Documentar romanesc nu exista

Un coleg de breasla m-a rugat sa raspund repede-repede la 3 intrebari, ca cica scrie o carte depre documentarul romanesc. Asta acum 6 luni. Cum cartea n-a mai aparut (inca?…) il pun aici, pentru ca e pacat de cuvinte, fie ele si intr-un text de nisa, sa moara necitite intr-un document word.

Despre filmul documentar romanesc

Intrebarea 1: Cum vedeţi evoluţia documentarului românesc din 1989 şi până azi?
Care sunt factorii care au determinat această evoluţie?

1. Acum mai bine de doi ani si jumatate scriam destul de infuriata despre documentarul romanesc. Ii luam mai degraba pulsul, la un oarecare moment “t”, pe alocuri cu patetism – vad acum – ici-colo cu ceva speranta a omului naiv, care crede ca din “t1” in “t2”, ceva tot se-ntampla.

Evolutia presupune o miscare inainte, intru progres; nu cred ca poate fi vorba de asa ceva in documentarul romanesc. Nu acum, nu din ’89 incoace. De aceea scot textul din capsula timpului si-l transcriu mai jos :

În 1990 Nicolas Philibert era doar un tînăr care facuse unul, două documentare scurte. O comandă (filmarea unei pînze) îl poartă timp de trei zile la Luvru, fix în perioada construirii piramidei şi a reorganizării întregului muzeu. După cele trei zile, Philibert a mai venit o dată cu echipa. Şi încă o dată. A văzut că e lăsat să se plimbe prin muzeu şi să filmeze-n voie. A bătut la o uşă de producător independent: “Uite, eu pot să fac asta şi asta, dar am nevoie de banii ăştia acum, ei nu mă aşteaptă pe mine cu mutatul” – n-am habar care au fost cuvintele lui Philibert. Banii de la CNC-ul lor s-au întors la producător, iar din curajul său au ieşit o capodoperă (Oraşul Louvre) şi afirmarea definitivă a lui Nicolas Philibert.

Aşa ceva ar fi imposibil la noi. Care “producător independent”, în primul rînd? Sursa de finanţare numită credite CNC i-a împins pe documentariştii români să abordeze numai subiecte istorice. De la Marele jaf comunist şi Decreţeii la Război pe calea undelor şi Bela Lugosi (ultimele 2 în lucru), aproape toate documentarele care contează au această trăsătură comună. Adică alegeri tematice care îţi dau posibilitatea să faci un dosar beton, să scrii un “scenariu”, aşa cum vrea comisia să vadă. Iar subiecte precum “răpirea jurnaliştilor români din Irak” sînt lăsate posterităţii.

Mai nou, documentariştii români (pe care îi numeri pe degetele de la o mînă) şi-au propus să înfiinţeze Documentor – o asociaţie care încearcă, între altele, să “educe pro-documentar” publicul şi să sprijine producătorii independenţi. Mă tem însă că e teribil de dificil demersul lor, dacă e să te gîndeşti că genul însuşi e compromis şi publicul excedat. Eternele pseudo-documentare cu biserici, zecile de minute în care sună toaca la cadru fix şi biografiile tîmpite de scriitori, cu un suport vizual de 3 poze obosite filmate pe toate părţile au făcut un sinistru deserviciu genului. Infatuarea de a folosi termenul de documentar pentru încropeli filmate în două, trei zile şi editate în sictir au gonit, pentru multă vreme, publicul de lîngă documentarul autohton.

După ce ani de zile genul fusese asociat filmului de propagandă, te-ai fi aşteptat ca nişte oameni, a căror menire e să spună poveşti din realitate, să se arunce pe subiecte, bucuroşi că, pe lîngă libertatea ideologică, au şi libertatea pe care ţi-o dă azi tehnica digitală. Dar cei mai mulţi au continuat să ofteze după studiourile Sahia, ca şi cum adunarea breslei ca-ntr-o uzină, sub umbrela statului, ar fi singura cale. Acum cîteva zile, breasla (cei 300 de specialişti activi din domeniul cinematografiei) au votat drept cel mai bun documentar al anului un banal reportaj TV, Hobiţa, coloana şi tractorul. Le doresc mult succes Don Qujoţilor de la asociaţia Documentor, pentru că au de luptat cu zeci de ani de filme de propagandă, poze filmate şi ecou de toacă. Şi e o luptă al naibii de grea!

(Dilema Veche, 5 aprilie 2007)

Intrebarea 2: Care sunt punctele forte şi punctele slabe ale genului în România?

2. Cred ca te-ntrebi deja: care naibii sunt documentarele alea romanesti pe care le-am vazut? Era ceva cu niste cifre… 4,3,2? Nu ala nu-i documentar… 9/11? Nu, ala nu-i romanesc.

Oricum as suci-o cu numaratoarea documentaristilor romani si tot n-ajung la cinci (daca e sa-i numar pe cei care au facut in interiorul genului minim o incercare demna de luat in seama). Alti cativa pe langa sunt validati doar de colegii de breasla/ criticii neavizati (neavizati pentru ca, asemeni publicului, nu sunt expusi genului, in afara granitelor sau a releelor interne. N-au cum sa fie, in contextual descris mai sus. Asa ca nu sunt in masura sa valideze nici propriul statut de spectator.

Documentarul nu rezista timpului, este un produs care trebuie consumat la termen, inainte sa expire. Poate fi privit peste ani ca o capodopera cinematografica, sau poate supravietui gratie valorii antropologice, dar in forma teoretizata de socialistul John Grierson (parintele documentarului britanic si canadian) – “descopera o lume necunoscuta, sau redescopera una pierduta” – el trebuie sa ajunga la spectator imdiat.
Orice expresie artistica trebuie analizata in contextul epocii. Ce-ar fi “Fecioara din grota cu stanci” (DaVinci) pictata astazi? O eroare, un anacronism. Documentarul este si el foarte sensibil la acest capitol, decontextualizarea ii stirbeste din menire. Pentru ca documentaristii sunt esentialmente autorii care privesc lumea cu ochi critic, in incercarea lor de a o face mai buna. Ce-ar fi “9/11” lansat acum, dupa ce George Bush nu doar ca a castigat alegerile , dar i-a expirat si mandatul? Exemplele sunt nesfarsite, dar inutile aici, unde nu ajunge nici macar ecoul reputatiei documentarelor care fac istorie.

Partea rea cu documentarul romanesc este ca nu exista. Cine il vede?
Ai spune ca daca e pasiune, nu e nimic sa te opresca. Fals. Regizorii inspirati au nevoie de producatori talentati, finantatori talentati, distribuitori. Nu exista piata, pentru ca nu exista filme, nu exista filme pentru ca nu sunt bani, nu sunt bani pentru ca nu-i productie, si canal de difuzare pentru ca nu exista interes, deci audienta. Nu exista piata. Deci nu exista documentar romanesc.

Si nici speranta nu exista, adica o scoala de documentar. Am absolvit UNATC, scoala de stat, cum ar veni, si am studiat (excesiv spus studiat) documentar un semestru, si asta foarte la inceput, ca o incalzire pentru treaba serioasa, fictiunea. Imi amintesc perioada dinaintea examenului meu de licenta, si cum m-am caznit sa fiu lasata sa “termin” cu o poveste de documentar, nu de fictiune. Nici nu se punea problema! Incercarile de documentar erau respinse fara discutie. Mi-e greu sa cred ca ceva s-a schimbat de cand n-am mai dat pe-acolo.
Werner Herzog sustinea undeva ca, daca ar fi sa-si deschida o scoala de film, ar permite inscrierea numai dupa ce aspirantii au parcurs pe jos 5000 de kilometri (distanta Madrid-Kiev, sa spunem). Pe drum, ar trebui sa scrie despre experientele lor si la sfarsit sa-I inmaneze lui Herzog carnetelul cu notite, iar el si-ar da seama in acest fel cine a facut intr-adevar drumul, si cine nu. “Pe drum ati invata mai multe despre a face film, decat daca ati fi fost in clasa, timp de cinci ani”. Si nu ati mai avea asadar nevoie de scoala de film a lui Herzog, sau de vreo alta.
Poate ca o istorie a documentarului autohton, care se va scrie odata, va incepe cu un astfel de drum.

Intrebarea 3: Ce viitor are filmul documentar in România?

3. Viitorul nu mi s-a aratat inca limpede, dimpotriva, e din ce in ce mai incetosat. Schimbarile pe care le produc pe de o parte evolutia tehnicii, pe de alta internetul, sunt naucitoare. Oamenii si-au schimbat cu totul maniera de a se uita la imagini in miscare.
Astazi, inainte sa scrie sau sa citesca, orice copil invata sa dea “rec”. Toata lumea filmeaza si totul e filmat. Televiziunea se dovedeste ea insasi perimata. Cinematografele sunt obsolete. Documentaristii de pretutindeni cauta nu doar noi modalitati de a comunica, ci noi solutii pentru ca povestea, si mesajul lor, sa ajunga la public. Viitorul pare ca se intampla pe internet, vazut adesea pe ecranul telefonului mobil.
La noi, un documentar care face peste 1000 de spectatori sta bine, e deja un succes. Pe www.youtube.com, cetateanul din Constanta pe numele lui Bahoi a strans, pe gratis si cu buget 0, cateva sute de mii (!) de vizionari. Bahoi, tigan (fara chestiuni de politically correctness, el o spune), tanar si cu ceva haz, dotat cu cel mai banal webcam si cu un mobil ieftin cu camera de filmat, a bombardat sistematic internetul cu realizari proprii de genul “Bahoi la scaldat”, “Bahoi la furat”, “Bahoi te invata sa te bati” sau “limbajul extraterestru”, sau piesa de rezistenta “Bahoi – Piratii din Caraibe.”
Cand vrea sa vada povesti adevarate si imagini luate din realitate, iata ca romanul nu se uita la cele doua-trei productii CNC, cu un buget, sa zicem, de 250000 de euro (v. “Podul de Flori”, regia Thomas Ciulei), ci prefera sa se uite la Bahoi.

In Anglia, de exemlu, televiziunea a fost zeci de ani in centrul documentarului britanic; a ridicat o armata de cineasti si a facut posibila realizarea unora dintre cele mai importante filme facute vreodata, documentare care au schimbat mentalitati si chiar vieti. Chiar si acolo, atat televiziunea, cat si felul in care audienta preia ce i se da, toate acestea se schimba rapid. Oamenii nu mai inghit orice, si cauta in alta parte decat “la televizor”. Cineastii sapa adanc si incearca lucruri noi, documentarul traditional (capete vorbitoare, ilustratie, capete vorbitoare) pare a disparea, iar viitorul, pentru moment, tinde a fi online-ul.

Cat despre Romania, stirile externe circula intre granitele noastre groase doar putin mai mult decat inainte de ’89. Nu din pricina cenzurii de data aceasta, ci dintr-un jenant dezinteres pentru orice trece dincolo de marirea pensiilor, de trafic si de (citez un titlu chiar din ziarul de astazi): “a violat capra vecinului si a ucis-o”. Interesul pentru documentar presupune un interes (macar) putin dincolo de propriul fotoliu. In plus, etape esentiale ale genului nu s-au petrecut niciodata la noi, asa ca inventam iar si iar roata.

Ar fi bine sa scoatem grabnic capul din propriul fund, acolo unde ne inghesuim ca sa mangaiem premiile si sa ne felicitam pentru succcesul “cinematografiei nationale”, vesnic pe Noi Valuri. Si daca iesim din zona de realizari glorioase si de norme depasite, poate vedem unde e documentarul romanesc varat pana-n gat. Si-abia atunci putem sa vorbim despre viitor.