O juncă, o iubire din adolescență și un prieten cu mașină

Deşi Moineşti – oraşul natal – este municipiu de peste 20.000 de locuitori, eu am crescut totuşi la curte, iar în liceu aveam o vacă. Părinţii au calculat beneficiile economice şi alimentare ale sus-numitului animal şi au concluzionat că este o investiţie inspirată. În acea suburbie idilică plină de case nu eram singurii vecini cu vacă, însă eram singurii a căror vacă era mai pretenţioasă decât toate celelalte.

Se făcea că în fiecare dimineaţă – în vacanţa de vară – duceam vaca pe deal, iar seara ar fi trebuit să merg s-o iau de pe deal. Toate acestea ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală, însă în acea lume reală şi totuși trecută a adolescenţei mele, vaca se plictisea repede pe deal (unde iarba era măruntă) şi cobora în oraş (unde iarba era mare).
Seara o căutam și o găseam prin parcuri, prin curtea școlii, prin curtea liceului sau prin curtea creșei.

Se făcea că la 17 ani eram îndrăgostit foc de-o americancă cu accente orientale care venea din când în când la bunicii ei români care stăteau pe aceeași stradă natală. Între noi doi – îmi imaginam pe atunci – era o poveste de dragoste cu accente de Maitreyi inversat. De data asta, el era băștinașul, iar ea era dintr-o altă cultură. Chiar dacă mama ei era româncă, Zeynab, la cei 17 ani ai săi, era deja “americancă”. Ea m-a învățat să mănânc pe stradă, iar eu învățat-o să nu apuce vacile de coadă când vrea să facă poze cu ele.

În acea vară când relația noastră era în floare țin minte cum într-o seară am plecat amundoi să ne plimbăm prin oraș. Eu îmi căutam animalul rumegător, iar Zeynab mă însoțea. Au fost seri romantice, pe bancă în parc, în timp ce văcuța – era totuși o juncă buclucașă – păștea undeva sub privirile noastre, iar noi ne țineam în brațe și povesteam câte și mai câte. Eu îi povesteam despre cum doream să ajung un scriitor celebru, iar ea îmi împărtășea visele ei de viitor creator de modă.

Nu puteam totuși să întârziem prea mult în parc, văcuța trebuia să ajungă acasă și să fie mulsă.

Contextul acestor amintiri este unul cât se poate de inedit. Mi-am amintit recent de un prieten din adolescență care – atunci când nu avea mașina – nu ieșea din casă. Era un mare cuceritor, însă doar cu mașina atasată prezenței lui. Când automobilul era în service, era luat de părinți sau pur și simplu nu avea bani de benzină, marele nostru cuceritor nu ieșea din casă. Ar fi fost o înfrângere, căci își închipuia că toată lumea l-ar fi întrebat unde ți-e mașina?

Dacă în cazul său, prezența sa era asociată mașinii (care ar fi trebuit să-i accelereze imaginea personală), în cazul meu, nu consideram că prezența vacii îmi dăunează imaginii personale. Cum Zeynab îmi accepta aceste carențe, prietenul meu ar fi trebuit să știe că și româncele – țința lui predilectă – l-ar fi iubit și fără mașină.