Masochismul femeilor naşte cărţi

Martiriul negru cauciucat, cu lanţuri şi chingi, e auto-pretins, spun bărbaţii-scriitori. Pentru nihiliştii contemporani, urmaşele Evei au gust de speculaţie şi de profit, de stil literar violent însă plin de umor. Truismul feminim e mai vechi decât Eva; ba mai mult, când îţi pică în mână Palahniuk, ai impresia că şi şarpele din Paradis era femeie. Să ne înţelegem, nici unul dintre preferaţii mei, nici Bret Easton Ellis şi nici Chuck Palahniuk, nu sunt mereu misogini şi, atunci când sunt, argumentele sunt de neclintit.
Pentru ei, femeia e fie scop, fie mijloc pentru o literatură efervescentă.

Când organizaţiile pentru femei au sărit în capul lui Ellis că American Psycho e o carte prea misogină, editura care urma să-i publice scrierea a bătut în retragere. Copilul teribil, al treilea din Brat Pack, a mai stat o tură. “Pedeapsa” a însemnat aşteptare, în contextul decepţiei celei de-a doua cărţi ale sale, The Rules of Attraction, care, deşi s-a vândut bine, nu s-a ridicat la standardele impuse de zecile de mii de copii vândute din Less Then Zero, scriere cu care “moralistul” american debuta în 1987.

În 1991, pe rafturile librăriilor apare ceea ce urma să devină cartea-cult a perioadei. Numit “roman violent despre violenţă”, e, mai degrabă, un roman violent despre noi. Provocarea la emoţie, fie şi prin violenţă, e năravul lui Ellis. Femeia e un mijloc de a genera zvâcul, de a trezi o oricât de mică sensibilitate în membrele damblagite.

“- Ştiţi ce zicea Ed Gain despre femei?(…)
- Zicea aşa: Când văd o fată frumoasă mergând pe stradă, mă gândesc la două lucruri. O parte din mine ar vrea s-o scoată în oraş, să stea de vorbă cu ea, să se poarte cât pot eu de frumos şi de tandru, s-o tratez cum se cuvine…  – şi mă opresc şi-mi dau peste cap dintr-o singură înghiţitură paharul de J&B.
- Şi cealaltă parte a lui la ce se gândeşte?! încearcă Hamlin să afle cât mai repede.
- La cum ar arăta capul fetei înfipt într-un par, îi răspund eu.”

American Psycho a însemnat că succesul lui Easton Ellis era asigurat. Problemele sale, însă, nu erau rezolvate. Personajul Patrick Bateman nu l-a făcut pe Ellis decât să scoată la suprafaţă stări de mult amorţite şi, chiar dacă, pe alocuri, de o atrocitate şocantă, American Psycho nu i-a consumat toate nesiguranţele şi nici toate decăderile. Avea nevoie de mai mult, i-ar fi trebuit o concluzie pentru el în relaţie cu el, prin ea.

În Lunar Park (2005), lui Ellis îi e frică şi tu ajungi să simţi asta cot la cot cu el. Femeia e acolo, pusă parcă doar ca să încurce şi mai tare iţele şi să genereze şi mai multă spaimă. Cartea nu clarifică, dar susţine ideea unei cruzimi sentimentale, aplicate pentru a dobândi camaradul-femeie în lupta cu propria-i persoană.

Solidaritatea lui Ellis cu de el plămăditul personaj principal din American Psycho, Patrick Bateman, e evidentă şi patru ani mai târziu. Pentru Ellis, femeia e o problemă continuă, până şi sexualitatea lui e indecisă şi declară că esenţială în sensul ăsta e propria lui persoană, mai puţin statutul lui sexual.

“Am închis ochii şi am încercat să-i deschid doar atunci când l-am auzit pe Kimball oftând.
- Noi – de fapt doar eu până acum – am cercetat alt caz mai vechi, încă nesoluţionat, cel al Victoriei Bell, o femeie mai în vârstă care locuia pe Outer Circle Drive. Kimball făcu o pauză. A fost decapitată.
Numele îmi era cunoscut. Un fulger de luciditate îmi lumină mintea în momentul în care am realizat unde ţintea Kimball.
- Există o Victoria Bell în American Psycho…
- O clipă, o clipă, o clipă…
- … însă cea în cauză a fost găsită într-un motel din apropiere de Route 50, chiar la marginea oraşului Coleman, cu aproximativ un an în urmă. A fost dezbrăcată şi băgată într-o cadă de baie, înmuiată în clor.
- Poftim – era înmuiată în glorie? am exclamat, confuz.
- Nu, clor. Acid clorhidric, domnule Ellis.”

Dacă, în cazul lui Palahniuk, am găsit frânturi din complexul lui Oedip, la Ellis s-au rostogolit peste mine bolovani din complexul freudian: “Nu voiam să mă mai gândesc la cartea aceea. Avusese de-a face cu tatăl meu (turbarea lui, obsesia cu statutul social, singurătatea lui) pe care îl transformasem într-un ucigaş în serie fictiv şi nu aveam de gând să mă supun din nou acelei experienţe – de a mă confrunta iarăşi cu Robert Ellis sau cu Patrick Bateman.” Încerca să devină, după cum afirma chiar el, “transgresiv”.  Un moralist misogin simpatic şi transgresiv wannabe.

Din aceeaşi categorie, însă total diferit, e nihilistul Palahniuk. Povestea lui e similară cu a lui Bret Easton Ellis. Fight Club i-a fost refuzată de la publicare pe motiv că-i o carte prea întuncată. Chuckie s-a “conformat” şi a întunecat-o şi mai mult. În 1996, Palahniuk reuşea să publice şi America se schimba. În Fight Club, Palahniuk nu are, aparent, încurcături cu simţămintele muiereşti. Păcatele Evelor capătă formă de saci plini cu grăsime proaspăt aspirată din supraponderale, ego-ul masculin cară în spinare povara generată de femei.

În Sufocare, Palahniuk îşi cumpără pană pentru chitara pe care scrie şi notele lui sunt ceva mai ascuţite. Invitaţia la schimbare vine odată cu tuburile de vopsea schimbate între ele în magazin, iar copilăria îi atârnă greoaie de picior, cu zgomot de mamă psiho-instituţionalizată, povară pe umerii lui Victor/Chuck, care se sufocă, însă nu se îneacă niciodată.

În Cântec de leagăn, cursa nebunească are sex feminin, iar copiii mamelor mor. Cu fiecare pagină, femeile lui Palahniuk sunt mult mai puternice, însă dezumanizate. În Bântuiţii, nu ajută nici carnea cioplită într-o încercare proteică de supravieţuire. Totuşi, spre deosebire de Ellis, Palahniuk mai stă puţin; nu vede în violenţa totală un mijloc de reumanizare a femeii. Nu vrea încă să o “omoare” folosind scheme complicate, cu şobolani şi bucăţi de brânză. Nu încă. Preferă să o alerge, să o păcălească, să o facă să-şi îndrepte către ea, singură, propriile arme.

Wikipedia spune că, pe 4 mai anul acesta, Chuck Palahniuk a lansat o nouă carte, Tell-All. Tagline-ul preview-ului video realizat de editură sună cam aşa: “Boy Meets Girl. Boy Gets Girl. Boy Kills Girl?”. Dacă-i pentru literatură bună, în final nici nu mai contează.