Oameni invizibili

Bun! Eu ce să zic?! Ţi-ai schimbat poza cu una mai naşpa. Ce-o fi fost în capu tău?!

Ştii de ce spun asta?! Că mi te-am imaginat, dar nu aşa pe invizibilitelea cum zici tu în articol, ci având şi ceva poze şi ceva chestii, ca fiind o gagică mişto. Iar tu vii cu poza aia!

Apropo de ce (crezi ca) Musil si-a lasat romanul ….neterminat ???

@Cosa Nostra: Poate nu-ti pare frumoasa insa-l are pe ….”vino’n coa’ ”

ce frumos, asa este !

@Cosa Nostra: Deocamdată, eu zic că ai toate șansele să devii „omul invizibil” al vreunei doamne/domnișoare, semnatară de articole..

Dacă aş mai şi înţelege ce-ai vrut să zici ar fi şi mai mişto!

Oana,

“(…) plăsmuim portretele celor mai frumoși oameni (…) Suntem atrași de goliciunea oamenilor invizibili. Îi modelăm din lutul nevăzut. Ne remarcăm prin tehnici speciale și motivaţii instinctuale variate…”

Pygmalionita noastra pandoreza.

Haha! Bun spirit de observatie, Oana!

Doar ca omul acela invizibil al tau le cam incalzeste pentru altii, ca sa zic asa.

@Florin Bratu: Fiecare cu „omul ei invizibil”:) Este loc pentru toată lumea!

@Jasmine: E de bine?

Oana, ca sa-l citez pe Furdui-Iancu, ia mai documenteaza-te tu pe aici si afla cum fac eu cand e de rau. :p

Îmi place, Oana. Pentru că-mi place să-mi imaginez cum visează oamenii. Şi-mi mai place cum l-ai scris: firesc.

Oana,

Îţi stă foarte bine coafura asta. Machiajul, aşijderea.

Oamenii mei invizibili sunt plini de însuşiri.

Oana, ca sa nu existe confuzii si interpretari. E de bine.

@Ana: Ana, tu o draguta, ca intotdeauna. Multumesc. M-am gandit eu ca esti foarte sensibila..

@Jasmine: Mulţumesc, m-ai liniştit. Constat că Pandoras hrăneşte paranoia mea:)

@Nora: Şi oamenii mei, dar îi preiau fără…eu sunt ceramistul!

Oana,

Sunt, nu zic nu, dar asta se vede greu la mine. E printre ultimele ce se pot observa.

Mi-a plăcut naturaleţea textului. L-am simţit, iar asta e cel mai important pentru mine. L-am adulmecat, mi-a mirosit a frumos. Ăsta e adevărul meu.

Iar poza are ceva care e pe gustul meu, un are de pictură expresionistă. (Acum, între noi două fie vorba, numa’ ce-mi revenii la culoarea naturală, aşa că nu te mira că rezonez.)

… un aer de pictură…

Sunt eu drăguţă?

Nu sunt, Oana. Dacă mă întâlnesc cu un om frumos, îi spun asta în faţă: eşti un om frumos.

Ştii că majoritatea reculează? Nu mă pot obişnui cu asta. Au impresia că le fac complimente. Iar eu chiar nu am habar să fac complimente, însă când ceva îmi place, nu mă codesc s-o spun.

Oana: aaa, aia da. Şi eu fac la fel. Îi umplu de însuşiri. Mă rog, câteodata le mai iau înapoi, îi mai retuşez, văd eu.

Oana, eu nu iau oamenii in batjocura. Si nici nu ii complimentez ironic, in 99% din cazuri. Le spun clar, fara echivoc (forma asta de exrpesie nu prea e acceptata, dar mi se pare corecta si mai putin usturatoare, ma rog).

Te inteleg. Si eu am cateva sensibilitati. Doua dintre ele.. le-am manifestat dur, zilele trecute. O alta ar fi sa mi se atribuie sensuri caustice acolo unde nu exista nici praf.:)

Din ce am citit, Pygmalion nu primeste niciunde rol negativ. Nici macar in Pinocchio, daca asculti pvestea pana la sfarsit.

@Ana: Despre sensibilitate, nu ştiu cum e atunci când eşti offline, dar online mi te imaginez foarte sensibilă. Nu ţi s-a întâmplat ca, uneori, atunci când te gândeşti la cineva, să te gândeşti cu un anume sentiment? Eu, nu ştiu de ce, atunci când mă gândesc la tine, mă gândesc cu un soi de tristeţe. Nu tristeţe ad litteram, o tristeţe aparte, tradusă de mine ca fiind o sensibilitate. Aşa, ca pentru o femeie frumoasă şi plăpândă…

@Jasmine: Am înţeles. Just. Nu mai citesc printre rânduri! Mulţumesc.

Oana,

Eliberează-te din spam, copilă. Să te vedem la faţă.

Sunt, sunt, ţi-am zis că sunt, însă este lucrul pe care-l acopăr cu o mie de cojoace. De multă vreme muncesc la a-mi acoperi sensibilitatea. Nu-mi iese mereu, dar nu renunţ. Peticesc de-o viaţă la cojoace. Să nu cumva să iasă prin ele.

Cu tristeţea ai zis bine. E chiar ad litteram. Şi e nouă. Dar cum de-a ajuns ea la tine?

@Ana: Nu am văzut că intră în spam:(. Cât despre tristeţe, nu ştiu, aşa mă gândesc eu la tine. Aşa simt..eu ştiu..energii.. Chiar citeam, zilele trecute, un text despre cuvinte cu vibraţii înalte, bioenergii..o fi ceva

Ai citit vreun text de-al meu din ultima lună şi jumătate?

Ana, Nu am citit nimic, spre ruşinea mea. Nu pentru că nu aş fi vrut, ci pentru că nu am timp. În plus, ruşinos, din nou, eu nu ştiu cum semnezi tu.

Oana,

Scoate-ţi coafura retro din spam, te rog.

Semnez Ana Barton.

Iar dacă nu ai citit niciunul, pentru că în cele mai recente se simte lupta mea cu starea asta care nu-mi e proprie, şi ai simţit-o numai din scurtele noastre conversaţii din comentarii, atunci chiar sunt uimită.

Iar când spun asta, mă gândesc la limitele limbajului scris. La schimburile de replici care sunt comentariile.

@Ana: În cazul acesta, te-am citit, însă nu mi-am imaginat că eşti tu! Pfff…Aşa te-am simţit, sau poate aşa mi-am imaginat eu că eşti…acum lucrurile vor sta probabil diferit..cum te-ai transformat din invizibil…

De ce să stea diferit?

Eu am crezut că textele sunt sursa, dar iată că nu. Doar comentariile. Iar mie mi se părea că sunt ceva mai veselă în ele. Fir-ar să fie!

Noraaaaaaaaaaaaaaaaa!

Ajutoooooooooor! Sunt tristă ca o savarină plouată. Fă ceva!

Oana,

Şi cum ţi se par textele?

Citeste si printre randuri, Oana, citeste cum ti-e vrerea. Mi-ar fi placut sa citesti printre randurile mele intelesul meu, nu al altora. Am observat ca, in ultima perioada, mi-au fost agatate gandurile altora si am simtit, pur, simplu, nevoia sa ma scutur de ele.

Ana,

Îmi plac! Îmi plac mult de tot. Pentru că îmi transmit stări, iar mie îmi place să trăiesc muzicalitatea textului. Am vrut să comentez, dar, asta ca să vezi cu oamenii invizibili, mi-ai părut, aşa, mai intangibilă..În scris, ai tu, zic eu, o manieră aparte de a presăra câte-o notă în fiecare propoziţie şi frază. Ştii, eu cred că sunt puţini cei care pot să facă asta.

Hm. Nu ştiu ce să fac. Mie mi-e cam somn. Rău. N-am mai dormit după-amiaza de secole. M-aş băga sub birou şi mi-aş pune puloverul sub cap. Dar e urât că sunt multe cabluri. Nu-mi plac cablurile. Hm, dacă mă gândesc, treaba asta începe să capete un gust aproape de interzis.

Mă mai gândesc. Mănânc un măr.

E nasol, vă zic eu… asta cu omul invizibil…

Luaţi o savarină! Neplouată. Ora savarinei.

robintel.ro/ima../

Intangibilă? Eu?! Nora, sărurile, surioară!

Aaaaaaaaaa… ştiu eu, Oana. Ştiu acum.

Oi fi văzut tu un schimb de replici în care eu am intrat cu poza oficială şi semnătura aferentă.

Nu-mi vine să cred! Acolo chiar n-am fost eu, ci o uriaşă bucată de gheaţă.

Nora,

Lasă cablurile şi dedesubturile. Se poate? Roade coaja mărului întâi.

Andreea, nu merge savarina ta. E stricată. Fă-i ceva.

Asta ai văzut, Oana? Poza asta şi câteva comentarii?

Oana,

Salvează-mă din aşteptare, te roooog!

Mă apucai să ascult Joy Division ca să nu adorm. N-am mai pomenit aşa ceva.

She’s lost control again.

She’s lost control.

She’s lost control again.

She’s lost control.

Nu rod coaja întâi. Că după aia e oxidat peste tot şi nu-mi mai place. Aşa dezbrăcat şi pocit.

Snoabă făptură. Şi romantică.

Auzi la ea, dezbrăcat şi pocit.

Ana, Azi e razna rău cu spamul ăsta, nu pricep nimic…Nu, n-am văzut niciun comentariu, aşa fac eu în mintea mea, asociez şi mi-a dat cu intangibil. Bine, na, cred că mi se părea că eşti foarte cool..în scris! E clar acum: pentru mine eşti doi într-unu!

Nici eu nu pricep de ce eşti în spam. Plus că-mi place poza aia a ta pe care o văd acolo.

Doi în unu’? Nu doar doi, Oana! Suntem mulţi şi niciunu’ nu e cu toţi boii acasă.

nu contează. era o savarină frumoasă şi demnă…

Muză,

Nu suport savarinele. Aşa că savarină plouată concentrează tot ce poate fi mai trist.

Andreea, spune-ne povestea savarinei celei frumoase şi demne. +

a fost odată o savarină frumoasă şi demnă. stătea în galantar. şi cum stătea ea liniştită, a văzut un domn bine care o privea lacom. domnul a plătit şi a cumpărat-o. a ieşit pe terasă, s-a aşezat la o masă şi a început să savureze savarina. savarina de abia aştepta să fie savurată.

după fix trei linguriţe, domnul a constatat că savarina nu era chiar atât de savuroasă pe cît arăta. aşa că a privit-o pentru ultima oară, cu dispreţ şi a plecat lăsînd-o aşa, CONSUMATĂ PE JUMĂTATE.

apoi a început să plouă şi a tot plouat pe jumătatea de savarină pînă nu s-a mai cunoscut unde e frişca, unde e pîinea, unde e siropul. pînă cînd nici savarina n-a mai ştiut nimic de ea…

Muză,

Asta nu e poveste, e carnagiu cu poză de canibal.

Da’ nu-mi pasă. Dinspre partea mea, savarinele pot avea orice soartă.

Urâte şi rele mai sunt!

Nu-mi plăcu povestea! Păi, asta îmi trebuia?

Deşi, dacă stau să mă gândesc, nu ştiu ce e mai rău: să te consume pe jumătate un domn bine şi să te plouă după aia sau să nu te consume nimeni deloc şi să rămâi în galantar, până când ţi se îngălbeneşte frişca şi expiri.

Nu mai vorbesc cu voi.

Ce daţi atâta importanţă celei mai respingătoare prăjituri?

Păi, tocmai. Că alea nerespingătoare se bucură de multă atenţie. Hai să fim azi mamele prăjiturilor rănite. Şi a siropurilor proaste, greţoase. Bomboane fondante, voi, care vă încleştaţi pe dinţi şi gingii, veniţi la mine. Şerbet plăsticos şi dulce până la durere, hai şi tu!

Nu pot. În materie de prăjituri sunt de-a dreptul crudă.

Când am învăţat să gătesc, cu ele am început. Aveam 12 ani. Debut: tort Joffre. Da, ca să-ţi fie clar.

Mărturisesc: mare prăjitureasă am fost şi spaima mătuşilor ultrapricepute. Le luam una-două la întrebări când ceva nu-mi era pe plac.

Aşa că nu te baza pe mine aici. Ori sunt minunate, ori nu există. N-o să le fac Limb.

Oaaaa! Elitisto! Snoabo şi burghezo!

Ba chiar burgheză nu. Mai rău: cu aere aristocratice şi strâmbături aferente.

Plus evantaie peste bot neavenitelor… prăjituri.

Gandurile sunt orgasmul mintii, cine nu le are invata sa le mimeze.