Brandingul de acest gen – cunoscut sub numele de foreign branding este un termen din marketing care descrie procesul prin care se induce ideea de superioritate a produselor și serviciilor prin folosirea unor nume străine sau care sună destul de exotic cât să pară străine. Și pentru că această metodă este folosită demult, fiecare zonă a globului are specificitatea ei. Țările nevorbitoare de engleză se dau în vânt după nume englezești iar țările vorbitoare de engleză sunt amatoare de limba italiană și franceză sau limbi ale țărilor din Europa de Nord și japoneză.

Pentru o mai bună informare am rugat-o pe Tatyana Firsova (poză)– expert IAB Rusia (cu un master în sociologie la activ, membru al departamentului de Cercetare din cadrul IAB Rusia din 1910, se ocupă chiar cu studiul piețelor de publicitate străine și cercetarea audienței acestora) să-mi răspundă la câteva întrebări. În plus e invitată și la RoNewMedia 6.0, care începe azi. Deci și în temă și în cărți – cum se mai spune.

Dora: Care este importanța branding-ului în Europa de Est? Sunt oamenii din această parte a lumii influențați de numele de produse englezești, japoneze sau de origine nord europeană? Chiar cumpără mai mult?

Tatyana Firsova: Da, oamenii sunt influențați de brandurile străine, în Rusia de exemplu – unele dintre brandurile rusești considerate de lux încearcă să pară străine și nu-și dezvăluie originea. Nu cred că brandurile japoneze contează foarte mult pentru majoritatea oamenilor. Unii consumatori asociază însă produsele din industria auto, electronicelor sau cosmeticelor care au o calitate superioară cu brandurile nipone. Poate că unii dintre ei nici nu pot să facă diferența dintre brandurile japoneze și cele din alte țări asiatice, percepute de obicei ca vânzătoare de produse de calitate inferioară. În ceea ce privește brandurile nord-europene, acestea contează doar în ceea ce privește hainele și se adresează mai mult celor care lucrează în domeniu.

Dora: Se pare că anul acesta publicitatea din timpul US Super Bowl n-a mai fost rezervată doar brandurilor naționale, HM a reușit să-și facă reclamă în timpul celui mai vizionat program televizat al anului – care atrage de obicei reclame la bere, chipsuri și mașini. Sunt americanii atrași de produsele nord europene de mare calitate  (sau cel puțin care par de mare calitate) datorită faptului că vin din nordul Europei?

Tatyana Firsova: Nu pot să spun nimic despre ce cred americanii. Din punctul meu de vedere HM a devenit un brand la nivel global la ale cărui origini nu se gândește nimeni în mod deosebit.

Dora: Sunt numele de branduri atribute puternice care pot produce schimbări importante în comportamentul consumatorilor activând diverse asocieri ale produsului cu imaginea unei țări sau alteia în mintea acestuia?

Tatyana Firsova: Da, sunt. Nu pot să facă asta în întregime, desigur. Dar în istoria Rusiei Moderne de exemplu (Post Sovietică) am avut câteva momente când anumite produse americane au fost percepute de către unii dintre consumatori ca fiind la fel de rele cum erau în acel moment relațiile politice cu alte țări (situația din Yugoslavia spre exemplu). Sau mai exista posibilitatea ca o persoană care purta branduri sau simboluri americane pe hainele pe care le purta – să ia bătaie foarte ușor.

Dora: Azi, un consumator de oriunde din lume este foarte probabil să descopere că hainele sale sunt produse în China și să nu-și mai facă griji în privința calității lor. Nu demult, în România cel puțin, hainele (sau produsele) fabricate acolo erau considerate de proastă calitate. Cum vă explicați această schimbare?

Tatyana Firsova: În continuare se crede că produsele chinezești sunt echivalentul calității slabe însă din momentul în care știm că marile firme au linia de producție acolo, trebuie să închidem ochii. Desigur, când cumperi ceva ce nu este produs acolo ești atât de fericit încât nu-ți vine să crezi. Și până la urmă oamenii încă mai cumpără din bazaruri lucruri chinezești care nu-și ascund numele în spatele numelor latinizate ca să păcălească.

Dora: Cunoașteți zicala următoare – branding-ul este totul și totul este brand, ce credeți (ca sociolog cultural) despre brandingul politic, putem să vedem politicienii ca branduri? Spre exemplu – este președintele Obama un brand? Capitalismul și comunismul pot fi considerate branduri? Creștinismul și Islamismul?
Tatyana Firsova: Da, sunt branduri. Și dacă brandurile au ceva în comun cu legendele, atunci toate acestea sunt branduri cu B mare. E de ajuns să observi cât de larg răspândită este simbolistica acestor lucruri și cât de puțin știu oamenii cu adevărat despre acești politicieni/aceste teorii, despre principiile lor și tot așa…Da, cu siguranță toate acestea sunt branduri și toate vând bine.

Dora: Există vreun brand românesc foarte cunoscut în Rusia?

Tatyana Firsova: Ca o continuare a răspunsului anterior…Ceaușescu, Transilvania, Vlad Țepeș – Dracula. Dacă ar fi să vorbesc despre branduri din punctul de vedere al sensului comercial atunci…poate Aerostar, e singurul care-mi vine în minte. Și…era să uit, Natalia Varley care în Rusia Sovietică era considerată un fel de sex symbol și este în continuare foarte apreciată. Totuși, cred că este percepută ca fiind rusoaică mai degrabă decât româncă.

Din program: doi reprezentanți Facebook, Bruce Bale (Head of Sales, CEEMEA) și Alessandro Petrilli (Client Partner) vor susține prezentări și un training despre Facebook la RoNewMedia în prima zi de eveniment, mâine, 16 mai, care este dedicata Social Media și Search Marketing-ului. Cei interesați de subiect pot asista la prezentarea Addei Kyrkili (Regional Head of Business Development, Think Digital), care va arăta în ce mod trebuie citite datele furnizate de rapoartele rețelei de socializare. Nu e doar pentru corporații și corporatiști, după cum bine puteți observa (după orele consumate pe rețelele sociale, postând la greu poze și linkuri) ne transformăm cu toții în promotori ai propriului nostru brand – noi înșine, cu bune și rele dar mai ales cu bune – deci să învățăm cum să aflăm câți oameni dau mai mult de un like pe ce transmitem pe Facebook. Și să vedem și cât valorăm în ochii companiilor de publicitate, cum ne numără ei mai exact. Poate reușim să ne vindem like-urile, la bucată, cine știe?

În cadrul RoNewMedia va avea loc şi IAB MIXX Awards, joi, 17 mai, competiţie în domeniul advertising-ului, care are loc pentru prima oară la Bucureşti, cu 66 de campanii publicitare înscrise. Expoziţia de fotografie World Press Photo este anunţată tot pentru ziua a doua a evenimentului, deci există și o variantă artistică a evenimentului pentru cei mai puțin entuziasmați de cifre și date concrete.

Despre viitorul televiziunii, conținut online și video-uri virale, în ultima zi de festival. Practic, tema principală este modul în care se consumă și se pot face bani din conținut, și care va fi relația dintre televiziune, content scris și internet în anii care vin. Ziua începe cu o dezbatere despre viitorul televiziunii, la care vor lua parte reprezentanti ai BBC, CME, Mediafax, Muvix, Trilililu și SeeNow. Probabil știți, România a început să producă pe bandă rulantă reclame doar pentru mediul on-line, unele foarte bune – poate vă mai amintiți delfinii comunitari din Dâmbovița, altele mai enervante chiar decât spoturile tv pentru tampoane. Cu toate aceste virale care au strâns fani fără număr, fără număr se încheie ziua de joi, 18 mai.

“Good/bad typography” – Ramune Tumasonyte

Scopul acestui post este de a ajuta designerii şi clienţii să înţeleagă cât este de importantă competenţa în lucrul cu textul şi evitarea celor mai comune greşeli de machetare. Ar fi bine să ţineţi cont totuşi de faptul că multe dintre aceste aşa-zise „greşeli” sunt subiective şi pot fi modificate în dependenţă de proiect, scop şi/sau circumstanţe. Însă doar cineva care ştie toate regulile va şti cum să le încalce „cu cap”!

“Bad typeface” – Chris Gordon

Aşadar, urmează lista celor mai grave greşeli în lucrul cu textul care influenţează atât aspectul paginii/reclamei cât şi lizibilitatea şi comprehensibilitatea informaţiei.

1. Utilizarea mai mult de două fonturi şi mărimi de caractere pe o singură pagină/deschidere;
2. Nu tot ce e text trebuie neapărat centrat;
3. Rânduri de text prea lungi;
4. Mărime nepotrivită de font;
5. Font fără serife – la nesfârşit;
6. Tracking exagerat – spaţiile dintre literele unui cuvânt;
7. Leading insuficient - interliniajul, spaţiile dintre rânduri;
8. Confundarea tracking-ului cu kerning-ul - confundarea spaţiului “uniform”  dintre litere cu spaţiul “individual” (vezi poza din dreapta);
9. Culori de aceeaşi intensitate pentru text şi fon;
10. Text alb pe un fon mai palid 35% de culoare.

Voi descrie detaliat fiecare dintre aceste puncte în posturi separate deoarece sunt multe de spus. Iată un bun exemplu…

La prima vedere, pagina din stânga poate fi catalogată drept un dezastru “tipografic” deoarece încalcă cel puţin 2 puncte: spaţiu insuficient între rânduri şi  tracking exagerat de “înghesuit”, DAR… Aceste “încălcări” au fost făcute intenţionat, pentru a transmite mesajul titlului “Aşa arată şi spaţiul tău de lucru?” – adică încărcat, haotic, dezordonat şi “una peste alta”?! Anume acest lucru îl aveam în vedere când scriam mai sus “Însă doar cineva care ştie toate regulile va şti cum să le încalce „cu cap”!”

Notă: Pentru cei pasionaţi de tipografică/typography iată un site foarte bun.

(va urma)

Let it be a ajuns pe locul 86 în top cele mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor al revistei Rolling Stone, deși, în momentul lansării sale, în revistă a apărut o cronică nu tocmai favorabilă. Înainte ca drumurile lor să se despartă au mai cântat o ultimă dată pe acoperișul studiourilor Apple din Londra, în 1969. Înregistrarea acestui concert a apărut de asemenea în filmul Let it be.

Piesa care dă numele albumului, compusă de Paul McCartney este pe locul 3 în top 100 cele mai bune piese Beatles după Strawberry Fields Forever și A Day In The Life. Grupul era alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritm), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie).

Probabil știți istoria trupei, totuși am să amintesc câteva episoade: McCartney l-a cunoscut pe Lennon pe 6 iulie 1957 și a intrat în trupa acestuia – The Quarrymen.

Apoi McCartney l-a recrutat pe Harrison, amicul său de școală (care avea doar 15 ani). Au trecut prin mai multe perioade, mai bune sau mai rele, s-au despărțit, s-au împăcat, în fine, în 1960 și-au schimbat numele și-au devenit The Beatles. În 1962 au semnat un contract cu Parlophone, membra a EMI, iar primul album al formației – Please please me, a fost înregistrat în doar 12 ore. Beatles mania a început în Anglia, în 1963 și a ajuns apoi și la americani după ce trupa a apărut în The Ed Sullivan Show, pe 9 februarie, 16 februarie si 23 februarie 1964. De altfel, unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit a fost un dvd exact cu acele apariții ale trupei din emisiunile lui Ed Sullivan – adus de unchiul meu, din SUA, în urmă cu 2 ani. L-am vizionat de câteva ori și în continuare, când mai am câte o zi proastă îl revăd, mă relaxează instant.

În copilărie și adolescență practic am crescut pe muzica lor, tot datorită faptului că unchiul meu era fan Beatles și asculta piesele cu volumul dat la maxim. Desigur, uneori asta nu era chiar cea mai bună idee – din punctul de vedere al vecinilor. Am însă niște amintiri frumoase din care face parte și mare parte din discografia lor. Iar cele mai dragi piese îmi sunt cele de mai jos.

și

În 1964, au ocupat primele 5 poziții ale Hot 100 din revista Billboard, apoi, în 1965, cei 4 au fost desemnați Membri ai Ordinului Imperiului Britanic. Anul acesta, mai exact luna aceasta, am observat că multe magazine de haine (în genul celor de la care nu te-ai aștepta) s-au umplut de tricouri cu trupa The Beatles sau cu poze de pe albumele trupei. O fi de bine, o fi de rău, se merge pe un curent din acesta de comercializare a oricărui lucru care poate părea vintage unora și trezește amintiri altora. Inițial mi s-a părut o mare porcărie însă acum, că mă gândesc mai bine, poate și asta ajută. Măcar pentru că mai auzi o piesă bună atunci când sună telefonul vreunei domnișoare inaccesibilă pentru moment . Poate unii chiar au nevoie să-și cumpere mai întâi tricoul ca să poată asculta apoi și muzica, de ce nu?

Prima ar vrea ca toate să dispară măcar pentru un timp , iar locul să le fie luat de briza mării in Vamă, de berea spumoasă savurată pe plajă şi de nopţi de dans până la epuizare. Să pocnească din degete şi PUF!, grijile să dispară în neant. Vila să se transforme în garsonieră, creditul să moară şi odată cu decesul lui, avansul să se întoarcă în căldurosul portofel. Cea de-a doua îşi doreşte de ani buni să întemeieze o familie şi fiecare relaţie devine o căutare perpetuă a bărbatului care te aşteaptă pe verandă, alături de copii, cu un cofer de limonadă rece. Dacă ambele ar avea ceea ce-şi doresc în momentul de faţă, rolurile pur şi simplu s-ar inversa, astfel că şi-ar dori din suflet să ajungă în punctul în care sunt acum.

Crudul adevăr este că viaţa ne ia la mişto. Da, e o expresie potrivită, pentru că viaţa e şmecheră, viaţa e cel mai mare troll. Şi dacă o iei în serios, te mai loveşte cu o glumiţă, cu o ironie. Oricât de mulţi bani ai face, dorinţele îţi vor depăşi putinţa. Găseşti dragoste, eşti lipsit de bani, progres profesional, sau oricare alte vise trăite de alţii care îţi fac şi ţie cu ochiul. Ni se spune că a visa e cel mai important lucru.

Ce se întâmplă când visele devin realitate? Viaţa mai face o glumă proastă. Nu râzi alături de ea, vei suferi când va trece pe lângă tine cu acel rânjet de satisfacţie totală şi-ţi va spune “Boule, păi asta ţi-ai dorit! Dar parcă nu-ţi mai place…”

Cea mai bună cale de abordare a unui troll şi atenţie, viaţa e cel mai mare dintre ei, este zâmbetul. Nu supărare, nu invidie şi nicidecum înfruntarea lui cu un elan pompieristic vecin cu nevroza.

Râdem, glumim, privim curioşi peste gard, dar nu părăsim incinta, vorba bancului.

Nu ştiu cum se face dar în copilărie weekendul era întotdeauna rezervat ieşirilor cu familia în oraş. De mână cu părinţii, mergeam fie în parc, fie la teatru, fie la carusel sau la concerte, fie la una dintre cafenelele noastre preferate:

1. Cafeneaua “Povestea” care azi este o “бадыга” - дешёвое и низкокачественное питейное заведение; Cândva era o adevărată capodoperă cu un design interior – inedit. Avea pe pereţi secvenţe din diferite poveşti celebre, sculptate frumos în bas-relief şi colorate manual. Superb local…

Poză preluată de pe site-ul www.monument.sit.md. Cafeneaua se află în subsolul acestei “Case cu apartamente de raport” (Monument de arhitectură de însemnătate locală, introdus în Registrul monumentelor de istorie şi cultură a municipiului Chişinău la iniţiativa Primăriei).

2. Cafeneaua “Ludmila” care azi, este o dărâmătură în centrul oraşului şi nu e clar ce va fi în locul ei, dar avea cel mai delicios cocktail de lapte din oraş şi cele mai bune prăjituri!
Poză preluată de pe blogul lui Viorel… Dacă tot a împrumutat un titlu de la mine :)

3. Cafeneaua “Prichindel“…

Prin 2005 cafeneaua “Prichindel” încă exista… Aceste turiste cred că au savurat ultimile prăjiturele “cartoşka”… Astăzi, în locul superbei cafenele cu acvarii şi peştişori aurii se află ÎNCĂ un magazin de electrocasnice, dacă tot eram în criză de “tehnică”.

4. Cafenelele “Friguşor”, “Fulguşor” şi “Pinguin” au dispărut de pe harta Chişinăului ca şi cum nici n-au existat vreodată. O dată cu ele s-a şters şi copilăria mea…

Lângă magazinul “Gemenii” era cândva o cafenea. Din păcate nu-mi amintesc cum se numea, dar ştiu că a fost incendiată (intenţionat desigur) iar peste noapte a răsărit falnic McDonalds-ul. Alături e o poză cu tot ce a mai rămas din cafeneaua “Fulguşor” dar şi aceasta este doar o “mise en scène” pentru un spectacol. Din celelalte “cafenele” n-a mai rămas nimic, nici măcar pe Google…

Când era timp frumos şi cald, mergeam la carusel. Era vesel, colorat şi plin de copii drăguţi. Ce avem acum la “Aventura Parc” e o mare chinezerie, iar ceea ce ne-a mai rămas autentic este demn de orice compasiune. Echipamentele şi mecanismele sunt foarte vechi şi neîngrijite, dar pe lângă toate, sunt ”triste”. Nu mă mai atrag ca acum 20 de ani…

Circul – o altă destinaţie de mult uitată. Era pentru mine un mare mister. Din cauza că mergeam doar de Crăciun/Revelion mi s-a asociat cu Moş Crăciun şi-mi părea că pe lângă toate darurile el aduce şi circul în desagă… Păcat că a ajuns ce a ajuns, şi avem ce avem…

Chiar în preajma circului dar şi tot oraşul era împânzit cândva cu “distribuitoare” de apă (ne)gazată cu/fără sirop. Se formau şi acolo rânduri mari în zilele toride, dar merita aşteptarea. Era cea mai bună apă a copilăriei mele. Cred că o apreciam mai mult pentru mecanism: bagi moneda, speli păharul, aştepţi să ţi-l umple “nenea aparat” şi beeeeeei… Apoi, clăteşti păharul după tine şi-l laşi cu gura în jos…

Distribuitorul de apă cu un singur păhar la jumătate de oraş a dus la apariţia păharelor “pliante”. Cei care erau preocupaţi de igiena, mai ales când era vorba de cei  mici, purtau în genţi câte un asemenea păhar din plastic – un adevărat trend al anilor ‘90.

Un alt mod de a-ţi potoli setea în timpul ieşirilor în oraş, erau mini-havuzurile cu apă potabilă. Nu-mi dau seama când şi de ce au dispărut, dar îşi aveau şi ele rostul lor…

Acum oraşul e pustiu şi efectiv NU AI UNDE MERGE pentru a te relaxa, pentru a te detaşa, pentru a evada… Sau ai?

Autor Daniel Zollinger, “Piaţa Marii Adunări Naţionale”, Decembrie 2007

(va urma)

Sunt oameni care îţi proiectează inima în gât atunci când îi întâlneşti şi rămâi în preajma lor cu un amestec de nelinişte şi încântare, îţi dau o senzaţie ameţitoare de zbor şi te arunci, deşi în sinea ta ştii că nu se va termina prea ok experienţa. Important e că pluteşti, ce mai contează un cot julit la aterizare. So, just enjoy the ride! Nimeni nu spune că trebuie să o faci şi a doua oară. Deşi, cel mai probabil o vei face. E drept, de la un cot julit, poţi ajunge la un picior rupt ca să ai de ce să-ţi faci singur morală după aceea. „Cine m-a pus să mă combin cu ăsta sau asta”, dupa caz, număr şi gen. Şi chiar aşa, după un picior rupt şi vreo două palme pe care ţi le aplici terapeutic ,singur, în faţa oglinzii, zâmbeşti mai mult sau mai puţin încântat (a se citi tâmp) pentru că a fost o experienţă, ai văzut lumea de sus, te-ai ciocnit din picaj cu mama Pământ şi ţi-a mai rămas ceva, în afară de cucui… Nu prea poţi defini ceva-ul acela decât dacă te întorci la senzaţia de zbor. Iată cum se poate crea o buclă. Una în care poţi intra de bună voie şi nesilit de nimeni.La fel poţi ieşi. Cheia e să nu rămâi acolo veşnic, fără pauze de odihnă, pentru că într-un final sfârşeşti cu rău de înălţime şi au loc revărsări interioare neplăcute.

Pentru unii, toată tărăşenia devine un „must have”, cu inele, jurăminte, mers la primărie unde vorba lui Mircea Badea se înşiră sărăţele şi salată de boeuf (a se citi bef). După care, „hasta la vista, baby” sau, mai bine spus, hasta la vista zbor.

Cazul nr. 2

Mai sunt şi acei oameni care după ce că îţi ridică inima în gât, îţi mai înmoaie şi genunchii. De preferinţă într-o zi de examen, de maximă agitaţie la birou când toată lumea are nevoie de mintea ta brici sau când te pregăteşti să livrezi vreo replică usturătoare şi îţi pierzi sarcasmul pentru că rămâi  gură cască. :O

Şi după câteva secunde de prosteală şi senzaţie acută de leşin, începi să te întrebi „cum naiba dau eu examenul ăla?” pentru că, evident, fişierele cu înalte învăţături par să fie decisiv virusate. Access denied la knowledge. Revedeţi senzaţiile de… Senzaţiile de? Habar n-am ce!

Îmi venea să bat din picior,asta ca să cobor istorisirile în universul meu senin, condimentat pe alocuri cu evenimente dintre cele mai neaşteptate şi pline de tâlc, cu adrenalină la maxim sau cu dulceaţa unor regăsiri care au devenit balsam pentru suflet.

„Conexiuni involuntare şi o mulţime de energie reziduală”, mi-am spus savant, cu un aer de mare cunoscător, am inspirat adânc şi mi-am continuat conversaţiile începute, fără să pot scăpa totuşi de senzaţia că mi se scotoceşte în suflet, cu o delicateţe de chirurg alchimist. În cele din urmă, inima a început să bată liniştit, mai liniştit decât o făcuse vreodată, iar fericirea care m-a invadat brusc a condus la marea revelaţie a vieţii mele. Deci asta e iubirea! Mi s-au umplut ochii de lacrimi şi m-am simţit brusc înălţată, după care am avut curiozitatea să „investighez” discret cum s-au reflectat lucrurile de partea cealaltă.

Ce mi-a venit cu confesiunile mai mult sau mai puţin parţiale? Observ în jurul meu o mulţime de oameni care nu mai sunt în stare să se bucure de ceea ce le oferă viaţa. Vor neapărat să posede, să deţină, să devină proprietari. Şi se ajunge la nefericire, depresie, durere cu întrebări de genul „de ce l-am întâlnit abia acum şi nu mai devreme?” „de ce nu poate fi al meu/a mea?” şi urmează incursiunea inevitabilă în lumea lui „ce-ar fi fost dacă”.

Mi-au plăcut şi mie într-o vreme pronumele posesive. Şi am trecut şi eu de multe ori prin furcile caudine ale propriilor nelinişti şi veşnice tânguiri generate de frustrantul „ nu pot să am”. După care am simţit nevoia să iau o pauză şi să ascult şi altceva decât propriile gânduri. E un fel de a inhala viaţa, situaţiile, mesajele directe şi cele din subtil, de a inspira şi expira la alt nivel.  Sună iniţiatic vor spune unii. Pe bune că nu e. Şi ca să dau deplină satisfacţie cârcotaşilor, voi mărturisi că meditaţia mea adâncă asupra lumii a fost tulburată de cazul numărul 1, relatat mai sus. Pe principiul, „vrei să sari de pe bloc cu mine să vedem ce se întâmplă? No strings attached şi fără complicaţii”. Ca un filosof în faşă, cu preocupări desigur mult superioare plonjatului în neant, am spus „NU”. Vă imaginaţi că a fost relevant? Nu, desigur. Am fost înşfăcată de mână şi m-am trezit planând. Superb, ameţitor, aterizarea cam lezantă. Nu e „must have”, e „must experience once in a while”.

Şi cum, gata cu meditaţia? Nu, evident. Pentru că rezultatul meditaţiei a fost cazul numărul 2. Şi iarăşi nu e „must have”, ci „must enjoy forever”. Fără primărie.

Cum vine asta, adicătelea? Cum să fie asta iubirea, frate? Aşa, nedeclarată? Neposedată?  Neoficializată? O fi platonică. Nu e. Nici platonică, nici hormonală, nici amicală, nici pasională, nici romantică, nici existenţială, nici filosofică, nici aristotelică, nici astrologică, nici sexuală, nici cu pronume posesiv, nici fără.

Dacă o să mă întrebaţi cum aş caracteriza ce s-a întâmplat, măcar de dragul exerciţiului, aş spune că situaţia în sine a fost un zâmbet cald dinspre univers spre mine, o rază de soare pe care o primeşti pe faţă printre frunze când ai nevoie de un alint sau de un semn. E simplu. E iubirea. Mă face să chicotesc ghiduş ori de câte ori îmi aduc aminte de ziua aceea şi nu simt nevoia să fac ceva să o reeditez, nu simt nevoia să fac ceva să mai văd persoana respectivă. Şi nici nu trebuie să o am. Cu toate valenţele posibile incluse în acest verb.

De ce spun că e iubirea? Tocmai pentru că E pur şi simplu. Tocmai pentru că nu simt nevoia să fac ceva în direcţia asta. Mă bucur de ceea ce am primit.  O să ne mai întâlnim vreodată? Poate că da, poate că nu. Dar tot „întâlniţi” rămânem, chiar dacă e fiecare cu viaţa lui. Voi mai sări de pe blocuri şi cine mai ştie ce altele? Sigur că da. Fără primărie. Iată cum ceva foarte concret (cazul nr. 1) nu e nimic mai mult decât este, iar ceva lipsit măcar în aparenţă de concret (cazul nr. 2), e mult mai mult decât nu e.

Concluzia e simplă. În universul meu senin, condimentat pe alocuri cu evenimente dintre cele mai neaşteptate şi pline de tâlc, cu adrenalină la maxim sau cu dulceaţa unor regăsiri care au devenit balsam pentru suflet, am înţeles că atunci când nu simţi nevoia să posezi „ceva”, ai Totul, chiar dacă pare că nu ai nimic.

Am obiceiul să pierd adesea vremea în nuanţe şi specificuri. Pentru acorduri fine. N-am găsit încă nume afecţiunii, dar putem discuta eventualele propuneri. Dacă te-ntrebi ce mi-a venit cu limonada, să ştii că am acum poftă de una, nimic mai mult. Mare şi nu foarte rece. Potrivită cu mentă. Dar să mă-ntorc la trufandale. Amănunte. Pasaje. Tuneluri. Boabe de porumb. Zi şi tu un nume.

Dar să n-o mai lungesc în pseudoexordii. Adevărul e că-mi fac curaj, însă fă-te şi tu că nu vezi asta. Treaba e că unul dintre lucrurile care mă intrigă pe mine fără memorabile pauze în viaţa asta e reticenţa – e un cuvânt cumpănit adânc şi îndelung, după cum prea bine ştii – bărbaţilor în faţa pirostriilor. N-o să înşir motivaţiile, reale ori ba, ci o să mă opresc la concluzia cvasigenerală: nu mai ai, dom’le, libertate. Se schimbă Zâna Zorilor în Muma Pădurii, s-a dus dracu’ prospeţimea cotidianului terestru. Drept e că mereu m-am îndoit deloc abstract, ba chiar în dublă concreteţe, de greutatea psihologică a unei hârtii semnate la comun. Mă rog, de orice formă de greutate a ei. Aşa că m-am gândit că altundeva trebuie să fie cauza fricii, na, că i-am spus pe nume. În alte cotloane. Poate legitimitatea – nu aia estetică, fii pe pace, Kierkegaard – dă fiori reci ori poate responsabilizarea bruscă duce la insomnii sau la poftă de dulce şi uite de unde sare diabetul. Drept este că nu ştiu exact care sunt sursele acestei temeri. Da’ poate chiar să fie o reminiscenţă a îndelungatei epoci matriarhale. Dracu’ ştie. Cert e că am crezut că bărbaţii dau mai puţini bani pe căsătorie decât femeile sau o valorizează cu mult mai puţin. Alege şi tu ce formulare-ţi place.

Şi-am stat eu cu concluzia asta o viaţă. Bine, nu în ochi, că nu m-a apăsat direct, dar ştiam că e pe undeva, pe-acolo, prin maldărul de subtile şi frumos mascate prejudecăţi. Şi de-aia îţi mai spun o dată că lunea ar trebui să fie interzise revelaţiile din cauza neprielniciei începutului. Ţi-am spus că stăteam pe o bucată de mozaic, priveam peste lac spre ce-a mai rămas dintr-o locuinţă lacustră, nu mi-a trecut nici juma’ de Bacovia prin cap, vă asigur, domnule judecător, dar m-am întrebat fără preambuluri dacă m-aş mai mărita vreodată. Şi mi-am răspuns, pe-aceeaşi undă de respiraţie, exploziv-afirmativ. Ceea ce, la o primă vedere, pare grav, onorată instanţă. Iar la a doua, de-a dreptul catastrofal, domnule preşedinte. Prima vedere ar fi că propria-mi naivitate e infinit mai autoseducătoare decât străduinţele opulente ale oricui altcuiva. Şi trebuie să mă iert pentru ea, că altfel n-am cum şi de ce să mai apuc ziua de mâine. Că, deh, nici dracul nu poate fi toată viaţa numai negru. Doară se zice că, de-i sunt ocalele doldora de motive, se poate preface-n înger de lumină.

Dar ce-a de-a doua concluzie, domnule judecător, ei, bine, aia m-a zdruncinat din tălpi în temelii. Pentru că, trebuie să recunosc, onorată instanţă, şi îndrăznesc că cer clemenţă invocând dreptul cutumiar, eu dau mai puţini bani pe căsătorie decât cel mai îndărătnic bărbat. Cred mai puţin în ea decât cel mai nărăvaş împotrivit. Pe mine, domnule preşedinte de şedinţă, căsătoria nu mă sperie şi nici nu mă apasă. Deloc. Niciodată n-am zis Da fără să mă gândesc la faptul că, la o adică, oricând şi oriunde ar fi adica aia, am scăpare. Numai aşa am acceptat-o. De-aici, seninătatea pastorală. Ceea ce-nseamnă, onorată instanţă, că sunt o nemernică pseudomoralistă care n-a pus niciodată măcar o amărâtă de hematie strecurată-ntr-un auricul în partea ei de semnătură de pe hârtia ajunsă invariabil în cutia maşinii de scris, dimpreună cu toate actele trebuincioase cetăţeanului mai mult viu. Şi, mult mai grav, domnule judecător, slavă Domnului că aici nu e totuşi confesional!, nici în pişcoturi, şampanie, aur galben – mai poartă cineva?! – ori în bizantinele coroane. Rochiile au fost totuşi spectaculoase.

Îmi pare rău că n-am făgăduinţă, dar vă rog să nu care cumva să vă gândiţi că nu mai fac. Mi-e frică de promisiuni, onorată instanţă. Nu pot să mă angajez că nu mă mai mărit. S-ar putea să mi se facă într-o bună zi chiar poftă. Asta n-am experimentat încă şi nu pot garanta că m-aş putea abţine. N-am poftit încă la nimic în viaţa asta şi-am auzit c-ar fi cel puţin plăcut să-ţi împlineşti pofta cea bună. Însă vă pot promite, domnule preşedinte, că nu mai judec pe nimeni care preţuieşte atât de mult căsătoria încât n-are curajul să se atingă-n veci de ea. Iertaţi-mă, vă rog, că-i numai o greşeală mare şi mult întinsă-n timp, nu o fărădelege. De astăzi sunt cuminte rău, mă las de blush şi-mi pun cenuşă-n spatele genunchilor, amestecată cu un strop de vetiver, întru nesfârşită şi vinovată aducere-aminte de păcatul cel mai mare.

P.S. Să-mi aduceţi aminte să vă povestesc data viitoare de Spiru şi de Gunka.

Aici am vrut un semn despărţitor, da’ nu l-am găsit.

Pentru cei pasionați de lectură și cărți – chestiile alea clasice fără butoane sau în varianta modernă chiar incluzând câteva butoane și un ecran azi se dau premiile Bun de tipar, premiile industriei de carte.

1. Categoria „Cea mai frumoasă carte”:

De această dată s-au inspirat de la spotul publicitar al celor de la “Verizon wireless” - o companie de telefonie mobilă din Statele Unite. Nu contează că produsele/serviciile pe care le prestează cele două companii sunt total diferite, contează că ideea spotului a fost furată sută la sută: scenariu, personaje, decor şi costume. Până şi lampa de masă este aceeaşi…

 1. Secventă din spotul american; 2. Secvenţă din spotul moldovenesc. Observaţi aceeaşi lampă în decor? Şi cromatica hainelor?
3. “Socrul” lor; 4. “Socrul” nostru – parcă ar fi fraţi, serios…

Ştiţi care e totuşi UNICA diferenţă în cele două spoturi de mai jos? Moldovenii sunt mai darnici, ei testează 2 luni, în timp ce americanii – doar 30 de zile. Realizarea spotului şi jocul actorilor mi se par impecabile. Am pretenţii doar la drepturile de autor şi impertinenţa cu care creativ4ikii de la noi fac ceva inedit.

Notă: Nu am reuşit să inserez spoturile video, dar le puteţi vedea aici…