie deja asta, nu trebuie sa ii  spuneti.

-ma dor genunchii deja.

Da, l-am si injurat de ceva ori. A fost scandalos chiar si pentru principiile mele interioare. I-am si cerut scuze desigur, cum fac de fiecare data. Dar stiu ca deja am jignit. Fac asta cu toti oamenii. Cei rabdatori si mai echilibrati apreciaza ca recunosc. [ citeste mai departe ]