Joia lungă

Anaaaaaa, te bat!

Andreea, te-ajut şi eu! aduc florile?

@andreea: M-ati sculat din somn voi doua , tot timpul strigati dupa Ana ! Nu vedeti ca ati suparat-o ? Scrieti si voi ceva , sa vedem daca sunteti in stare ? Tot timpul ciorovaiti vrute si nevrute , fara sens si fara limite !

Uf, relelor! Încep eu.

Joia lungă nu e chiar lungă. Joia lungă are marginile uşor zdrenţuite, ca şi cum cineva ar fi tăiat-o cu cuţitul acela special, pe care mamele îl folosesc doar la sărbători ca să creeze dantelate jumătăţi de ouă.

Joia lungă e ca un peron. Numai că zonele în care e împărţit nu respectă ordinea alfabetică. La un capăt, poţi bunăoară găsi un E. Şi apoi îţi târăşti valiza direct în X. Uite, eu stau pe acest scaun roşu. E un pic frig, dar nu foarte. Mă uit la voi prin gaura unui covrig. Lângă mine, s-a aşezat o doamna planturoasă, dar cam obosită. Spune că vine de la Iaşi. Ar trebui să ajungă la F. Că aşa zice biletul ei, pe care-l ţine în mâna înmănuşată. Aici doar se odihneşte puţin.

În gara asta, sunt meri şi peri. Iar impiegaţii au uniforme bleumarin cu nasturi mari, aurii.

…cînd am ajuns şi eu pe peron, ploua mărunt. m-am aşezat lîngă Nora şi am îmbrîncit-o uşurel, cu fundul, ca să încap; ea a împins-o, la rîndul ei, pe doamna cea planturoasă care s-a prăbuşit pe lîngă noi ţipînd ascuţit a prăpastie. după diapazon, cred că putea fi vorba despre Coana Chiriţa.

dar a fost bine, pînă la urmă: pentru că joia era zdrenţuită şi găurită ca vai de ea, biata femeie a alunecat în altă zi a săptămînii şi, probabil, în alt oraş. Nora mi-a întins covrigul, veselă.

acum, mai rămînea să ne ocupăm de impiegat. nasturii aurii sclipeau deja ispititor pe după meri.

youtube.com/wat../

Bai, ce tampiti , tocmai pe ploaia asta imputita ne-au pus astia sa supraveghem acceleratul de Timisoara. Cica ar fi doldora de marfa de contrabanda.

Stam ca fraierii in niste pomi, cred ca sunt meri sau peri, cu mantale pe verzi pe cap si cu binoclu in ochi. In gara , nici tipenie!

A, ba da, ia uite niste zgribulite pe o banca. Da’ ce au frate cu aia grasa, c-o dadura jos.

Aia incepu sa se rasteasca la ele. Noroc cu aia mai tanara ca ii dadu un covrig si aia grasa se mai linisti.

pe deasupra peronului trecu în zbor o mulatră în rochie albastră, mieunîndu-şi sentimentele.

youtube.com/wat../

O vreme am stat amândouă, eu şi Andreea, ronţăind un covrig aparent nesfârşit. Ea ţinea un capăt, eu pe celălalt. În timpul ăsta, ne bălăngăneam picioarele deasupra mucurilor de ţigară şi a biletelor deja compostate şi lăsate în urmă de alţi călători, din alte zile ale săptămânii şi din alte oraşe. Impiegatul fuma plictisit şi, din când în când, apropia ţigara periculos de mult de scoarţa copacilor. Cu coada ochiului, se uita la noi. Ne număra tresăririle. Am ştiut asta. Nu mă întrebaţi cum.

Andreea scosese din geantă un mers al trenurilor, ceea ce pe mine m-a cam neliniştit întrucât n-am fost niciodată în stare să folosesc unul şi nu ştiam cum să-i mărturisesc asta. Frământarea asta m-a făcut să-mi iau o cafea leşioasă pe care o tot învârteam în paharul de plastic.

Între timp, devenise evident faptul că impiegatul nu ne mai slăbea din ochi. Nu făcuserăm nimic rău, nimic interzis, dar parcă poţi şti?! Alunecări precum cea a doamnei planturoase se întâmplă mai mereu, nu? Să păşeşti într-o altă patrăţică, să pui tocul pe o altă dală – oameni suntem, nu? Cine eram eu să o prind pe mulatră de cot, de exemplu, şi să-i perturb traiectoria aeriană a sentimentelor ei?

@andreea:

La linkul ala trebuia citit numai titlul nu si ascultata mulatra!

Da’ asa-i cand esti banat. Sau crisana?

Da perfect si te salut dar pe Tineri tai Parinti stind fata in fata cu tine de vorba nu ti-a explicat ce inseamna joia tineretului ?

Ai zile in care te apasa o stare de gri …ai zile in care ai vrea sa dispari, pur si simplu , sa te evapori…sau ai zile in care ai vrea sa dormi si sa te trezesti peste secole , intr-o alta lume , mai buna , mai cinstita , mai darnica ….

Sunt clipe pe care ai vrea sa le captezi in palma facuta caus si sa le ascunzi in san ….ca , apoi, cand ti-e greu, sa le scoti si sa te bucuri de ele … Sunt momente de care te scuturi ca si cum ai vrea sa scapi de un vis urat si pe care le infunzi intr-un colt al mintii , facandu-te ca le-ai uitat acolo….Toate trec la fel …si momente urate si clipe frumoase … si noi trecem odata cu ele si ne trezim la sfarsit de fiecare an , cantarind, masurand , promitand , planuind … si poate ca nimic din ce ne spunem in gand la vreme de bilant , nu vom duce la bun sfarsit ….. Sunt zile cand griul te apasa …te sufoca …te inghite in tavalugul lui implacabil ….

Astea sunt zilele..saptamanii . Si lunea e lunga….si martea e ghinionista.

Depinde de starea in care ne aflam

în copacii printre care se plimba impiegatul se coceau, impasibile, fructele mîniei. văzîndu-le, mi-am dat seama că joia era nu numai lungă, ci și dulce.

oameni și soareci mîncau împreună și în bună pace firimiturile rămase din covrigul celor două femei care studiau, cu un aer absent, mersul trenurilor. din ce vorbeau, am înțeles că voiau să ajungă undeva, la răsărit de eden. aș fi vrut să le spun că prin părțile alea ale lumii se întind, nesfîrșite, pășunile raiului, dar nu le-am spus. m-am simțit mai bine că nu le-am spus.

impiegatul fuma tot mai plictisit. cu un gest brusc, încărcat de tandrețe, însă, și-a smuls un nasture – pe cel mai mare și cel mai auriu – și l-a aruncat spre banca pe care care stăteau cele două femei. nasturele a lovit mersul trenurilor și a căzut pe peronul ud. cred că ploua…

poate era prima zi de joi din iarna vrajbei noastre, nu mai știu.

- au! a spus Nora, ai văzut!? ce chestie! ai mai văzut pînă acum grindină aurie?

- nu… i-am răspuns, ţi se pare, ai mîncat prea mult covrig.

…

- crezi că mai vine Ana? plecăm fără ea? estul e colea. în Mersul Trenurilor ce spune?

- nu ştiu, zic, dar impiegatul ăsta mă intrigă… atîta tandreţe şi atîta ură la un loc – tipic masculin. nu cred că mai pot suporta… dar îmi place.

Nora scoase din cizmă pliciul de muşte şi plezni o albină mare, galbenă şi tristă care, prin bîzîitul ei suav, le accentua tristeţea zilei de joi.

- bine, atunci mai stăm un pic.

ascunzîndu-mă eu în vîrful celui mai înalt măr de frica unui bărzănune furios şi zgomotos, am deschis un petec de hîrtie mototolit şi aproape şters pe care l-am prins în zborul meu agitat. profit de o clipă de linişte şi încerc să-l citesc. aşa, mai sotto voce, să nu m-audă bărzăunele:

prospect de…

mod de prezentare: sublimat de veselie şi sensibilitate cu diverse grade de strălucire şi culoare, în funcţie de…

indicaţii: nervozitate inexplicabilă,…. tristeţi adînci, melancolii, angoase neexplicate,…. dileme existenţiale, frica de joi, de marţi şi de orice altă zi cu noroc sau ghinion.

din îndelungi observaţii clinice şi ambulatorii s-a observat şi un efect puternicşi remanent în combaterea pierderilor de acuitate sufletească ce împiedică simţirea frumuseţii lumii şi a oamenilor. ajută cu succes şi la vindecarea cicatricilor inimii. şi sufletului.

mod de administrare:în orice moment din zi şi din noapte, chiar şi în timpul somnului.

efecte secundare: creşterea peste măsură a capacităţii de percepţie a propriilor defecte şi infirmităţi sufleteşti. ar putea fi considerat un efect benefic, după unele voci cu autoritate în domeniu.

interacţiuni:….

precauţii: deşi substanţa activă este încă în analize febrile, nu s-au formulat de către cercetători avertismente asupra unor eventuale riscuri.

supradozare: din observaţiile de pînă acum, doar subdozarea are efecte devastatoare, mergînd pînă la sevraj.

alte indicaţii:….

din păcate, unele paragrafe s-au şters şi n-am reuşit să le reconstitui.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

Apoi, am tăcut amândouă. Ne era bine. Eu aş fi vrut să mă duc să ridic nasturele care se rostogolise până pe o şină. Auriul sclipea între pietrele gri şi ude. Mă gândeam că o fi vreun semn ceva, că poate Ana şi ceilalţi întârziaţi ne comunicau ceva, vreun amănunt cum altfel decât esenţial.

În plus, mi se părea că o să ne prindă bine. Mai ales că lumina scăzuse şi, din spirit de economie probabil, nu aprinsese nimeni felinarele. Iar la răsărit, cine ştie ce ne aştepta. Cred că asta nu scria în Mersul trenurilor. Acolo trenurile merg mereu rectiliniu. Sunt însă desenate pauzele şi sincopele cu linie punctată galbenă.

Iarna venea, dar trecea repede. Între două sorbituri de cafea şi un licărit de brichetă. Într-un măr, un fluture citea extrem de serios şi cam ferit privirii un fel de manifest. Atunci m-am ridicat şi i-am spus:

- Ce ciudăţenie. Aici nu sunt larve. Dar iată că au apărut fluturii.

Firavele noastre cunoştinţe de biologie se buluceau către un colţ de hârtie, speriate şi cu pulsul accelerat. O luasem pe Andreea de braţ. De-acum, totul era posibil.

în timp ce fluturele se aşeza ba pe părul ei, negru, ba pe al meu, roşu, observam merii şi perii şi părîndu-mi-se că descopăr sticliri de ochi aprigi printre crengi, am întrebat-o pe Nora ce mai ştie despre Radu Popescu – oare o trăi doar în portocalii din Ardeal sau uneori mai hălăduieşte şi prin meri?

Nora nu ştia şi atunci am întrebat-o despre impiegat – o fi mai bine cu cineva care să îţi controleze mişcările şi să arunce cu nasturi în tine, în semn de preţuire aurie, sau cel mai sănătos e să fii singur şi să umblii liber?

- oooof!! mi-a răspuns ea, nu vezi ce dulce e joia asta! taci! de ce-mi pui atîtea întrebări?

şi atunci mi-am dat seama că nici o întrebare nu are rost. am întins mîna şi am luat cel mai copt măr.

Am intrat prima data in lumea minunata a Pandorei acum vreo jumatate de an. La inceput am preferat doar sa citesc textele publicate aici si atat.

Cu timpul, am vrut sa imi astern si eu gandurile in acest loc. Cand nu mi-am dat seama ca uneori comentatorii se joaca pe aici, am avut niste reactii verbale pe care le regret si acum.

La un moment dat, o persoana calda si foarte minunata sufleteste a ridicat un “Zid”.

De atunci, ma simt aparat de fiecare data cand intru pe acest tărâm de basm.

Daca as putea sa scriu asa ca si cum as canta, sigur cuvintele mele v-ar merge, trecand prin urechi, direct in inima, unde v-ar modifica ritmul cardiac, cand swing, cand bossa-nova, cand samba sau rumba lenta.

Din inima, pulsatia s-ar transmite in tot corpul pana cand veti fi una cu muzica. Atunci si numai atunci o sa va fie bine. Si asta, neaparat intr-o zi de joi!

Numele, nici n-ar mai conta…

Ana, ma bucur ca te-ai razgindit

Din pacate n-am timp nici sa citesc si nici sa ma joc. Deocamdata.

(la 18, din entuziasm, am pus un “i” în plus.)

şi acum, cu riscul de a enerva spionul cu binoclu din măr, o să rog impiegatul sau pe altcineva să pună o ilustraţie muzicală la staţia gării. după care, o voi lăsa pe Nora un pic singură…

youtube.com/wat../

Andreea nu voia seminţele de la măr aşa că le-am luat eu. Nu aş putea să vă spun de ce, le-am strecurat în buzunar şi mă jucam cu ele în timp ce dădeam ocol gării şi ne minunam din toate părţile. Gara asta era ca nicio alta. Avea peşteri şi ţări multe în care oamenii vorbeau limbi noi şi limbi moarte. Pe unii îi apuca dansul din senin, alţii scotoceau prin ei după vorbe, unele aspre ca şmirghelul, altele alunecoase ca o felie de cremă de zahăr ars. Iar o treia categorie le avea pe amândouă şi arunca cu ele după nişte reguli numai aparent complicate. Faulturile erau întâmplătoare, iar iertările treceau neobservate, cu mare graţie şi minim de fast.

Impiegaţii erau şi ei un soi deosebit. Deşi legaţi de gară, puteau plana în voie prin coroanele pomilor şi mutau cu mâna destinaţiile de pe tabelele de plecări şi sosiri.

- Ia te uită! Aici există şi o a treia tabelă. Aceea a răgazurilor, a zis Andreea.

Pe amândouă, treaba asta ne-a fericit atât de tare încât am simţit iaraşi pe obraji grindina aurie.

da, Radu, dar noi putem prelungi această Joi şi mîine, şi poimîine, pînă-n alte Joi. o sărbătoare a frumuseţii şi muzicii din noi. atît cît mai avem fiecare.

nimeni n-ar mai trebui să plece trist şi înnegurat de aici.

@val_one:

Mai, eu nu cred Paradis. Cred ca ar fi tare plictisitor. Si sa mai tina si o vesnicie? Aoleo…

@andreea:

Ia baga, te rog frumos, oglinjoara aia in buzunar si nu le mai fa semne contrabandistilor!

Aha, de-aia vine asa incetisor trenul…

lasciate ogni tristezza, voi che entrate…

Nu m-aţi văzut, nu m-aţi auzit. N-am fost pe-aici. Doar am mai tras din când în când cu ochiul.

Vă amintiţi povestea cu sirena lui Vasile Roaită? Bun. Aşa am făcut eu când Nora m-a făcut întârziată… care io sunt, da’ cui îi place să i se spună-n faţă una ca asta?

Hai, că am vorbit în şoaptă. Ca niciodată. Nu m-a auzit nimeni.

nuuu, Ana, noi nu! doar am simţit o adiere inefabilă.

doi crocodili, în zbor deasupra Londrei:

- măi, dar noi zburăm de-o săptămînă!

- aşa, şi?

- păi, cum se face că-i tot joi?

Andreea plecase cu nişte treburi pe care le ducea în geanta ei mare şi roşie.

Eu rămăsesem pe peron, uşor stânjenită, întrebându-mă ce să fac în continuare. Tot mutându-mă de pe un picior pe altul, am sărit, ca din întâmplare, să culeg nasturele. Eram convinsă că ar fi dat bine cu sâmburii de măr şi plănuiam să-i fac nişte cercei Anei. Ştiam că o prinsese timpul pe undeva, de-o mână şi nu îi mai dădea drumul. Ceea ce timpul nu ştia era că aveam şi eu vrăjile mele şi că nasturii aurii au darul de a-l lega fedeleş.

Era plăcut şi între şine. Mi-am lipit urechea de ele şi am auzit zumzăit de poveşti, zăngănit de adjective şi verbe. Unele destul de deocheate, recunosc. Ce bine că era semi-întuneric şi nu m-a văzut nimeni roşind.

Când să mă cocoţ, cu oareşce greutate la loc, pe peron, am simţit ceva atingându-mi urechea. Cred că era o înotătoare de sirenă, dar nu i-am acordat prea mare atenţie. Abia aşteptam să se întoarcă Andreea să o întreb dacă suntem deja la mare sau cât mai avem până să ajungem acolo. La mare, ne aştepta Edle.

Ganduri cu si despre noi…

Cand avem curajul sa privim si sa vorbim cu inima, constientizam cu uimire ca nu suferim. Nu ranim si nu ne este ranita inima, ci zidul de orgoliu cu care intemnitam inima. Dragostea nu plange, orgoliul da. Dragostea nu pretinde, orgoliul da. Dragostea nu este jignita cand suntem injurati, orgoliul da. Dragostea nu jubileaza pentru ca are langa un barbat care o umple de bijuterii, de poezii, de comportamente reci si seci invatate din manual, sau o femeie plina de nuri, cunoastere, avant si case dupa standardele vremurilor, orgoliul da. Dragostea nu e afectata de reputatia proasta, orgoliul da. Dragostea nu gateste pentru perechea minunata de pantofi rosii din vitrina, orgoliul da.

Orgoliul pretinde, cumpara, vinde, doreste, minte. Dragostea doar iubeste.

Cand iubesti, vezi adevarul. Cand vezi adevarul, intelegi (de ce unii sufera, de ce unii ne judeca, ce e al tau – adica ce ai tu nevoie si al cui esti, adica ai sa dai ce are el/ea nevoie, si deopotriva vezi ce nu este al tau, si de ce lumina becului nu e lumina soarelui, si multe altele). Cand intelegi devii puternic. Cand esti puternic, il ajuti pe cel mai slab sa devina la randul sau puternic, iubindu-l.

Hai să vă povestesc eu ceva mişto. Inversarea ciclului Krebs, asta e o poveste pe bune, am mai spus-o şi la alţii, când mă pilesc un pic o spun oricui stă să mă asculte. Ia, ochiu aici!

Prin ‘91-92 lucram la un ziar, pe “speciale”, eram începător, iepure ne zicea, că ne alergau ăia bătrâni după ştiri pe “teren”. Într-o zi, crecă era sâmbătă, intră în redacţie un tip ca la vreo 50 de ani, înalt, cu ochelari, ponosit – vai de curu lui. Scoate dintr-o servietă de vinilin un dosar îngălbenit. Domnu’, zice, mă numesc Laurian, am fost locotenent, unitatea de chimie de la Huşi, poate cunoaşteţi, am pregătire de chimist. Nu cunosc, zic. Uitaţi aici, zice – şi-mi întinde o hârtie boţită -, biletul de ieşire din spital. (M-am prins, tipul vrea bani, da’ a nimerit prost de tot.) Am avut cancer, zice, la ficat, cu metastaze, uitaţi pe bilet, acolo jos. Da, zic, şi? Şi m-am vindecat, zice el. Posibil, zic, cred că s-au mai văzut cazuri. Cu metastaze? zice. Nu, nici vorbă, doar dacă era un diagnostic greşit. Dar la mine, uitaţi aici – şi-mi întinde dosarul -, m-au văzut trei comisii de la spitalul militar, am şi fost pensionat acu zece ani. Bine, zic, şi? Păi m-am vindecat, v-am spus. Ia uitaţi aici un bilet: ficatul curat, curat. Nu vă întrebaţi cum? Bine, cum – zic eu, deja mă plictiseam. Inversarea ciclului Krebs, zice. Am descoperit inversarea ciclului Krebs, v-am spus că sunt chimist. Bine, zic, şi eu ce să fac? Să mă ajutaţi să scot o carte, am scris o carte, “Inversarea ciclului Krebs”. Poate scrieţi despre mine, poate mă crede cineva, aş avea nevoie şi de o colaborare cu un laborator de oncologie. Aveţi manuscrisul? Da, zice. Cotrobăie în servieta de vinilin şi scoate un caiet din acelea “tip studenţesc”, cu coperte cartonate. Aveţi grijă, zice, au încercat mulţi să mi-l fure. Îl răsfoiesc. 100 de pagini, scrise mărunt, îngrijit, formule, pagini întregi de formule, lanţuri, catene, grupuri acetil, oxaloacetate, foarte mult dioxid de carbon, în fine, dracu’ să le ia, că eu am fost corigent la chimie. Ce fac, îmi zic în gând, e nebun? Ştiu eu că e nebun? În fond, e chimist, ofiţer, la ăia se făcea carte. Dacă nu e nebun? Dacă ai-dat-lo-vi-tu-ra, bătrâne?

Bine, zic, îi întind manuscrisul înapoi. Lăsaţi-mi un telefon, vă caut eu, trebuie să mai discut cu cineva. Bine, zice, aştept, dar aveţi grijă: securitatea a încercat să-mi fure caietul. Da, zic, am să am grijă. După ce pleacă, îl şi sun pe Miron, e asistent la Medicină. Miroane, zic, e un nebun care zice că s-a vindecat de cancer, am văzut biletele de spital. Posibil, zice, cred că s-au mai văzut cazuri. Da, zic, da ăsta zice că a descoperit inversarea ciclului Krebs, e chimist, se poate? Inversarea ciclului Kreeebs? se miră Miron. N-am mai auzit. Şi adică blochează celula tumorală? Miroane, de unde dracu’ să ştiu eu? Eu te întreb dacă se poate. Băi, zice, nu-mi dau seama, eu-s la biofizică. Întreabă şi tu pe unul de la biochimie. Uite, îţi dau numărul lui Bobic, spui că suni din partea mea. Bobic ăsta ce e? E conf mă, e prieten de-al eu. Îl sun pe Bobic, mă prezint. Domnu’ profesor Bobic, aş vrea să ştiu, aşa, în principiu, dacă e posibilă inversarea ciclului Krebs. Dragă, zice, ciclul Krebs e, cum să-ţi spun, cheia de boltă a metabolismului celular. În plus, ciclul Krebs este în strânsă legătură cu ciclul acizilor graşi, înţelegi? Da, zic, dar se poate totuşi inversa? Ciclul Krebs? Inversa, în ce sens, zice, în sensul producerii acidului piruvic? Nu ştiu, zic, inversa, oricum, într-un fel sau altul. Păi, zice, ar muri celulele, s-ar sufoca. Enzimele catalizează degradarea acidului piruvic… Staţi aşa, sar eu. Deci s-ar sufoca, ar muri? Ar muri şi celulele tumorale? Aaa, zice, vă gândiţi la antagoniştii glutaminei? – După vreun sfert de oră am renunţat. Conferenţiarul Bobic a fost foarte amabil şi mi-a dat telefonul colegului său, profesorul Baban, de la oncologie. Profesorul Baban era la pescuit somn pe Prut, aşa că m-a rugat să revin luni. Restul zilei mi l-am petrecut răsfoind tratatul de chimie al lui Linus Pauling, pe care îl găsisem în bibliotecă la prietena mea. Prietena mea era studentă la medicină, i-am povestit şi ei, a sunat-o pe şefa ei de an, tatăl ăsteia era chiar doctor, ce vorbeşti, dom’le?, s-a mirat el, omul auzise doar de blocarea ciclului Krebs, dar şi asta numai în anumite situaţii. Spre seară m-a sunat Miron. Bătrâne, zice, m-a sunat Bobic să mă-ntrebe dacă ai vorbit cu Baban. N-am vorbit, zic, era la peşte. Da de ce? Ei, zice, era şi el curios.

Luni dimineaţă, îţi dai seama, l-am sunat pe Baban. Surpriză, Baban ştia “cazul”. Dom’le, zice, e nebun, îl cunosc, îl ştie toată catedra, a fost pe la noi cică să colaborăm. Deci, zic, nici vorbă de inversarea ciclului Krebs? Aaa, zice, nici vorbă, e ca şi cum ai vrea să te culci cu Pamela Anderson, e sublim, dar imposibil. Dom’le, zic, staţi aşa, deci ar fi o idee aici? Vreau să zic, e măcar o idee inversarea ciclului Krebs? Dom’le, zice, idei au şi filozofii şi scriitorii şi toţi nebunii, – nu avem timp de atâtea idei.

Să ştiţi că nu m-am dat bătut. L-am sunat pe om, i-am spus să aibă răbdare. Am fost şi la el acasă, avea un câine lup care a sărit să mă muşte. Între timp primisem alte “cazuri”, dar nu am abandonat subiectul, căutam strategii, cum să-l apuc. Ştiau toţi prietenii de inversarea ciclului Krebs. Dacă mă mai întâlneam cu câte un doctor, un profesor, ca la ziar, în diverse chestiuni, la sfârşit nu uitam să-i întreb: ce părere aveţi despre inversarea ciclului Krebs? Asta până într-o zi când m-am apucat de altceva, am lăsat gazetăria, pentru că aşa merg lucrurile. Chimistul meu a murit de infarct, m-a sunat fata lui, care ştia toată povestea. Un timp m-a tot sunat, să mă întrebe ce-am mai făcut, ce-am mai aflat, m-am văzut cu ea de vreo două ori, era să i-o şi pun că arăta mişto. Apoi a dispărut şi ea. Azi mă ocup cu altceva, nu-mi văd capul de treabă, am şi familie, dar din când în când, ispitit parcă de un demon neadormit al curiozităţii, tastez pe Google “ciclul Krebs” şi citesc târziu în noapte articole grele din care nu înţeleg nimic.

şi cum să nu ne bucurăm cînd vin musafiri cu daruri atît de frumoase?

Nu rănim şi nu ne este rănită inima, ci zidul de orgoliu cu care întemniţăm inima. Dragostea nu plânge, orgoliul da. Dragostea nu pretinde, orgoliul, da.

HM, ce frumos ai putut sintetiza în cîteva cuvinte!

Hesse, povestea ta e un adevărat articol, nu un comentariu. m-a binedispus.

fiţi bineveniţi!

eu mi-am dat cu părerea, bineînţeles. şi mi-am pierdut culoarea din greşeală

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

m-am întors pe peron, după o scurtă evadare în realitate.

nu cred, Nora, că am ajuns la mare, pentru că ar mirosi într-un anumit fel, a sărat şi a scoici. dar a răsărit luna. LUNA!

POEZIE! (PENTRU ANA!)

ooof, Doamne!, că bine le mai spuse poetul “nepereche”! iată:

Şi dacă ramuri bat în brazi

Şi se cutremur merii,

E pen’că toţi te cheamă azi

Iar tu să nu te sperii.

Şi dacă nasturi cad pe jos

Peronul aurindu-l,

E ca să fim mai raţionali,

Gândind mai bine gândul.

Şi dacă proştii toţi dispar

Şi nostimii beau sana, (n-a găsit altă rimă! )

E ca aminte-acum să ia

Şi să apară Ana!

haideţi, recunoaşteţi că unul e Eminescu!

dar mai întîi, să recunoaşteţi că Andreea-i nepereche!

da, Ana ne-a desenat un peron. care a contat. ne-am întîlnit, ne-am recunoscut şi regăsit. l-am păstrat curat de frunze uscate, pe bănci n-au fost prea mulţi beţivi.

am devenit cu bucurie risipitori de timp ca să fim împreună aici şi acum.

am avut azi clipe pe care mi-aş fi dorit să le captez în palma făcută căuş pentru zile mai puţin frumoase.

am stat cu ochiu aici la ceva mişto: povestea unui om care a murit neconsolat cu convingerea că a descoperit panaceul universal împotriva cancerului dar nu e suficient de bine înţeles şi ajutat de lumea academică.

dar oare nu ne aduce aici iubirea? căutarea adevărului prin iubire, sau măcar a unor adevăruri care să ne facă mai puternici, mai înţelegători? mai puternici nu asupra celor mai slabi, ci pentru spijinirea, ajutorarea lor.

de aceea cred eu că Ana nu mai este tristă. sau poate am reuşit să-i alungăm măcar o parte din tristeţe. şi se gîndeşte cu un zîmbet că şi-a lăsat peronul şi grădina pe mîini bune.

Seva, ai incurcat-o, sa vedem acuma ce poezie scrii si tu!

doamna barton, va clonara astia sau ce se intampla? daca au facut-o pentru pensie vreau si eu o parte, sa-mi tin gura.

“La un moment dat, o persoana calda si foarte minunata sufleteste a ridicat un “Zid”.

De atunci, ma simt aparat de fiecare data cand intru pe acest tărâm de basm.”

Bravo Cristi! De data asta ai prins esenta, ca nimeni altcineva. Cu licenta aia poetica foarte minunata, cu tot.

Ana,

cred ca merita sa stea la panoul de onoare, ce zici?

zburînd eu încoace am făcut un slalom prin hăţişul de ştiri care mai de care…mă rog, nu mai zic cum. eu le zic: şitiri de Joi:

- hackerii chinezi atacă guvernul canadian.

- internauţii au inţiat o poteră pentru identificarea unui criminal care a ucis un căţel prin tortură şi a postat filmarea pe internet.

- specialiştii ne avertizează că se scumpesc hainele.

- streap-tease în masă în Belgia ( o avea vreo legătură cu scumpirea hainelor?

- soarele ne trimite bezele de foc ce ne vor lovi azi ca un tsunami.

- wikileaks acuză din nou. mă rog, cu asta ne-am obişnuit deja.

- omenirea are la dispoziţie 6000 (şase mii!) de limbi pentru a comunica. vreo trei mii riscă să dispară în viitorul apropiat. o fi bine, o fi rău?

totuşi, m-am oprit la una care m-a distrat. au dezvoltat ăştia pentru telefoanele mobile şi computere aplicaţii de recunoaştere facială. cu alte cuvinte, telefonul tău te va recunoaşte după figură. cînd va putea intra şi în dialog cu tine? şi ce va mai putea să facă telefonul mobil în viitor?

Dacă mă va recunoaşte telefonul, eu voi pretinde că nu-l cunosc.

aşa, şi ce-o să te faci, Nora, dacă se va răzbuna pe tine sunînd de capul lui pe oricine din agenda telefonică vorbind în numele tău? sau să dea reply anumitor sms-uri la toată lista de contacte? sau să trimită aiurea pozele pe care le deţine ?

Te mănâncă aripile. Dă cu DDT, maică. Aşa era pă vremea mea.

Carevasăzică, telefonul, odată cu capacităţile de recunoaştere, primeşte şi un spirit răzbunător!

Hm, cred că-l duc la reciclat.

După aia, îmi iau nişte porumbei călători.

Ia zi tu şi pentru … întârziaţi. Se pare că n-am priceput. Ştii că la subtilitate sunt inexistentă.

Care e treaba cu telefonul?

Păi nu citişi buletinul de ştiri al lui Val_one?

Că ea veni cu teribila veste.

Văzui, văzui. Da’ simţii ulterior un vag aer subversiv. Iartă-mă. Ştii că la subtilitate…

era doar o ştire. eu m-am amuzat la ce mai inventează ăştia pentru a ne lua banii.

money.ro/ce-se-../

bu-nă-di-mi-nea-ţa!!

Amin!

(Pentru toţi, nu numai pentru muză)

Cei care întârzie o fac pentru că merg mereu cu ochii prea larg deschişi. Se opresc prin intersecţii, de exemplu, să cerceteze istoria alternativă a unei vrăbii pe un fir de telegraf. Şi, după aia, când apar, în sfârşit, au impresia că ceilalţi au fost duşi după pelicani. Când ei au stat liniştiţi, bând ceai de tei.

Liniştiţi?!

No, să nu aibă nimeni nicăurea atâta linişte! Am zis!

Apropos de telefoane. Acum cativa ani (sau un an, doi, nu imi amintesc exact), japonezii au prezentat, pe un podium de moda, o rochie superba, scurta, mulata, rosie care era, nici mai mult nici mai putin, un telefon ! Si formai sau raspundeai la telefon prin diverse miscari ale corpului. Boond ! J. Bond ! :p

foarte drăguţ, Jasmine.

de pildă, cînd îndoi cotul, suni şeful. cu călcîiul lui Ahile apelezi copiii. degetul mijlociu e rezervat soacrei, dai din şolduri, suni soţul, îţi umfli pieptul -răspunde colegul de la birou. îţi vînturi pletele – suni la Poliţie; cel iubit va răspunde numai cînd îţi bate inima mai tare.

vreau şi eu rochie din asta. dar să aibă şi mănuşi.

Eu nu cred că vreau. Ştiţi, eu sunt cam sensibilă la vibraţii…

andreea, eu rezervam degetul mijlociu colegului de trafic rutier care ma claxoneaza cand semaforul e inca rosu.’

nora, sa vezi vibratii cand te suna mai multi in acelasi timp, si ai prevazuta si functia apel in asteptare :p

Aia zic. Şi dacă mai sunt şi vibraţii contradictorii, praful se alege!

Ca sa nu mai discutam de cate telefoane ar initia rochia atunci cand, spontan, te-ai imbratisa pe nepusa masa cu un … cu mine!

Uite, Corel Draw, în ciuda aspectului său uşor infantil, a adus în discuţie un aspect interesant.

Ce te faci dacă vrei să îmbrăţişezi? Va ajunge, oare, nuditatea să preceadă îmbrăţişarea? Vom asista noi la o revoluţie tehnologico-sexuală pornind de la un banal aparat? Oare domnul Sebastian Lăzăroiu s-o fi gândit la derutarea viitorilor bărbaţi care nu vor mai şti dacă femeia le tremură în braţe datorită sau în pofida lor?

Joi sta singur-cuc pe scara, trei nu vin alti trei coboara! Hahahahaha!!!

Asta e in genul: poezie, poezie putza mea e de cartie! Hahahaha!!!

of, Nora, cine or mai fi şi guguştiucii ăştia?!

cucernicule,

să ne fie cu iertăciune dacă n-aţi găsit ceva pe măsura pretenţiilor dumneavoastră la noi.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

Nu ştiu, Andreea.

Cu domnişorul Corel Draw am mai făcut cunoştinţă parcă, mai demult. L-am rugat să se îmbrace, dar n-a binevoit. O fi ştiut el ceva…

Bibi însă, deşi se laudă, nu prea pare să aibă zorzonele.

Nora,

să zicem că e mai bine să nu auzim sunetul acelor zorzonele. sînt altfel decît ţi-ai putea imagina.

Corel Draw e tot ciupercuta-ntr-un picior ghiciciuperca ce-i ? DA desigur , asa e Hesse

@andreea, debusolată de aerul de grădăniţă pe care începe să îl ia gara zilei de joi:

Bibicu’ e sigur propietarul gentii! Tocmai recuperase un credit! Auzi, l-a tratat pe bietul jandarm cu multumiri! Hm.

realitatea.net/../

mda, probabil, de asta pare euforic un pic… dar zorzonelele ar putea fi ale cerului, nu ale lui.

@Andreea:

Poate că-s zărzărele si stă pitit si el intr-un zarzăr, dar lipsa diacriticelor, uite unde l-a adus…

ooof! haideţi să nu mai invocăm spiritele. s-ar putea să consumăm prea multă energie pentru a scăpa de ele. vă spun încă o dată. nu ştiţi cu ce aveţi de-a face.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

Astept in halta pustie…un tren…trenul care sa ma poarte spre…mine! Oare va trece pe aici… in pustietatea asta in care m-am ratacit, in gara asta parasita…intunecata si trista? Si totusi..intr-un tarziu… cand frigul ma amortise pe o banca veche, cu un trandafir inghetat in mana…aud un scartait de roti…si…vad un tren! Opreste exact in fata mea si..atat! Nu coboara nimeni, de urcat nu are cine…asteapta…astept si eu!

E trenul meu, al meu e oare?! Deodata…la fiecare fereastra apar chipuri care imi pareau cunoscute….de unde le stiu?!

Erau cochete, vesele, imi tot faceau semne cu mainile…ma chemau, ma imbiau sa urc…frumoase fete…tinere si frumoase! Deodata, o rafala de vant i-a sters uneia fardul de pe obraz si a ramas sluta si batrana…alteia i-a zburat peruca si luciul cheliei respingatoare m-a orbit… si alteia i-a spulberat proteza, cand tocmai imi zambea…imaginea dezgustandu-ma profund… Atunci mi-am dat seama de unde le stiu…nu erau altele, decat AMINTIRILE mele…dar erau imagini false la inceput…se facusera frumoase pentru mine, vazandu-ma ingandurat si singur pe peron…incercau sa ma pacaleasca pentru a nu stiu cata oara ca sunt placute…dar nu erau asa! A fost deajuns o adiere trecatoare de vant, ca sa le alunge frumusetea, ca sa le strice spectacolul…

Si atunci, cu ochii in lacrimi..am rupt din trandafirul pe care il tineam in mana, doua petale ROZ, le-am pus sub lentilele aburite ale ochelarilor …. ca sa pot vedea totul in roz, ca totul sa mi se para frumos…si sa nu mai vad nimic altceva… nici amintirile, nici trenul, nici sinele, nici bancile, nici pe mine!

Si am reusit… doar un suierat de locomotiva si scartaitul greoi al rotilor… m-au anuntat ca trenul a plecat…cu toata tristetea in el…si fara mine!

a, nu, nu-i nici un pericol, valone, pentru că mi-am făcut o păpuşică şi din cînd în cînd o înţep cu ace şi uite ce rezultat obţin:

unrealitymag.co../

descopera.ro/dn../

eu tot v-aduc ştiri…

Văz că o dădurăţi pă ştiri. Şi poveşti cine mai spune? Mierea spuse cum pierdu trenu’ ăla numa’ bun dă pierdut. Tu ce faci? Eşti cuminte?

cu minte cuminte.

şi cuminte cu minte.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

pe mine povestea lui Miere mă făcu să vreau să mă sinucid. sau să mă tund. aşa că mai bine mă duc să mă tund. pa!

Tu tunde-te! Mie mi s-a părut catharctică.

Da’ să nu tai mult, muză. Să nu tai.

Tiii, ce chestie, muzele se tund. N-aş fi zis.

@val_one: mi-as dori ca motanul ala sa fie prim-ministru. Macar e simpatic.

@Nora: imi spui si mie cum e corect: “eu continui sa te iubesc” sau “eu continuu sa te iubesc”?

Noul DOOM spune că „eu continui“. Eu nu vreau în ruptul capului. Şi „continuu“.

Eu nu ştiu. Sunt discontinuă.

mda…

pare mai simplu de conjugat piua.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

ce … bibiling, bibiling, bibiling, ling, ling, ling!

mi-e sila, vreau la mamu!

Mamu?!

De unde ştii tu de asta?

Valonaş,

Ia dă tu mai bine pluralul de la substantivul piuă.

Ana! eu ma-m referit la conjugare!

lasă pivele.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

Las’ că ştiu la ce te-ai referit. Dar eu am vrut pivele.

Tu ai dispoziţie de interjecţii. Hmm…

Corel, nu plânge. Bine ar să suferi demn şi tăcut.

Uf, am mâncat un “fi” în pornirea mea de a opri jelania lui Corel.

Stiam de continuu ca find corect, da’ suna groaznic, asa ca nu-l folosesc.

Si daca tot vorbiti de pive, mai stiu una mai grea: cum se conjuga “a se la”? Aveam o colega in liceu cu un nume asemanator…

un asemenea regionalism arhaic mă depăşeşte numeric.

mă descurc mai bine cu a se spăla.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

Prefer participiul.

Da’ mi-am amintit, habar nu am de ce, de un prieten de-al meu care în loc de labă de urs a zis labă de mistreţ. Râdeam şi el nu înţelegea de ce. Ţinea minte ce a vrut să spună, nicidecum ce i-a ieşit.

Şi azi îi văd nedumerirea. Şi cât a trebuit să aştepte să ne potolim, ca să-i spunem de cine/de ce râdem.

Eu ma lai, tu te lai, el se laie Pe colega aceea o chema Laiu…

Pe mine mă întristează soarta lui “a rage”. Leii rag mereu în prezent. Niciodată în trecutul compus.

ble, ble, ble, ble, bleaaahh!

Ce e copile, verşi?

De ce, maică?

Corel este, observ, cam incontinent.

Aveam patru ani fix într-un început de iarnă. Cu zăpezi, ca alea ce vor veni de mâine peste noi. Dar erau zăpezi de la ţară. Senine.

Lume multă în casă.Petrecere. Băiatul celor mai buni prietei ai alor mei, avea şapte ani atunci, a venit la mine cun pachet colorat. Înăuntru, o carte. Ceva poze, grafică mai mult, şi destul text. Mi-a întins-o şi a râs scurt, însă din toată inima. Am luat-o şi mi-am spus imediat că voi învăţa să citesc foarte repede. Simţeam în piept o alergătură căreia nu ştiam să-i dau de rost. Copilul a stat cu mine, pe lângă mine, toată seara. Eram sărbătorita, nu?

Apoi a plecat. La mine-n piept tot mare zarvă rămăsese. Şi mai cald decât în soba roşie de teracotă. Ştiam că în fiecare zi se duce la bunicii lui. Şi de-acolo, seara, pleacă spre casă. Şi trece, pe lună plină, dar şi pe ultimul pătrar, pe lângă cimitir în drum spre casa părinţilor. Şi a început, dintr-o dată, să-mi fie teamă pentru el. Aşa că mă lipeam în fiecare seară de fereastră, să-l văd trecând. Am şi făcut, pe zi, drumul, ca să văd cât îi ia să ajungă acasă. Calculam, în mintea mea de patru ani, care nimic nu ştia despre timp, momentul când va ajunge în locul care l-ar putea speria. Şi atunci îmi strângeam mâinile în jurul picioarelor şi-i spuneam, în gând, că trecem cu bine şi azi. Că liniştea aia nu are de ce să sperie pe nimeni.

Am înţeles puţin mai târziu că îl iubeam. Mi s-a părut că asta s-a întâmplat din cauza râsului ăluia scurt, direct şi sincer din seara aniversării. Au trecut zece ani de calcule, strângeri de braţe şi vorbit în mine cu el. Nu ştiu nici acum de ce adolescenţa mi l-a luat cumva, deşi nu l-am uitat nicicând. Ne vedeam foarte des, mai ales în vacanţe. Tresăream de fiecare dată, însă învăţasem imperceptibilul.

I-am spus pe când aveam vreo douăzeci de ani, iar el a fost uimit. Nimic, dar absolut nimic, nu i-a vestit vreo emoţie dinspre partea mea. Am crezut atunci că e bine. Ştiu deja de multă vreme că nu.

De două-trei ori pe an visez cum râde. A doua zi sunt ceva mai sentimentală. Nu se plânge nimeni. Doar mă caută de febră sau de niscaiva dureri ascunse.

@Nora: Asta imi aduce aminte de bancul ala despre un concurs intre pionieri si gospodine. La intrebarea “unde au femeile parul cretz?”, pionierii au raspuns in Africa, in timp ce voi gospodinele stiti ce ati raspuns! Hahahahaha!!! Zorzonelele pe care le port in the sky sunt chiar zorzonele, nicidecum nestematele familiei la care faceti aluzie. Atat mi-ar trebui sa incep sa-mi zornai nestematele. Hahahaha!!! Si in fond, la dracu, pana la urma e o idee geniala! Hahahahaha!!!

Amice Bibi, de data asta, tu ai fost gospodina. Crede-mă, ţi se văd bigudiurile de o poştă.

Nici măcar n-ai priceput aluziile noastre, dar straşnic ţi-ai pus mâinile în şold.

Hmmm, cam miroşi a chiftele. Rămâi şi nezornăit. Că tare rău falsezi.

nu e deloc ceva albastru. dimpotrivă, porţi în inimă o comoară pe care trebuie s-o ocroteşti toată viaţa, pentru că într-u bilanţ final s-ar putea să cîntărească mai mult decît orice alte iubiri ai mai avut sau vei mai avea.

dar din faptul că scrii cu un nick de unică folosinţă mă face să cred că ai o oarecare jenă. din contră, trebuie să te mîndreşti că pui preţ pe acea iubire, cea mai pură care se poate imagina.

capul sus şi să fii iubită aşa cum meriţi, fată dragă.

@Nora,Andreea,val_one,Radu D.L Popescu,Cristi,Zadda,Ana Barton…voi dezbateţi aici”Joia Lungă”? Asta să o credeţi voi…eu am văzut cea mai lungă joi ceia ce continuă şi vineri…vedeţi ce se întîmplă pe Voxpublica la”Catedrala Mântuirii Neamului…”de Remus Cernea…să vedeţi acolo,huiduieli,înjurături,pupături,îmbrânceli… un prieten foarte drag vouă…

Eu mă gândeam la vorba aia cu ceva nou, ceva vechi, ceva de împrumut şi … ceva albastru.

Mi-o amintesc la fel de bine azi. A intrat pe uşa mea risipindu-se. Mâinile îi alergau, părul se învolbura, iar cea mai frumoasă gură zâmbea. Şi m-am blocat. Chiar eu, marele cuceritor, cu un succes atoatehrănitor la fete. Mi-a spus că sunt prea tânăr şi n-are încredere în mine. Mi-a spus că mi se citeşte pe faţă că sunt tare mândru de mine. Ce să facă ea cu mine?

Tu eşti dintre cei care trebuie părăsiţi înainte de „Bună ziua“, mi-a spus. Dar ea venise pentru ce mă pricepeam eu să fac profesional, pentru ce ştiam eu. Însă nu i-am plăcut deloc.

Râdea de mine, înainte de a-i spune măcar cum mă cheamă. Vorbesc prostii. Asta nici n-ar conta. Şi nici acum. Prea bine nu-mi era în ziua aia, dar când am văzut-o, aşa aruncându-se asupra mea cu furie, am simţit că a năvălit viaţa însăşi peste mine.

Nu e a mea. Nu o ating. Nu trăiesc cu ea. Dar e a mea. Şi n-o dau nimănui. N-o risipesc.

cu astfel musafiri Joia lungă devine tot mai frumoasă.

Maurule, pe unde umblaşi atîta timp, pînă să zăboveşti pe la noi?

ici şa îi cenaclu literar?

Te-ai tuns şi ţi-ai tăiat şi vocaţia?

eu nu ştiu care mi-e vocaţia. o caut. vo-ca-ţi-oooo!!

Ceva se-ntâmplă. Cât ai tuns?!

Vocaţia dă muză, fată!

mie-mi pare mai mult o şezătoare.

sau… o clacă?

dar tot îmi place.

Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ

fată era scris în cursive, da?

@Seva Tudose: … Vorbesti de pletosu’ ala care aduna fonduri prin siteurile de socializare sa faca deplasari la “Brusel”…

Doamne… ce tuna de-i aduna pe acolo

Andreea… sper din tot sufletul ca scurta mea imaginatie sa nu-ti fi facut mari pagube in podoaba capilara…

nu ştiu, Ana, sper că e temporară abulia. nu m-am tuns mult, doar o oră. coafeza a vrut să mă vopsească. a zis că sînt prea roz. i-am spus că e din cauza trenului plin cu amintirile urîte ale albinelor şi m-a lăsat în pace.

cine e maurul? oare trebuie să piară?

încă nu Andreea. ce, crezi că şi-a făcut deja datoria?

Bonsoir, zgubiliticilor.

Maurul să nu piară, Andreea, ce-ţi veni?

Tristeţea lungă a venit fiindcă n-am stat de pază. Lan nu aveam, dar ceva rugos şi carstic era pe acolo, pe dedesubtul locului unde oamenii arată destul de violent şi cu ceva iz de vulgaritate adesea că le-ar sălăşlui inima.

Haltă a fost locul ăla sau chiar motel, deşi ei, călătorii, fals-recunoscători, spuneau că ar fi cine ştie ce grădină vara. Încercam să găsesc fiecăruia locul potrivit, dar tot se călcau pe şireturi, se împiedicau şi ţipau la mine, claxonând că nu ştiu care are un culcuş mai bun. Voiau confort. Iar asta chiar n-am ştiut să le dau pentru că erau prea mulţi şi tot cereau căldură. Eu simţeam că mă sufoc.

Şi tot nu e vina lor, dar a mea este şi uite cum mă uit la tristeţe şi nu mă mir deloc de ea, chiar dacă înainte de a o da afară în miezul nopţii aş vrea parcă să o aflu pe dinăuntru. Să-mi spună ea de ce mă iubeşte mai mult decât toţi ceilalţi şi de ce e atât de posesivă.

Ei nu îi place să vorbească. E din neam de gropari. Sapă. Apoi udă, ca să îi fie mai uşor. Îşi scuipă în palme, îşi linge bătăturile şi sapă mai departe. Iar eu stau şi mă uit cu groază cât de departe în el poate fi un om. N-aş fi zis. Părea fragil şi destul de uşor de întors pe toate părţile, destul de la îndemână de priceput. Ce mare lucru? O altă alcătuire trecătoare.

Tristeţea asta are ceva seducător în ea. Se întinde pe piele şi pătrunde adânc, dar nu ustură, nu arde, nu îngheaţă. Şi dacă ea e cea care, de fapt, mă iubeşte, eu cine sunt să mă opun atât? Fiecare primeşte ce merită. Sau nu?

Dacă trebuie, Mauru’ o să piară. Un semn să-mi faci şi m-am dus. O să mai intru pe furiş să îţi văd rochiile şi coafurile.

@Mierea Naturală…da, eşti singura care ai deschis…gura,menţionând în treacăt…TABU ŞI IAR TABU ! Nici un fel de’raţionalizare despre”rolul jucat”…nu al pletosului Remus Cernea…vorbeam: de @Cosa Nostra ! Vai,vouă…atât de rău v-a electrizat,asta chiar este laşitate…nici să-i menţionaţi numele ??? Cosa…ptr. prima dată sunt în pielea ta…de fapt şi tu ai avut scăpărări de luciditate în zile mai bune…şi tu,Brutus ?

oof, Seva, Seva!

cînd o să înţelegi tu că filipicele nu ne înveselesc deloc. ba chiar ne indispun.

@all…da,de multe ori vă înţeleg”replicile” aduse multora dintre autori ori comentatori.EU NU CITESC AICI ÎN SUA”GOSIP” bârfă din România,că ăla făcea şi dregea ! DUMNEAVOASTRĂ AVÂND DEJA IDEA PRECONCEPUTĂ,JUDECATA ABSOLUT CORECTĂ-FAIR PLAY,ESTE DEJA AMENINŢATĂ,NICI DACĂ VREŢI NU MAI PUTEŢI SCHIMBA NIMIC..eu una,am apreciat articolul lui Remus Cernea…aici în SUA fiecare comunitate contribuie la ridicarea aşezămintelor de cult biserici din fondurile enoriaşilor,nicidecum de STAT… prin contribuţia obligatorie a fiecărui cetăţean,indife rent de religia lui…ah,preoţii…să nu zic:popii…

Seva, închide-te naiba la capot. Nu vezi unde ai nimerit?

@Nora…dragă,fato,hai că am chef să înţeleg,unde dracu’am nimerit ?Fă-mi pustiul de bine…Ce capot dragă ? Eu nu port aşa ceva…

Seva,

dacă ai chef să înţelegi, citeşte tot. ia de la titlu şi pînă la ultimul comentariu. cum noi mergem la nani-nani, te lăsăm să înţelegi singurică unde ai nimerit. poate-ţi şi place.

Off,off,şi iarăşi off…[of topic]să mor dacă înţeleg… când tu’nani’nani’….eu…găsesc” is…funny,funny”… Şi val_one..am între-adevăr chef să înţeleg…Am’I damn? Why are you afraid to speak the words ? What’s the reason What’are the benefits ? Why’you go around,around…? Acum…chiar mi-au venit dracii…dacă nu vorbiţi pură ROMÂNĂ…să mă ia dracu dacă nu voi fii ca…alţii…

@Radu D. L. Popescu: #41 : Multumesc.

Astăzi este o zi foarte importantă pentru români.

ro.wikipedia.or../

Seva,

îmi pare rău că nu asculţi ce spun.

dacă ai fi citit tot, ai fi înţleles că Ana ne-a pus casa la dispoziţie şi ne-a lăsat să ne jucăm cum vrem noi. şi noi am făcut din asta o sărbătoare.

au apărut şi musafiri noi, şi-au pus straiele de sărbătoare şi ne-au adus cu drag flori şi daruri. adică poveşti care de care mai frumoase. uite, ei au înţeles unde au nimerit. ai mai văzut vreo sfadă, vreo răfuială pe la noi?

ţi-am sugerat să citeşti în speranţa că o să-ţi placă joaca noastră şi o să intri în ea. puteai aduce o poveste, tu ştii să povesteşti frumos cînd vrei. dar nu, tu te enervezi că nu găsesti aici sămînţă de scandal şi ceartă.

Seva, trebuie să înţelegi că războaiele şi răfuielile altora nu ne interesează. e plină lumea de conflicte, certuri, scandaluri, păruieli. şi cea reală şi cu atît mai mult cea virtuală. dar aici noi am găsit un locşor plăcut unde toate astea nu au ce căuta.

nu în casa Anei.

cine vrea dezbateri grele, lupte politice, can-can, găseşte la tot pasul. noi doar pălăvrăgim, ne simţim bine glumind, spunînd banalităţi, ascultînd muzică. poate cineva să ne condamne pentru asta? supărăm pe cineva? nu vezi ce inofensivi sîntem?

repet, ai nimerit într-o sărbătoare şi nu aveai de făcut decît, vorba lui Cristi, să te laşi pătrunsă de spiritul ei.

@val_one:

Hai ca aduc eu ceva iarbă, tu ia ceva de drinkănit…

youtube.com/wat../

bună dimineaţa, tovarăşi!

am trei observaţii de făcut.

1. Ana – tu ai predispoziţie spre mecenat. de acum înainte te vei numi marchiza noastră de Pompadour! sau altfel, dacă altfel îţi place mai mult…

2. Maurul nu trebuie să piară. nu ne putem permite, în aceste vremuri “straşnice”, să pierdem un Maur interesat (şi) de rochii şi coafuri.

3. cu riscul de a fi foarte, dar foarte-foarte obraznică, întreb şoptit: oare doamna Seva obişnuieşte să tragă la măsea?

casa, casa, ca, ca, ca, caca, caca, caca, ca, ca, casa!

Corelaş mamă, ce faci? n-ai Pampers pe tine? atunci ce te agiţi aşa?!

sunt obaznic!

nu, nu, am ghesit, voi sunteti obaznici!

e normal să greşeşti, la vîrsta ta…

se pare că unii n-au auzit încă de culmea ghinionului.

veau la costelus in bate!

pfiiii, ce imagine scabroasă!

@val_one,eu nu caut gâlceavă dar chiar aşa de naivă mă crezi ? Totul s-a tras de la Cosa la precedentul articol al Anei Barton”Prospect de femeie! unde la com.313 cosa a explodat din nou şi Ana Barton la 314 ţi se adresa ca un fel de ultimatum ! Şi da,la comentariul 351 Ana a închis comentariile ca apoi să îl redeschidă.Apoi Andreea a făcut o remarcă la adresa mea.Desigur toţi aţi băgat-o pe mânecă că Ana Barton nu va mai reveni uşor De aceea Ana a început articolul de faţă,dându-vă,dându-ne posibilitatea se ne”jucăm cum vrem noi” Cum de regulă nu prea am chef de joacă…am intervenit la#103 doar cu o ŞTIRE ŞTIUTĂ TACITĂ de toată Pandora’s…

bibilinghibi, bibilinghibi, blea, blea, blea, bleaaaaahh!

Ca tot ziceai tu Ana ca mai arunc cu pietre peste gard… asta e singura data cind te-am pomenit la un articol pe care nu l-ai scris tu. Nu prea imi vine sa cred ca te-a suparat.

Pe fundal se auzea în surdină un şlagăr nemuritor, în interpretarea extraordinară a lui Marcel: în baie, ţinîndu-se cu mîinile de burtă, jura că n-o să mai bea niciodată parfum după banane. În două colţuri ale încăperii se bălăngăneau Vaya şi Cosa, agăţaţi de tavan cu funii fosforescente; amîndoi erau îmbrăcaţi in costume negre, cu cămăşi albe încheiate la spate, şi scoteau limba unul la altul.

Andreea zîmbea nervoasă pe o canapea, înjurîndu-l în gînd pe Marcel pentru intoxicarea băii dincolo de limite suportabile; în grabă îmbrăcase fusta peste neglije şi de-abia acum înţelegea de ce la sosire, în urmă cu cîteva ore, Cosa îi admirase trena. În plus, đîndu-şi mîna prin păr descoperise uitat — cine ştie de cînd — un bigudiu. Nora discuta cu patos despre traducerea corectă a virgulelor din română în engleză în timp ce fuma două ţigări Carpaţi. Din cînd în cînd arunca cîte o privire speriată pe sub mese: de ceva vreme se aciuase pe acolo o potaie costelivă care mai apuca oamenii de picior.

În mijlocul încăperii Ana se juca cu un trenuleţ pentru copii şi cînta singură; spunea că trenul o va duce într-un loc perfect, unde toţi oamenii sînt frumoşi iar Marcel nu mai bea pufoaică. Pe o masă, cu două banane în urechi şi pufăind ca o locomotivă, Radu se prindea cu mîinile de fund şi sărea în sus; cineva îi spusese că aşa va învăţa cel mai repede să danseze. Val_one sărea într-un picior povestind tuturor cît de frumos e un oraş din Croaţia pe care-l vizitase de curînd. Într-un colţ, stingheră, Clara făcea poze, încercînd să-şi amintească în ce carte mai citise ea despre aşa adunare.

Akedia,

eu ştiu că tristeţea e greu de suportat de către cei bîntuiţi de ea, (tristeţea adîncă precum groapa femeii nisipurilor) dar uite, mă gîndeam acum – cît de incompleţi şi de neispititori sînt oamenii care nu pot şi nu ştiu să fie trişti niciodată. cel puţin pentru mine. nu ştiu dacă e vreo consolare în asta, dar e multă înţelegere…

Corel o fi trist?

Doamna Seva, vă văd mai serioasă aşa. Nu vreţi să-l luaţi dvs. pe Corel în braţe? Şi să-l apucaţi de obrăjori, să-i faceţi “bibibimucimucimuci”? În fine, vă pricepeţi dvs.

Aţi putea să-i arătaţi şi colecţia de şerveţele, de păpuşele. Poate cine ştie, îl duceţi şi la senior club şi-i faceţi cunoştinţă cu prietenele dvs…

@Andreea, @Akedia: mai trist e când până şi relaţia cu tristeţea se “rutinează”. Când nici nu mai ştii că e acolo. N-o mai simţi.

Bună seara!

Aveţi grijă dă ăla micu’?

Văz că nu prea bine. Mamelor din lumea-ntreagăăăăăăăăăăăă!

I-a spus şi lui careva vreo poveste? L-a legănat niţel? L-a pupat? I-a făcut albinuţe?

Nu. I-aţi pus întrebări. Păi aşa?

Costeluş,

Memoria ei dă viaţă!

Aia cu darea parolei adresei… nu fuse la mine, ci la vecini.

Şi mai fuse una, mai recentă, cu nume dă personaj literar, da’ o ghiceşti tu.

Ăsta nu e începutul unei discuţii, e doar o uşoară clarificare.

Hai să lăsăm deoparte zilele ce-au fost!

Bună seara!

Eu, nu. Recunosc. M-am speriat. Şi cum doamna Seva pare mai cunoscătoare, mai mână de fier, absolut imperturbabilă, am zis să apelez la experienţa dumneaei.

Cum adică “albinuţe”?

Cristi,

De când ai scris acele cuvinte (ştii tu care şi ştim toţi), mă tot gândesc şi nu ştiu cum să-ţi răspund. Ştii de ce? Pentru că m-ai emoţionat îngrozitor. Şi n-am fost în stare să-ţi spun nicio vorbă.

Întâi, cred că tu eşti singurul care a văzut Zidul ca pe ceva numai bun de apărat, nici măcar eu n-am fost aşa de tolerantă cu el. Pentru asta îţi mulţumesc foarte, foarte mult.

Dar ceea ce m-a tulburat enorm au fost cuvintele tale de deasupra celor care se referă la Zid. Acelea în care tu spui că ştii acum că acele cuvinte au fost jocuri şi atât.

Vreau să ştii, Cristi, că pe mine m-ai topit cu acele cuvinte. De tot. Iar pentru ele îţi mulţumesc din nou, de câte ori crezi tu că ţi-ar plăcea, şi te preţuiesc din toată inima.

Cu drag,

Albinuţele sunt cu atât mai amuzante pentru copil, cu cât este mai mic. Şi Corel pare de vreo 9 luni.

E bine şi acum, deşi se poate începe de pe la 6 luni.

Se ia una bucată copil şi se pune în şezut. Se apropie una bucată adult cu propriul nas de nasul bebeluşului. Se ating cele două protuberanţe de-a stânga şi de-a dreapta, timp în care se imită bâzâitul albinelor. Adultul iniţiază jocul, dar bebeluşul se fericeşte imediat ce intră în el. Şi râde cu hohote, oricât ar fi de mic. Adultul exultă.

Se serveşte de nenumărate ori pe zi, până la vârste respectabile ale ambilor parteneri de joacă.

Poftă bună!

nu cred că e o idee bună, Ana, Corel pare să vrea să verse tot timpul…

eventual, metoclopramid…

nu, nu, nu veau abinute cu tine, bleeeeaaaaahh! nu-mi pace cu tine!

veau cu cotelus albinute, na!

Hmmm…

Dragoste cu sila nu se poate. Ai ales. Acuma roagă-te de Costeluş până n-oi mai putea.

Dar după aluziile pe care le-am văzut eu la pampersul tău, ai cam încurcat-o că m-ai refuzat. Or să te mănânce de viu ceilalţi… bebeluşi.

Dacă te răzgândeşti, te aştept la un legănat pe muzici mai turbate, că n-o să te aştepţi la doine de la mine, nu?

Muză,

Varsă copilu’, că l-aţi speriat. Chiar şi eu tot de asta l-am întrebat întâi.

Iartă-mă, bebeluşule!

Dar în afară de Costeluş, mai vrei alinturi de la cineva?

Sau eşti exclusivist?

Nora,

Când ziseşti de tristeţea care se rutinează te-ai referit la faptul că din cauza acelei rutine oamenii îşi împroaşcă tristeţea spontan ca sepiile? Aşa este, dar nu e cel mai rău lucru.

Mai rău e când se afundă de tot în ea şi se şi îmbracă de tot cu ea, o beau, o mănâncă şi o respiră. Şi atunci sunt într-un mare pericol. Numai că devin indezirabili pentru ceilalţi şi nimeni nu-i mai observă. Şi e gata cu ei.

Dar nu insist, că se supărăr iar muza. Şi eu după ea.

@Ana: Ana,

Iti multumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ai adresat.

Toti cititorii si comentatorii ar trebui sa te pretuiasca pentru gandurile si trairile pe care le asterni pe acest blog.

nu mă supăr, dar pentru mine nu sînt indezirabili. poate doar exasperanţi.

auzi, Ana? acuş observai!! ţi-au pus articolul ăsta la capitolul “erotism”! probabil din cauza cuvîntului “lungă”!!

Cristi,

Unora le plac vorbele mele, alţii mă văd ca pe o pisică leşinată, alţii… Dumnezeu ştie cum m-or mai vedea, iar alţii mi-ar suci gâtul (virtual vorbind , fireşte) ca la potârnichi.

Lucrurile sunt simple. Vorbim aici ce vrem, când vrem, ne contrazicem, ne simţim bine, ne amuzăm mult şi bine şi încercăm să contracarăm pornirile distrugăcioase (!) de voie bună.

@Ana: Mă refeream la ce-ai zis tu în al doilea paragraf. La contopirea şi confuzia cu ea. Nu la împroşcări. Alora nu le acord atâta importanţă.

Nu, muzică tunsă şi nevopsită.

Eu mi-am marcat absolut toate categoriile, pentru ca oricine să poată spune ce vrea. Orice e on-topic.

De fapt, la mine, orice e oricând on-topic. Dar am vrut să fie clar pentru toată lumea că se poate scrie/vorbi despre orice.

ma colfuzi cu atcineva!

Aia mi se pare foarte periculoasă, Nora. Foarte.

Tristeţea asta ar trebui să fie un girofar pentru cei din jur. Pentru apropiaţi. Să-şi mişte inimile într-acolo.

Corel, cîţi dinţişori ai în guriţă?

Io nu, bebeluşule. Io chiar nu.

Dar văzui câteva aluzii şi vrusei să te apăr de nemâncare, că de ne-mbrăcare văz că te descurci foarte bine singur.

Dacă vrei nani, vii la mamu, dacă vrei sumo, vezi ce-ţi vine să ceri. Să nu superi oamenii mari până se întoarce mamu, da?

Te-am pupat!

cocorel, cocorel, cocorel na!

Andreea, mai eşti? Că mie mi-e frică să rămân singură cu Corel.

Sînt, da mă duc să fac mămăligă, să fii tare, Nora! nu ceda!

Noa cea singua, Noa cea singua, Noua e singua, Noa e singua, hi, hi, hi, hi, te ma bucul! Noa n-ale pieteni, Noa n-ale pieteni!

Corel, credeam că dormi. De-aia şi mergeam pâş-pâş, în vârful picioarelor, să nu care cumva să te trezesc.

Nu vrei tu să te uiţi la desene animate şi să fii cuminte?

@Ana: imi cer scuze de chestia cu parola. Eram chiar sigur ca asa s-a intimplat si n-am avut intentia “sa arunc cu pietre”. Iar aia cu personajul literar era pentru altcineva de-aici

@Nora…Nora,Norica…mă văd silită să îţi răspund la comentariul#143…se vede clar că îmi citeşti absolut toate comentariile mele ! Efendi,dar uiţi repede !Păi eu la articolul”Ni s-au terminat bătânii” spuneam despre colecţiile mele de linguriţe souvenir [nu şerveţele păpuşele]adunate de peste tot din lumea întreagă,voiaje,croaziere !Şi colecţionez numai acele unde am fost în realitate ca dovadă,nu orice,doar de dragul de a avea o colecţie fără”meaning” ! Sticluţe miniatură de parfumuri[am nas select]… 0 sticluţă de 5 grame de parfum 15 dolari ! Elisabeth Taylor,Priscilla Presley,Jeniffer Lopez…ştii,celebrităţi !Apoi nu trebuie să fi sinior să frecventezi un club,da… te duci degajat…nu ai grija zilei de mâine ! La#147…Nora ai citit poezia mea de la articolul”x=”gz” “cs” …. cu’imperturbabilă’poate îmi explici tu ce înseamnă… Apoi ce treabă aş avea eu cu Corel ? S-a luat de mine cu vreun cuvinţel ?

Un peron…da, din Gara de Nord am plecat definitiv din România…spre Italia,tranzit fosta Iugoslavia…apoi SUA !După ce ne-au sculat din cuşete la vamă,grănicerii şi români şi sârbi ,văzându-ne pe toţi cinci din ochi ne-au citit spaima a ce putea să fie eventual…atât ne-au spus:culcaţi-vă în continuare…!Au ştiut care ne-a fost calvarul până la acel moment…trecerea de frontieră ! LIBERTATEA…

@Seva Tudose, 171:

Vă citesc, doamna Seva, cum să nu, se poate?! Nu v-am mai zis o dată că sunteţi ubicuă?

Cu o precizare însă: o fac numai când vă exprimaţi în proză. Când deveniţi poetică, sunteţi mult prea… impenetrabilă pentru mine.

Îmi pare rău că am încurcat linguriţele cu şerveţelele şi parfumelele cu păpuşelele. Ruşine mie, mai ales când totul e plin de “meaning”.

În legătură cu Corel, vă ceream doar o mână de ajutor. Tocmai pentru că păreţi să nu aveţi grija zilei de mâine şi să posedaţi un nas de-a dreptul exclusivist.

Şi mi-a plăcut tot ce-am văzut de atunci încoace…de atunci mi-am spus,cât de stângaci voi scrie,o voi face…

CAVALCADA

Răcoarea lăsată în zori scurtă în toiul verii

Prin poieni cutezători,scaldă în rouă merii,

Te îndeamnă la drumeţii,pe dealuri cavalcadă

Nu poţi ca să te reţii,ce-a fost ochii să îţi vadă ?

Între chei o viitură,apele bolborosind

Apare la cotitură,monstru de fier şuierând,

Scârţâind şi pufăind,trenul lasă abur dâră

Iar prin vânt adulmecând,ursu-n faguri nasu-şi vâră !

Din iarba deasă,o vulpe sprintenă în sus săltând

Blana fâlfâind pe pulpe,pândeşte din când în când,

În zig-zag-uri alergând un iepuraş’harababura’

Ştiind ce are vulpea-n gând…de un metru e săritura !

Mătăhăloase negre brute…pătate,albe,bălţate

La păscut multe cornute,priviri clare distanţate,

Cioban cu indiferenţă…raşchetează cu-n briceag

Ridică băţ…indiferenţa…un fel de’batistă-steag’ !

Aruncă pe un armăsar,şeaua lui de călărie

Un flăcău ca un’corsar’salutând din galerie,

Trenul e în trecere…o scrisorică-i aruncată

De-a lungul şinii întrecere…de un băiat e sărutată !

Stau şi mă uit în jur, în toate jururile pe care le pot vedea cu toate simţurile. Multe sunt frumoase, cu toate cele nefrumoase ale lor. Văd ansambluri, nu mai văd părţi, bucăţi, fragmente.

Mă uit mai des la oameni decât la peisaje. Poate că am un fel de slăbiciune în a mă uita la oameni. Văd frumuseţe în ei mai ales acolo unde ei nu văd nici umbră de frumuseţe. Îi văd că sunt supăraţi pe alţii şi cât de mult îi doare asta pe ei înşişi. Nu e o lecţie, e un dat. Să te superi îţi aduce o mare suferinţă chiar dacă eşti îndreptăţit sau crezi că eşti.

Mi-e dor de bucuria care îi face frumoşi pe oameni. De bucuria lor. Uneori mi se pare o părtăşie la minune să văd cum unii care păreau căzuţi sub greutatea nefericirii lor se ridică într-o clipă mai scurtă decât oricare alta iubind, având curajul războinic de a iubi, şi lăsându-se iubiţi (având inconştienţa pură de a se lăsa iubiţi).

Niciodată omul nu e mai frumos decât atunci când nu îi este frică.

Marginea prăpastiei este cea mai mare întindere din viaţa mea. Nimic altceva nu e mai cuprinzător. Nu am zis bine că e o întindere fiindcă e înaltă cât nu pot măsura şi adâncă tot la fel.

Trăiesc pe ea, pe marea asta mare, şi-i simt tăişul, ascuţişul, lama. Deci e o margine, dar dacă e, atunci cum ştie să se dilate atât de tare de mă înghite cu totul de fiecare dată? Ce s-o afla în mine atât de nebunesc, de pot să stau cu tălpile sângerânde pe tăiş, privind în acelaşi timp neterminarea din faţa şi din spatele ochilor?

Marginea asta e doar o închipuire de-a mea. Dar e sărată rău şi îmi înţeapă limba. M-aş întoarce parcă, dar dacă dincolo găsesc o alta? Îmi ajunge una. Măcar o ştiu de mult.

Este numai o vagă aluzie la peratologie. Un iz.

Cranach pare a avea dreptate şi totodată poate greşi.

atît de relativă este paradigma nefericirii.

pentru că există şi varianta nefericirii lucide. nefericitul poate conştientiza faptul că în foamea lui de iubire devine fără măsură nesăţios, abulic de acea iubire ce i se oferă şi riscă să o sufoce precum înnecatul care-l trage la fund pe salvator.

şi are luciditatea de înţelege cît rău poate face în egoismul lui. pentru că dacă devine dependent de iubire ca de un drog, se va comporta ca atare. va cere doze tot mai mari pe zi ce trece şi poate ajunge uşor în sevraj chiar şi numai la gîndul că doza ce i se cuvine e insuficientă sau la teama că îi poate fi oricînd luată. la fel de uşor precum i s-a oferit…

Nu ştiu dacă dreptate sau nu a vrut să aibă Cranach.

Înclin să cred că nu.

Mie mi s-a părut că se simte binecuvântat să fie aproape de momentul în care unii oameni, care păreau fără speranţă fiindcă aşa credeau ei înşişi, se ridică de la pământ pentru că se întâlnesc cu iubirea, de orice fel. El o fi vrut să spună eros, dar eu am înţeles orice formă de iubire.

N-am simţit disperarea la el, ci mai degrabă încântarea, împărtăşirea bucuriei. Oi avea o criză nesperată de optimism?

eu aş vrea să ştiu dacă este cel Tînăr sau cel Bătrîn

Şi eu, muză, da’ omu’ n-a zis. Numai tu ne poţi lămuri pe amândouă.

aşa e, Ana. Cranach (nu contează vîrsta! ) nu asta a căutat. să ne convingă de ceva.

a spus-o din poziţia de observator. dar orice observaţie se face pe perioade limitate de timp. aşa cum te opreşti o clipă admirînd o floare, pleci încîntat de frumuseţea şi parfunul ei negîndindu-te că peste o oră sau o zi vine altcineva şi o culege. sau asişti fascinat la tranformarea unei omide din cocon în fluture, la primul lui zbor ce aparent haotic dar vesel şi optimist şi nu vezi că după cîţiva metri nimereşte în plasa unui păianjen. sau găseşti un porumbel cu aripa frîntă, îl oblojeşti cu drag şi-i dai drumul cînd s-a vindecat. dar, vai! un şoim îl aşteaptă lacom în înalturi şi-i curmă zborul.

da, la fel şi Cranach vorbeşte, se bucură de efectul iubirii asupra nefericirii. şi nu de eros neapărat vorbeşte. dar nu ştie ce se întîmplă mai departe. pentru că acest efect poate fi doar de scurtă durată. din multe motive. dar Cranach trecuse deja mai departe. pentru că el este doar un observator şi nu un experimentator.

Ana, otpimismul tău, într-o criză nesperată, este cu atît mai nobil.

Imi vine greu sa cred ca un singur comentator putea avea asa o influenta nefasta. Cum a disparut el, cum au disparut injuraturile si rafuielile.

Uneori regret ca nu m-am facut entomolog sa-nteleg fluturii. Si sa-i prind mai ales

Costeluş, nu mă enerva. Memoria mea nu e tocmai elefantină, dar nici tocmai amnezică nu sunt.

Cel tanal sau cel bataln … cel tanal sau cel bataln? Eu veau albinuta cu cocostelus cel talnal!

ulaaa, ulaaaa, ce ma bucul, ce ma bucul! a dispalut comeltatolu cae injua, ulaaaa! a amas ccostelus, ulaaa!

oaaaa, oaaaaa, oaaaa, da nu-mi mai pace, nu ma mai joooooc! au dispalut si comeltatolii pe cae ii injua, oaaaaaa, oaaaaaa, oaaaaa, bleeaaaaaahhh!

Coreluş,

Văz că tu eşti tare nehotărât. La mamu n-ai vrut, Costeluş nu te prea vrea, fetele nici atât. Ce ne facem? Îţi găseşti pe altcineva pentru albinuţe?

Şi nu mai plânge, te rog. Mă duc să caut crema aia pentru eritem fesier. Oi fi având tu vreo jenă, bebeluşule.

Andreea,

I-ai dat copilaşului Metoclopramid picături de două ori azi?

i-am dat, ca pentru vreo 15 kg, dar s-ar putea să aibă cam 90…

Propun să-l trimitem la un internat pe lângă vreo mănăstire ceva.

RAPORT DE (NON)ACTIVITATE

de patru zile stau pe bancă, pe peronul gării. lumea vine, pleacă… unii vin mai des, alţii vin rar de tot. e bine – n-a trebuit să chem poliţia, beţivii au fost paşnici. Ana a trecut şi ea pe aici.

acum în meri sînt agăţate răvaşe. cine aşteaptă trenul poate citi una-alta – merii sînt plăcintele noastre, de azi înainte. trebuie să remarc cîteva răvăşele neaşteptat de răvăşitoare. mă şi mir: de unde au răsărit toţi cetăţenii aceştia plini de sevă? (nu vorbesc de doamna Seva acum) unde au stat pitiţi? prin ce gări prăfuite? şi de ce de abia acum au îndrăznit să-şi agaţe răvaşul ispititor în merii noştri?

pe peron domneşte pacea. Costeluş umblă cu cenuşa din cap prelingîndu-se trist pe haine. Cristi e dulce-drăgăstos-dedicator, cum îl ştim, fluturele flutureşte, Seva poezeşte, Nora îi mai altoieşte din cînd în cînd cu nuieluşa de alun pe cei neinspiraţi…

pe sub bănci umblă în patru labe un copil pasămite nevinovat. femeile îl iau în braţe, încearcă să-l îmbrace, să-l educe… el – nu şi nu. nu pare să înţeleagă că vremea lui a trecut.

să mai stau? să nu mai stau? poate totuşi plecăm undeva, pînă la urmă. poate vine şi un tren Adevărat… altfel, dacă nu plecăm, cum mai putem vedea vreodată luminiţa de la capătul tunelului?

… căci, vorba doamnei Seva:

“Scârţâind şi pufăind, trenul lasă abur dâră

Iar prin vânt adulmecând, ursu-n faguri nasu-şi vâră…”

Despre ce luminiţă de la capătul tunelului vorbeşti, Andreea?

Nici măcar nu ştiam că suntem în vreun tunel sau că ar trebui să ne aşteptăm la vreun tunel.

si tu ma colfuzi cu atcineva! pentu ca eu sunt fetita!

Nora, întotdeauna trebuie să te aştepţi la un tunel. şi apoi, progresul naşte din mişcare, nu? nu putem sta la nesfîrşit în gară, ca nişte domnişoare Cucu de tip nou…

bine, Coreluţa, bine scumpete, cum zici tu…

De ce ar trebui să ne urcăm într-un tren? Nu putem sta pe o băncuţă în parc sau chiar la bufetul gării?

Andreea, în parcul de lângă peron, îl ştii, ăla cu flori roşii, sunt câteva băncuţe de lemn, nevopsite. Dacă ne-am aşeza şi am privi cum vin şi pleacă trenurile nu ţi-ar plăcea? Să nu ne grăbim, ci să stăm aşa, în afara timpului, puţin de vorbă sau chiar să nu vorbim nimic.

Ne mai uităm unii la alţii, în lumina soarelui de dimineaţă, mai scoţi rimelul din geantă (parez eu intimitatea gestului), ne mai povestim câte ceva.

Vezi că doamna de la bilete vrea să vină să stea şi ea cu noi şi a zis că închide mai devreme, iar şeful de gară zice că în seara asta nu se mai duce acasă, fiindcă s-a îndrăgostit brusc de locul ăsta „din cauza“ ta, a Norei şi a fluturaşului. Vedeţi că e cam timid, iar voi aveţi obiceiul să-i faceţi praf pe timizi. Clemenţă, doamnelor!

Bebeluşul, despre care înţelesei că e fetiţă, aşteaptă ceva ce nu cred că-i putem noi oferi. Ceva de mâncare cred că tot ar trebui să primească şi un body măcar, că e cam răcoare în dimineaţa asta.

nu veau macae, nu veau badi. veau albinuta cu costelus, ata veau.

si veau sa mi mai cantati baada lu cojin din budala. ulatelol!

Andreea,

Te rog să rezolvi problema cu balada. Pe mine, la aşa ceva, nu te poţi baza.

iaca balada, bibilica mamii, nu mai plînge:

„Mie mi se face semne / Să nu mă mai duc la lemne”

„Ascultă Cojine-ncoa, / Tu lucrezi numai pe toane / Şi copiii-ţi mor de foame / Stai acasă, nu munceşti / Şi-asculţi la mă-ta poveşti?!”

„Iară Cojin ce-mi făcea? / Rudăriţa-o asculta, / La pădure se ducea… / La margine de pădure / A pus mâna pe secure / Ca să taie-o plută dreaptă / Cu securea lui cea lată.”

„Şi cum era singurel / A căzut pluta pe el”.

„Rudăresele la masă / L-aşteaptă să vină-acasă / Vremea era la chindie / Cojin nu mai vrea să vie…

„Mă-sa nu mai aştepta / Şi în pădure pleca”.

„Au, au, au, mumă Cojine, / Ce-a vorbit muma cu tine / Să nu te duci la pădure, / Că pică pluta pe tine. / Tu te-ai dus, n-ai ascultat / Pluta pe tine-a picat”.

….

„Ia, cocoană, fusu-al nou / Făcut de Cojin al meu, / Pe făină şi pe slană / Să-i pun lui Cojin pomană!”

haolicăăăăăăă!

Sigur nu vreţi să-l trimitem la internat? Sau în tabără, măcar?

Că eu cu haolică şi cu păpică şi cu body-uri, nu rezist prea mult. Copilul ăsta e prea plângăcios, prea vrea ba una, ba alta. Şi nici nu zâmbeşte vreodată. Tiranică făptură!

“naty creeaza personaje pe tavan.. calina iubeste bucurestiul de la geam alina-si bea mintile-ntr-un bar de cand el a plecat.. ina picteaza cesti in curcubeu crina il cauta in ea pe dumnezeu monica-l iubeste tot pe john dar el n-a mai sunat..

si zi de zi isi rujeaza pe buze zambetul lor minunat dar nici azi nu s-a inventat un baiat care merita tot ce au ele de dat si seara se-ntorc acasa cu lacrimi in zambet” Cornel Sorian a scris asta, consider ca se potriveste manusa textului tau.

auuuuu, auuuuuu, muma cojineeeeee ….

oaaaa, oaaaaa, oaaaaaaa! nu-mi pace cum ai cantat uito!

ba tu, ba tu, ba tu esti lianica, Noa ce litanica, Noa ce litanica, uita!

mă aşteptam eu să nu-ţi placă…

poate varianta asta?

trilulilu.ro/mi../

Andreea, nu-i mai cânta nimic. Nu merită. O rază de bucurie nu ne aduce, un gângurit nu emite, numai înalte, mult prea înalte!

Corel sau Corela, tu părinţi n-ai? Bunici? Dresori, poate?

Mai, Codin asta, nu era de prin Gorj?

Nu stiu de ce dar Corel asta mi-aduce aminte de cineva, na, ca nu-mi vine acum…

A, stai ca mi-am adus aminte! Nu era domle, gorjeanul ala mic care plangea de-al dracului?

Nora,

Da’ tu ce-ai cu ăsta micu’/asta mică?

El/ea nu ne vrea şi pace. Nu vezi că ţipă după Costeluş?

Las’ copilu’/copila să urle în voie. Poate-l/o aude şi-l/o ia în braţe.

Păi, dacă nu ne vrea, de ce ne bântuie? Doar ca să ne spună că nu ne vrea? Să ceara jucării şi după aia să dea cu ele de pământ?

Cred că nici Costeluş nu-l vrea. De-aia se face că nu-l aude.

poate să-i punem nişte Domnica Trop…

Popecu, nebunu

Tage cu tunu

Noaptea la unu,

Si impuca latele

Si le mainca matele!

Si Andeea cea putoae

Se scoala la pazu-al mae

Si cele de demancae,

Si cele de demancae!

@Corel Draw:

Cu tancu’ ma, nu cu tunu’ ca eu fusei la tancuri la Caracal!

@andreea:

Nu domle, Domnica Trop a venit mult mai tarziu, la maturitate. In copilarie era Codin!

Foarte urât, Corel. Să-ţi fie ruşine!

Radu, mie nu-mi vine să rîd. dacă acest copil a suferit un atac cerebral şi nu mai ştie de el?! dacă nu mai ştie cine e mama şi cine e tata?! dacă nu mai ştie nici măcar să înjure?!!

atunci e cu adevărat un copil pierdut…

Eu v-am spus că e irecuperabil.

Să-l lăsăm să plângă deci. Poate va obosi şi va adormi.

Ştiu că sunteţi miloase, dar “blindaţi-vă” puţin, ce naiba!

@andreea:

Stai linistita, n-are nici pă dracu’!

Stii cum e? Ca-n filmul ala daca-l mai tii minte “Tunelul timpului” , s-a intors in timp si nu prea ii este familiar peisaju’. Calculatoare , chestii…. in loc de cai de lemn, camere de tractor, toba de tinichea a lui Gunther samd

Tot ce il mai leaga de trecut este cantecul cu Codin!

Andreea,

Eu am crezut că e Nora prea tranşantă. Dar uite că avu dreptate. Deloc nu-mi convine de data asta.

Lăsaţi copilu’ în mâinile lui Costeluş. Dacă s-o milostivi…

Radu,

Pune-i tu un cântecel pentru irascibilitate, te rog. Poate se linişteşte.

N-am gasit ceva mai potrivit

youtube.com/wat../

Trenul meu a mers ca vantul…A trecut prin gari nestiute, neumblate de mine pana acum.

M-a dus pana pe marginea prapastiei. Am vazut haul adanc si imagini macabre mi-au trecut prin fata ochilor. Mi s-a facut frica!

Am facut repede un pas inapoi. Le-am luat pe toate si le-am pus in trenul cu amintiri urate, sa le duca departe-departe. Sa nu le mai vad vreodata.

Apoi m-am intors. Acum stau, din nou, pe peron. Si e liniste.

Oricum, eu ca sa fiu sigur de rezultat as incerca o exorcizare.

Radu,

Te avânţi. Asta nu se spune aşa uşor. Şi nu de către noi.

În locul tău, aş renunţa la idee.

Dana,

Mă bucur că ţi-e linişte. Mult mă bucur. Bine te-ai întors la noi!

Înţeleg că nu putem vorbi despre ce s-a întâmplat. Dar putem să răsuflăm uşuraţi că am scăpat, da?

Am tras o spaima cumplita. Tu poti sa-ti imaginezi cum mi-a fost. Acum e totul bine.

In timpul asta, vad ca ati gasit si un bebelus.

N-are cumva vreo intoleranta, ceva?

Stai cuminte, Dana. Are, da’ la femei.

E fetiţă şi vrea numai la Costeluş. Costeluş nu vrea bebeluşi.

Noi am încercat, da’ ne-a respins pe toate.

Aşa că mai bine aşteptăm milostenia lui Costeluş.

Mai bine găseam un căţel. Sau un papagal.

Dana, bănuiesc că e greu, dar înfrânează-ţi instinctele materne. Pune-le frâu şi zăbală. Cât de curând, infanta ne va părăsi. I-am făcut valijoara şi o trimit la măicuţe. Poate acolo să se reuşească ceva cu ea.

oaaaaaa, oaaaaaa, oaaaaaa,

oaaaaaa, oaaaaaa, oaaaaaa!

Nora,

Vezi că asta mică intră numai în spam.

I-ai făcut farmece?

Nu-i nevoie de farmece, Ana. Infanta nu va avea parte de albinuţe, de alinturi. S-a zis şi cu doinele şi baladele.

La mănăstire cu ea! Acolo va învăţa că viaţa e amară. Dar că trece. Va învăţa lecţiile acre ale umilinţei. Să stea cu capul plecat şi privirea înfiptă respectuos în podea. Să tacă. Să nu mai ceară. Să nu mai pretindă ba una, ba alta. Să fie recunoscătoare pentru ce primeşte şi ce i se oferă cu oricum deja nemeritată generozitate.

O infantă trebuie să fie tăcută. Învelită în văluri negre şi mereu frământând mătănii, nu onomatopee. Oamă facem din ea!

După aia, o mărităm, desigur.

Aşa, Nora.

Spre binele viitorului şi fericitului soţ şi al ţării.

Ador patriotismul tău!

Evident, şi-a pierdut şansa la Delfin. Că noi speram la alianţe europene, la ridicarea casei, nu la mezalianţe.

Trebuie să avem aşteptări modeste. Vreun nobil scăpătat, de ţară, poate. Va trebui ţinută departe de iureşul oraşelor şi curţilor, e de la sine înţeles. Acestea ar fi de natură să o abată de la dreapta cale.

sunt o colna, sunt o colna uita,

oaaaaaa, oaaaaaaa, oaaaaaaa, oaaaaaa!

Da.

Vorbeşte şi tu cu fluturaşul. Poate ştie ceva de prin peregrinările sale. Vreun loc bun, cu bărbaţi voinici şi drepţi.

eu nu rezist, dacă plînge un copil…

viiin! păzea!

mă rătăcisem…

Aşa, fluture. Mă speriasem. Nu ştii că nu se poate fără tine?

Te rog să găseşti un loc frumos şi liniştit, unde să poată şi copilaşul să-şi aline dorurile. Să crească mare şi frumoasă. Auzişi că e fetiţă. Nora vrea să-i dăm o educaţie cvasimonahală, să înveţe cele bune şi cuminţi, ca s-o putem mărita cuviincios cu un tânăr de nădejde, când îi va veni vremea.

Pe unde te rătăcişi tu, nu văzuşi oarece locuri şi oameni pentru copiliţa noastră nemulţumită şi plângăcioasă?

Andreea,

Nici eu nu rezist. Martoră mi-ai fost că am vrut să fiu mamul ei. Nu vru.

Am vrut să-i dau mâncare, s-o îmbrac, s-o legăn, să-i cânt (mă rog, asta era niţel riscant, dar intenţia contează). Nimic. Ea nu şi nu. Îl vrea pe Costeluş.

Nu-mi vine să vorbesc cu păcat, da’, muză, n-o fi cam precoce bebeluşa asta?

hmmm, acum ce să zic, bărbaţi voinici şi drepţi totodată, n-am prea văzut pe unde-am rătăcit. cei voinici erau nedrepţi iar cei drepţi erau cam…piperniciţi. mai caut eu în următoarele escapade. pînă una-alta, v-am adus o ghicitoare:

A fost o dată un bărbat perfect şi o femeie perfectă. Ei s-au întîlnit şi deoarece relaţia lor a fost perfectă, s-au caăsătorit. Nunta a fost perfectă. Iar viaţa lor în doi a fost de asemenea perfectă.

Într-o seară de Crăciun, în care ningea puternic, această pereche perfectă mergea cu maşina pe o şosea plină de curbe, cînd la un moment dat au văzut pe cineva la marginea străzii, părînd că ar avea pană. Era Moş Crăciun cu o tolbă plină e cadouri.

Nevrînd sa dezamăgească copiii cei mulţi care aşteptau cadourile, perechea perfectă l-a invitat pe Moş Crăciun să se urce în maşina lor pentru a ajunge să împartă cadourile. Şi aşa au ajuns in scurt timp să le împartă. Din nefericire, la întoarcere s-au înrăutăţit condiţiile meteo şi cei trei au avut un groaznic accident.

Unul singur din cei trei a supravieţuit. Care?

Şi tu acuma, fluture, vrei să mă prefac că n-am terminat de făcut mâncarea, că am treabă la bucătărie şi de-aia n-am văzut ghicitoarea ta?

Bine. Am văzut-o.

Hai să vedem cine ştie răspunsul, da’ să-ţi fie clar: eu nu l-am dibuit.

@Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ: Raspunsul meu este: Kim Basinger!

Cristi, mamă, da’ nu e cam trecută pentru tinereţile tale?

@Ana: Ba da, dar in filme supravietuieste intotdeauna. Intr-un film pe care l-am vazut acum vreo 3 ani la H.B.O. a stiut sa se apere si la sfarsit l-a impuscat si pe sotul ei. Chiar de…Craciun.

iar bebeluşa, dac-am putea-o înrăma aici, poate i-ar plăcea:

markryden.com/p../

of, Cristi, Cristi! n-ai ghicit. mai ai două încercări.

@Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ: A fost un film tare de tot, nu mai tin minte cum se numea in care Kim a lichidat vreo 5 urmaritori intr-o padure.

Cam rea de… puşcă, ce să zic, Kim asta a ta.

De-aia o fi fugit Baldwin, Alec, nu ăilalţi?

Vezi, Cristi, cu cine te-nhăitezi. Nu cu femei care umblă noaptea prin păduri. Nu e bine, mamă.

Cristi! ţi-a mai rămas doar una!

Ana, nu te supara, dar nu cumva “bebelusul” incearca sa duca discutia pe un alt fagas? Ai vazut ce frumos a fost la inceput, fara obisnuitele injuraturi si rafuieli de altadata. Doar stii cine-i si mai ales de ce comentariile lui ii intra direct in spam (adica are adresa de IP banata).

Zi mai bine ce faci de mincare

@Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ: In afara de Mosu’ nu prea vad alti supravietuitori. Asa imi zic astrele la ora asta…

Ana, cu Alec cred ca a fost viceversa : a fugit ea de el!

Fluturaş,

Nu vrei să mă luminezi, văd. M-oi duce la culcare. Mâine o fi o altă zi. Mă luminez în ea.

Cristi,

Nu ştiu ce să zic. Mă feresc să fiu categorică, Niciodată nu ştii ce e în casa omului, în viaţa lui, în inima lui.

Or şti ei ce-o fi fost la mijloc. Dacă or şti. Uneori nici lor nu le e clar, deşi sunt convinşi, în focul luptei, că le este.

Ana, voiam să dăm ocazia şi altora să-şi încerce perspicacitatea.

Costeluş,

Nu ştiu. Nu mă grăbesc să ştiu prea multe. Am avut un moment în care am intrat eu de trei ori în spam cu un comentariu. Şi nu era nimic special în el. Doar un link spre un cântec. Săptămâna trecută a intrat Andreea în spam, cu nişte comentarii… ştii cum sunt comentariile ei. Aşa că nu mă grăbesc.

De mâncare făcui ceva simplu şi uşor şi abia aştept să termine copilu’ de mâncat, că e cam târziu pentru ea. Ba chiar şi pentru mine, că nu mai sunt la prima tinereţe, ca să nu spun c-o închei pe-a doua.

@Ana: In orice caz filmul e bun, merita sa-l vezi. Desi, cred ca l-ai vazut.

Fluturaş,

Cum să nu? Toată ocazia. Io oricum am pierdut partida.

Să-mi spui şi mie, te rog, cu explicaţii, de ce tocmai ăla fu supravieţuitorul.

Cristi,

Cum îi zice filmului?

Costeluş,

Tu mai bine ţi-ai face treba de mamă-tată şi-ai linişti bebeluşa, că a urlat două zile după tine. Ai niţică milă!

Aaaa… şi Radu Popescu e în spam. În exclusivitate.

detaliez, cu argumente:

- toată lumea ştie că, de fapt, Moş Crăciun nu există.

- bărbaţi perfecţi, cine nu şi-ar dori? dar nici ei nu există.

- şi-atunci, în mod logic, suparavieţuieşte femeia, fiind singurul personaj perfect implicat în accident.

bun, pentru femei povestea se termină aici. le recomand să nu citească mai departe. ce urmează e pentru bărbaţi.

@Ana: Ana, l-am gasit acum: While she was out ( din anul 2008).

@Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ: Hopa, raspunsul meu a fost 85,56% corect!

Val_One,

Stai să vezi tu răsplată pentru ghicitoarea asta! Şi nu de la mine, ci de la bărbaţii… perfecţi.

Mi s-a făcut frică. Trece cu somn?

bonus pentru bărbaţi:

dacă Moş Crăciun şi bărbatul perfect nu există, înseamnă că femeia a condus.

Ceea ce explică de ce s-a şi întîmplat accidentul.

Ana, trece garantat cu nişte vise plăcute. pe care ţi le urez.

@Ana: Ana, si in filmul respectiv tot actrita din rolul principal e la volan!

Valonaş,

De când te autoflagelezi tu? De băieţi ai scăpat.

Da’ vezi tu când or vedea trădatele care nu se-aşteaptă tocmai de la tine la una ca asta.

Eu sunt de partea ta. Ne-om descurca noi cumva.

vaaai! Ana, păi, nu le-am zis eu să nu citească?

Staţi aşa! M-aţi văzut singură cu Val_One şi vorbim despre femeile la volan?

Valonaş,

Fatăăăăă, nu te văd bine când or vedea… fetele.

Am mai intrat, am mai iesit, sa trag cu urechea, dar vad ca bietul bebelus , tot o problema a ramas micutul, asa ca ii las si eu un biletel: When GOD will punish, he will first take away the understanding.

sa te faci bine, micutule fetelor, indurati-va si nu-l lasati

Deci asa, Fluturas!? N-as fi crezut!

Dana!

Ce bine c-ai venit.

Pot s-o las pe Val_One pe mâini… foarte bune.

@Ana: Ana, Kim nu conduce in film decat la inceputul si la sfarsitul filmului. In rest, se lupta cu atacatorii. Merita sa vezi filmul!

aha! deci ai citi şi tu bonusul pentru bărbaţi, Dana!

ei vezi, noi nu facem niciodată ce ni se spune.

şi bine ai revenit cu bine, Dana!

ne era dor de tine.

@Ƹ̵̡Ӝ̵̨̄Ʒ: apropo de asta: ” ei vezi, noi nu facem niciodată ce ni se spune”,

sa ne reamintim de Paradisul Pierdut

Fluturas, da’ ce-mi vad mie ochii? Adica ce nu-mi vad!

Iar a disparut Cosa? De data asta cine l-a mai suparat? Tot clonele?

Cristi,

N-am văzut filmul, da’ m-oi revanşa io faţă de Kim cumva.

Dana,

Val_One încercă să împace şi capra, şi varza. Mie îmi pare că burta caprei e doldora de varză acum. Sau mă-nşel?

Valonaş,

Sper să n-am emoţii mâine dimineaţă, când m-oi urca pe cal.

hai că vă mai zic una. asta nu mai e cu ghicitul, merge direct la ţintă

o pereche sărbătoreşte nunta de argint şi în acelaşi timp şi 60 de ani de viaţă. În timpul celebrării apare o zînă şi le zice:

- ca premiu pentru fidelitatea voastră timp de 25 ani, aş vrea să vă împlinesc cîte o dorinţă.

soţia entuziasmată exclamă:

- vreau să fac o călătorie în jurul lumii cu soţul meu!!!

şi imediat după ce zîna a atins-o cu bagheta magică apar două bilete pentru un vas de croazieră. soţul se gîndeşte puţin şi după aceea, adresîndu-se soţiei, zice:

- atmosfera asta este foarte romantică dar am această şansă doar o singură data în viaţă aşa că, scuza-mă dragă, dar dorinţa mea e aceea de a avea o soţie cu 30 de ani mai tănără decît mine.

soţia rămane şocată dar dorinţa e dorinţă aşa că zîna îl atinge cu bagheta magică şi pac! sotul devine de 90 de ani!

morala: toţi bărbaţii sunt nişte nenorociţi, dar zînele sînt femei…

Ana, nicio grijă! pe cal, cu toată încrederea.

Cîşlegi într-un picior

roman de Rodion Markovits

Calatorie intr-un picior de Herta Muller, asa, ca pandantiv, dar nu va recomand

pandant

Astăzi:

Costelus:

Nora prefera “pisi”, nu “iubi”

Nora:

Costeluş, ştii ce?

E iar embargo.

Nu ai voie să mă pomeneşti!

Costelus:

Pisi, nici macar noaptea?

…Iar Costelus tot o mai iubeste pe Nora.

Cata statornicie! Mai rar asa ceva.

ieşi copile cu părul bălai afară şi zâmbeşte şi s-o îndura soarele de zâmbetul tău!

oaaa, oaaaa, oaaaaaa!!

de ce n-a venit doamna Angela Moscovici în vizită pe la noi!?

vreau să vie!!

oaaa, oaaaaaaa!

Draga Ana, Felicitari, Asta numesc eu creativitate si inovatie in materie de comunicare. E fascinant cum prezinti tu realitatea.

La indemunul unui coleg din alta dezbatere (Cornel Draw) am venit pe blogul tau. Ii multumesc ca mi-a atras atentia.

Am citit si Prospect de Femeie. E fascinant. Limbajul, metafora ta, stilul si modul in care abordezi tumultul din viata unei femei.

Ce scrii tu ar merita sa fie subiectul unei cercetari in materie de inovatie in exprimare.

Felicitari!

ulaaa, ulaaaa!

trăiască virgulă corneluuuş!

din ciclul : lauda-ma gura ca t-oi da friptura ))

Angela Moscopol,

eu nu cred că e tumultul din viaţa unei femei.

ci mai degrabă tumultul din viaţa femeii. nu una anume.

@andreea:

Inteleg ca eram asteptata. Mi-a zis Domnul Cornel ca o sa imi faca o prezentare si vad ca s-a tinut de cuvant.

Mi-a luat ceva timp ca sa citesc cateva articlole, ca sa imi fac o parere.

E incantator sa citesti in special ce scrie Ana.

Fetelor, schimbati-l careva pe Cornel, c-o facut pe el de emotie!

Andreea, ce-ai păţit? Nu vezi că nu ne descurcăm nici cu o bebeluşă? Fie ea şi infantă…

Doamna Moscovici, bine aţi venit. Îi mulţumim şi noi lui Cornel Draw că v-a adus aici.

Cornel Draw o fi tatăl Corelei?

Adicătelea Coreluşele, când se fac mari, devin Corneli?

Hmm….

Cornel nu ne-a făcut prezentarea! s-a sustras! vrem prezentarea!

doamna Moscovici, fiţi binevenită!

Nora, las că ne descurcăm noi!

hai să găsim corelaţia.

văd eu una absconsă pe aici.

Radu, dacă ne spui tu unde găsim unul mai bun…

Neata !!!

Joia asta cat o saptamana intreaga !

Toată treaba asta mă încurcă de nici nu pot să vă spun. Apariţia unui prezumtiv tată cu cine ştie ce pretenţii… Măcar de i-ar putea asigura Corelei o dotă generoasă care să-i facă mai uşor pardonabile micile-i accese, umori şi crize. Pentru că nici să-l împovărăm pe bietul soţ, boiernaş de ţară, cu dese călătorii spre sudul călduros şi însorit nu ar fi tocmai cinstit.

da de ce, Nora? crezi că virgulă Corelia o să fie ofticoasă?!

Ah, nu, cine ar putea spune asta? Doar dispoziţia ei e posibil să fie ftizică. Constituţia fizică pare a fi destul de solidă, de robustă, mai să zici că nu e infantă, ci fată simplă, din popor. Oricum ar fi, va avea însă nevoie de soare şi de băi prelungite. Soarele face bine la nervi, anesteziază stările.

Sigur, dacă Domnul îi va da prunci, atunci va trebui să respecte tradiţia şi să “acuşeze” la Madrid, după cum e tradiţia.

Angela,

Bine ai venit! Am citit şi eu multe articole înainte de a veni aici şi după. Dacă ai vreme, caută şi vei vedea nişte texte foarte bune pe-aici.

Dacă ţi-a plăcut ce-am scris eu, mă bucur şi-ţi mulţumesc. Dar pe la mine nu-i atât de important ce scriu eu, ci felul extraordinar în care se discută în curtea textului. Au fost multe dăţi în care comentariile au fost mult mai bune decât textele mele. Sigur, sunt oameni cărora nu le place nimic din ce scriu, nimic din ce spun. E firesc să fie aşa. O să vezi multe controverse. Dar Pandora’s are multe lucruri bune, în cuvinte şi atitudini, pe care merită să le parcurgi. Uită-te în urmă. Îţi va plăcea.

Aici, în curtea asta, e cam aşa: vorbim despre ce vrem, oricând vrem. Nu să fim de acord e scopul nostru, ci să ne împărtăşim câte ceva şi, în clipele cele mai frumoase, câte ceva din noi înşine.

vaai!

oare Corelia noastră o fi botezată?!! dacă din această lipsă i se trage permanenta-i nemulţumire şi angoasă!

Se poate, Andreea?!! Unde ai văzut tu infanta nebotezată?

Que Dios nos cuide y nos defienda!

Azi e (tot) joi. Ce-ar fi să (mai) scrieţi voi ceva?

să scrie doamna Angela. că e new entry. sau Coreluţa noastră…

Nu, nu, nu, mă opun vehement. Coreluţa să nu scrie. Coreluţa să nu citească. Se ştie: cărţile şi pana în mâna unei pubere angoasate sunt periculoase. Coreluţa să stea cuminte.

Că uitasem:

Coreluţa să facă broderii, eventual un goblen cu un peisaj frumos sau o natură moartă, să ia lecţii de mers. De dans, nu căci se ştie: tulburarea minţii o atrage, după sine, pe cea a trupului. Sau o fi invers? Să înveţe să aibă grijă de bătrâni, de bolnavi, de epileptici. La lustruit argintăria nu o punem. Că-şi strică mănuţele cele gingaşe.