Scorţişoara din noi

Textul de mai jos este un „Storyview“ – îmbinare de poveste şi interviu. Faţă de interviurile clasice într-un „“ intervievatul acceptă să se destăinuie pornind nu de la o serie de întrebări, ci de la repere mult mai succinte – adesea simple cuvinte disparate.

Am răspuns unei astfel de provocări, la iniţiativa lui Fabian Anton. Au ieşit următoarele:

A fost odată ca niciodată…
A fost un suflet ce a trebuit să se nască în această lume, un suflet căruia Dumnezeu i-a dat libertatea şi înţelegerea de a accepta să se întrupeze într-un băieţel alb ca varul caselor troglodite.
Un suflet întrupat într-un băiat din corpul căruia se simţea continuu un puternic miros de scorţişoară.
Şi cele patru încheieturi ale mîinilor lui puteau să adulmece doar cinci arome…
Şi un singur mare defect îi rămăsese: pleoapele ce nu i se ridicau.

Înainte de plecarea din Rai Dumnezeu îi şopti că viaţa lui pe Pămînt o să fie una grea, dar plină de dragoste.
Iar lucrurile i-au părut uşoare atunci cînd acest cuvînt, dragoste, i-a fost rostit de către El.
Şi atunci sufletul a mulţumit pentru darul primit şi a pornit într-o călătorie, nu foarte lungă, spre noi.

I

În prima zi a descoperit o femeie roşie şi enormă care, atunci cînd a simţit că din ea se iveşte, mai uşor ca nicicînd, un copil atît de alb încît nu puteai să-i distingi nici măcar forma şi că această nouă carne a pămîntului emană cel mai ciudat şi puternic miros simţit vreodată, a început să urle.
Un urlet ce a încetat în clipa în care copilul a izbutit să ridice pleoapele pentru singura oară în viaţă.
Un strigăt ce cuprindea toate sunetele profunde ale sufletului pierdute în femeia aceasta dilatată şi roşie. Ceva ce o însoţea şi care-i dădea senzaţia stranie că nu îşi trăise viaţa pînă în acel moment.
Un urlet ce o făcea să nu se mai simtă, să nu mai ştie cine este şi ce i se întîmplă.

O femeie roşie şi enormă ce adusese pe lume o ciudăţenie cu un puternic miros al copacului.
O ciudăţenie ce părea că, o dată cu trecerea timpului, căpăta forme din cele mai stranii pentru ca, într-un final, să rămînă în faţa ochilor ei un prunc fără fir de păr şi slab de îi numărai oasele. Un prunc cu cele patru mîini care, la încheieturi, purtau cîte o tăietură în carne nesîngerîndă care, o dată la cîteva minute pulsa.

Ochii lui îi fuseseră închişi pînă la auzul extrem de puternic al sufletului acestei femei.

Iar recunoaşterea sunetului lumii din care el venise l-a făcut pe micuţul Scorţişoară să îşi ridice pleoapele grele ca piatra imensă din mare.

De văzut nu vedea, nu reuşea să o facă, dar acele miimi de secundă în care sufletul mamei s-a auzit au fost de ajuns pentru ca Scorţişoară să-şi imagineze şi să dezvolte viaţa şi libertatea unei melodii.

Şi a început să caute printre amintirile lui.
Şi a adus rînd pe rînd bucuria ierbii cînd e îmbrobonată de roua dimineţii.
A mers apoi mai departe şi a luat singurătatea pietrei din mare.
Şi s-a uitat apoi spre cer ca, din acel moment, să înceapă să plouă precum lacrimile unei mame ce tocmai îşi pierduse copilul.
Şi s-a uitat apoi spre cer ca, din acel moment, să înceapă să plouă precum lacrimile unei mame ce i-a rămas recunoscătoare lui Dumnezeu pentru darul pe care l-a avut.

Şi era cea mai calda şi armonioasă muzică din lume.
Iar din suferinţe se năştea dragostea cea mai mare pe care Scorţişoară o purta pe Pămînt.

Dar prea mult nu avea să simtă această bucurie a sunetelor căci roşcata noastră butucănoasă a amuţit la vederea imenşilor ochi ce colorau orbitele micuţului nostru.

Şi-atunci pleoapele i s-au închis instantaneu.

II

A doua zi a auzit vocea unui bărbat ce se exalta la simţul puternic de scoarţă a copacului.
Şi băieţelul nostru a lăsat atingerea celor două puternice mîini ce s-au apropiat de el să fie calmă şi veselă.
Iar bărbatul l-a mîngîiat grijuliu pe tălpi, a urcat spre burta netedă şi rece, apoi mai sus, spre pieptul care ducea la un gît lung, atingînd cu delicateţe cele două pleoape grele ca să coboare în cele din urmă pe pielea subţire a mîinilor ce descopereau la încheieturile lor singura formă de viaţă.

Şi tăieturile au început să pulseze din ce în ce mai repede.
Şi tot amestecul de lapte cald şi iarbă uscată şi soare şi pat liniştit şi dor de mamă l-au făcut pe băieţelul nostru să pulverizeze un miros asemănător bărbatului din în faţa ochilor ce nu puteau să vadă.

Iar Bătrînul nostru, pentru că acest bărbat nu purta mai puţin de o sută de ani, i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dat să simtă.
Şi „Scoarţă“ l-a numit pe micuţ.
Fiindcă aşa a simţit ultima oară în viaţa lui că a mirosit lumea.

III

A treia zi a fost una cu noroc.
Căci nimeni nu a trecut prin jurul sufletului lui Scorţişoară (noi aşa îl numim pentru că numai noi ştim să îl iubim).
El a rămas în arşiţa deşertului şi acolo îl căutăm şi în noi l-am descoperit.
De această dată însă era atît de urît şi de rece încît nu ne-am fi apropiat de el şi nici cinste nu ne-ar fi făcut.

L-am luat abia de dimineaţă pe umeri şi l-am purtat pînă ce, în mijlocul zilei, am simţit nevoia de dragoste şi ne-am întins pe iarba încă udă de la ploaia ce nu mai încetează de cînd s-a născut el.
Şi-am închis ochii.
Şi-am început să ascultăm lumea ce trăia în jurul nostru.
Şi claxoane, indiferenţă, vanitate şi putere era tot ce puteam distinge.

Pentru asta ne-am întors la scorţişoara din noi.
Pentru asta am lăsat-o să se încălzească în sufletele noastre pînă ce am auzit cea mai frumoasă şi profundă muzică din lume.
Pînă am auzit Sufletul nostru uitat.
Şi trist.
Pînă am auzit Sufletul nostru cu pleoapele închise şi pielea rece, cu prea multe mîini şi cu o dorinţă imensă de viaţă.
Pînă am auzit Sufletul nostru în care se afla armonia – cea mai uitată dorinţă din lume.

Mare i-a fost bucuria lui Scorţişoară cel atît de singur cînd s-a întîlnit cu noi.
Şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru dragostea ce i-a fost dată.
Şi cu încredere a aşteptat cea din urmă zi.

IV

Era întoarcerea în Rai dar nu ştia cum o să fie.
Doar şi-a întins mîinile, pielea, tăieturile pulsînde şi gîtul lui lung lîngă malul mării.
Şi-atunci o spumă infinită şi deasă l-a ridicat din nisipul cald şi l-a purtat către mijlocul mării. Şi toate sufletele acestei noi lumi i-au făcut loc şi drum către ea i-au deschis pînă ce Scorţişoară a fost aşezat lîngă cea mai singură piatră din lume.
Lîngă piatra cu forma unui bărbat.
Şi a unei femei.
Ce ţin în braţe un copil.

Iar ochii lui Scorţişoară s-au deschis, pleoapele s-au evaporat şi, pentru întîia dată, piatra a cîntat.
Cea mai minunată melodie din lume.
Şi tăieturile au început să pulseze.
Şi întreaga mireasmă în Dumnezeu s-a transformat cînd băieţelul nostru s-a întors în marea lui lume.

Şi doar un corp a fost găsit mort în mijlocul mării.
Doar un corp mort pentru a-şi regăsi dragostea.