Iubire cu cătuşe

Mi-am imaginat că iubirea cu un căluş în gură se trăieşte distinct. Că dacă ţi se dă, porţionat, dreptul la dragoste- nu dintr-o alegere deliberată, ci ca măsură punitivă exterioară-  te revolţi, te sfâşii, te transformi prin asceză în cel mai romantic dintre romantici, în cel mai avid căutător de dragoste.

Şi-am rămas surprins să constat că până la urmă  toţi trăim dragostea la fel de blazat. Că n-o căutăm mai abitir şi n-o valorificăm mai intens dacă ne despart de persoana iubită nişte gratii fizice. Am stat de vorbă, pentru un alt proiect jurnalistic, cu puşcăriaşii îndrăgostiţi. Deţinuţi dintre cei mai de soi, ajunşi în puşcărie din greşeli ale tinereţii şi care sunt făcuţi, în definitiv, din aluatul cel bun.  Puşcăriaşi pe care îi suspectam că tânjesc după confortul domestic, după intimismul de acasă, după afecţiune siropoasă.

Gabi are studii superioare şi a fost condamnat la 9 ani de închisoare pentru tâlhărie, după o noapte de beţie.  E un munte de om – înalt cât uşa penitenciarului, solid ca un jucător de hockey , dar direct proporţional de şleampăt. Faţa de copil- tenul perfect, cu ochi albaştri ca de peşte şi un păr scurt, ondulat înspre breton, ca o blană de miel- contrastează puternic cu constituţia atletică, dar e primul indiciu al timidităţii sale. Vorbeşte lent, respectuos, nu-şi priveşte interlocutorul în ochi. Ce mai, dacă l-ai vedea pe stradă l-ai crede pâinea lui Dumnezeu şi poate chiar l-ai cataloga, maliţios, drept un pămpălău.

Are o prietenă de dinainte să fie condamnat la închisoare şi, după o depresie inerentă sentinţei sale, au păstrat relaţia. Îşi alimentează povestea de iubire cu scrisori, telefoane zilnice, vizite săptămânale şi dreptul la o partidă de sex o dată la 3 luni. L-am întrebat ce-şi scriu, crezând că fiecare epistolă e o declamaţie de dor şi jale.  Sau măcar de promisiuni. De orice ar avea legătură cu fiorul lipsă din carceră. Mi-a răspuns sec că nu se prea pune problema de declaraţii. Că îşi povestesc strict ce au mai făcut în ziua respectivă, fără prea mari emfaze romanţioase.

Şi-atunci, îmi imaginez că banalul care nouă ni se pare că sufocă relaţia, pentru ei e apă vie. Că se hrănesc tocmai din himerele astea la care nu iau parte împreună şi care devin  reperul absolut de apropiere. Că dragostea lor înseamnă împărtăşire a nimicurilor zilnice şi nu vreun gest senzaţional. Că e, poate, mai multă iubire în felul în care Gabi îi scrie iubitei despre cum a sculptat prora unui nou vas de traforaj decât în toată corespondenţa intimă, cu tuşe aurite de condei, a iluştrilor istoriei.

De cealaltă parte,  am vizitat, de curând expoziţia „Anturaju` şi alte întâmplări” găzduită de Muzeul Naţional de Artă Contemporană.  Într-o sală plină de televizoare am putut asculta, pe rând, confesiunile mai multor condamnaţi. Într-una dintre mărturisiri, un puşcăriaş povestea că şi-a cunoscut soţia la un bal mixt între deţinuţi, după care au urmat câteva schimburi de scrisori.  După puţină vreme i-a spus direct „Hai, vrei să facem treaba asta?”. Adică să se căsătorească. Şi s-au căsătorit. De plictiseală, din diversitate, ca şi cum ai opta pentru o ciorbă nouă, doar de dragul experienţei. Pentru  cei care îşi construiesc relaţiile aşa, deja într-un univers artificial, într-un surogat de existenţă, regulile se schimbă. La ei primează dorinţa de raliere la mimesis-ul existenţial, e mai multă sforţare de normalitate decât sentiment.

Şi atunci, n-avem noi datoria să profităm de libertate şi să alegem altfel? Nu cumva procedăm la fel ca puşcăriaşii-cei-fără-de-opţiuni, deşi nu ne obligă nimeni să ne cuplăm din convenienţă, să ne abţinem de la strigăte publice de iubire, să ne resemnăm cu o dragoste despre care „nu-i nevoie să se spună, pentru ca să fie bună” (parafrazînd un vers de Shelley) ? Cât diferă dragostea celor liberi, de dragostea celor închişi?