Condiţionale neoptative

LA INCEPUT A FOST NORA , IAR CUVANTUL A IMBRATISAT-O , CA-NTR-UN SARUT , PICTAT DE DUMNEZEU SI ARUNCAT IN DAR PE PAMANT !

Cand ti-am zis eu ca te-am vazut sagetand dintr-un arc mongol, in goana calului, ai zis ca sunt nebun… Ce ti-o fi trebuit aluat de paine, cand tu esti dedata la carnea de sub sa?

Iscoditorule. Speram să nu mă fi văzut nimeni.

Ba te-am vazut, ca veniti toate cu rasuflarea mirosind a sange si a carne cruda. Veniti ca tigrul intre oi, voracelor.

Si noi, bietii, va pregatim poale-n brau la cuptoras de lut, framantate cu manutele noastre. In loc sa parjolim fantanile si sa otravim holdele. Sau invers, ca nici nu mai stiu datinile de cand era omul om si muierea muiere.

Nora,

ce mă fac eu cu scrierile tale, ai?

uite, îţi găsesc cusururi…

păi unde ai mai pomenit tu bărbat mirosind a vanilie? aşa miroase fiică-mea, oricît de înnoroită ar fi. bărbaţii miros a putere, nu ştiai?

Ce Ghevara: Uf, şi eu care credeam că miros a lăcrămioare!

Andreea: nuu, Andreea. Unii miros a vanilie şi a lapte. Unii sunt calzi ca pâinea. Tu crezi ce scrie prin reviste?

Nu vezi ce zice Ce Ghevara? Că stă pe lângă cuptoare şi dospeşte poale?

Dospesc si covrigi de Buzau, numai de m-ar invada si pe mine o salbatica de-asta.

Of, vanilinatule! După aia, nici clătite n-o să mai poţi învârti!

da?

şi atunci de ce şi-a zis “ce ghevara” şi nu… “brutarul inimos” de pildă?

vai! o fi vreo legătură între “brutar” şi “brută”? Nora, explică-ne…

M-am parfumat cu leustean dupa urechi, ti-am dospit papanasi cu sos Bechamel.

Doar sa te vad sfaramand portile si apunandu-mi soarele, vedea-m-as vad prada-n spatele seii tale! Al tau sa fiu, puternico!

Doamne, Andreea! Păi cine l-ar mai fi luat în serios dacă şi-ar fi zis Brutarul inimos sau Cofetarul cel Viteaz?

Pe lângă asta, folosirea adjectivului posesiv “mea” (de care, între noi fie vorba, ne cam ferim toate în a-l pronunţa), ce-ţi sugerează? Nu vezi că omul e legat de glie, parfumat cu vanilie, dar – cred eu – şi cu niscaiva rom de Cuba libre?

Ce ghevara mea: mare curvă eşti!

Dar nu pricepuşi că amazona nu mai voieşte a se deda la dulce vanilat? Fi-mi-ar condiţionalele neoptative să-mi fie că n-o scot deloc la capăt cu voi. Eu pun cenuşă, voi suflaţi în foc!

Nora, nu mai fugi de adjectivul ala posesiv, ca dracul de tamaie. Ci, aibe-ma odata!

Andreea, tu consfinteste legatura intre brutar si bruta.

Ete, na! Că-l folosii. Curvele astea au un ceva al lor de nu mă pot stăpâni şi încalc toate regulile bunei-cuviinţe, absolut obligatorii într-o brutărie.

@Nora: Ei, vezi? Asta e cusurul tau. Ca esti bulgara, cand eu te credeam mongola. Pai nu mai poti nici sa dospesti o poala-n brau, ca gata, esti luat drept curva?

Bai, dar cum zic si eu cuvantul, intru in spam. Tocmai iti ziceam ca asta ti-e cusurul: ca esti bulgara, desi te dai mongola. Cum poti sa aduci asa un afront la un brutar cinstit?

Sunt bulgară? Cum vine asta?

Mongolă nu m-am dat. Tu ai zis că m-ai văzut pe cal deşi se prea poate să fi fost un ponei sau poate chiar un măgar, cine ştie?

Mie nu-mi păru afront. Eu chiar ziceam de bine. Bag de seamă că eşti cam sensibil.

Unde eşti, Andreea, să o vezi şi pe asta? Brutarul ofensat.

brutarul este brută cu aluatul lui.

şi tu mai zici că vorbesc din reviste…

Nu e aşa, Andreea. Unde dă brutarul, creşte. Pe asta nu o ştiai?

Nora, multe nu ştiu…

aşa că mă duc să mă uit la Pleşu şi Liiceanu, poate mai aflu ceva nou.

Nu sunt sensibil, frumoasa amazoana. Eu cal il vazui, poate vederea mi-a slabit. Si pe tine, mongola. Ne mai jucam si noi, cine ne-o lua in serios? Eu unul, nu. Ca doara, nu m-as crede chiar pe mine cu5va.

Normal că ne jucăm.

Trebuie să fii rumeguş să ne iei în serios. Sau umplutură de plăcintă cu varză.

Andreea, să ne zici şi nouă ce afli.

Eu nu mă pot uita, ştiţi voi, frunzele…

Mirdita! (Bună dimineaţa! – în albaneză)

Ce făcuşi, soro?

Dăduşi foc inimii de om?

Bravo, Nora! Şi n-o mâncaşi nici în sânge, nici bine pătrunsă, nici arsă – o aşteptaşi să se facă uşoară, uşoară şi s-o ia vântul. Crimo, crimo, ce mă fac eu cu tine, crimo?

مرحبا!

Inimi volatile.

Ăsta era bun de subtitlu, Nora.

Volatile.

Mda, mereu vin prea târziu.

Cine?

Nu, Nora, era bun de refren. De pus, în cursive, sub fiecare rând.

Daaa. Dar să-l cântaţi voi. Că eu cu vocea sunt dezastru.

cu vocea nu ştiu cum stai, Nora. dar cu vorba…

aşa iscusită îmblânzitoare de cuvinte mai rar.

Stau oribil. Oribil. Brrr. Crede-mă.

oribil? irelevant!

la câtă muzică şi ritm degajă textele tale, numai de afonie nu te putem bănui.

Minte!

După cât de tulburător râde, să mă lase cu brrrr…

Ei, de nu ne-om întâlni noi şi v-oi cânta eu ceva de o să duceţi dorul ălora de îngână prin metrou.

Mă rog, trebuie să se alinieze cumva planetele să mă pun într-o postură aşa ridicolă, conştientă fiind.

Dar se mai întâmplă. Îmi mai agăţ şi eu dresurile, ca toată lumea.

Mamelor din lumea-ntreagăăăă

Eu vă dau un singur sfaaaaat

Nu lăsaţi copii pe stradăăăăă

Din cauza lu bărbaaaaaaaaaaaaaat!

Hai, Andreea, că n-aş cânta aşa ceva!

Era unul care mergea de obicei pe rutele cu Drumul Taberei. Mă fascina. Comenta meciuri de fotbal. Jurai că se uită în momentul ăla la un meci. Avea şi dicţia, şi tot. Entuziasmul golului, comentariile din culise, informaţii despre transferuri. Mă rog, eu nu mă pricep la fotbal, dar totul părea veridic. Cât mergeam eu cu autobuzul, era meci continuu.

La care barbat te referi , Andreea ? ” Barbat ” a fost numele unui voievod din Tara Romaneasca din sec. 13 ! Ti-l aduci aminte ? Nu fura si nici nu manca copiii lasati singuri pe ulitele prafuite si mocirloase ale evului mediu romanesc !

Greseala lui, pana la urma.

Bautor neexperimentat. Asa e cu vinurile astea licoroase, pot fi inselatoare. Nici nu stii cand ti se tulbura privirea, cand ti se taie picioarele.

Acum, ce sa zic, sa vezi durere de cap… cand se trezeste!

Aşa zici tu, Edle? Mda, şi ea nu prea ştie să trateze mahmureli. Dar nu, greşeală nu-i. Sau, dacă e, e a amândurora.

youtube.com/wat../

Glumesc. Stiu bine ca nu e greseala lui.

Ieri m-a intristat textul, cand l-am citit. M-am regasit cam mult in el.

Si asa obisnuiesc eu: daca fac o boacana, dau vina pe celalalt.

Vreau şi eu să dau vina pe cineva. Oferte?

Eu, eu! Alege-mă pe mine! Sunt antrenată, serios. Pregătire specială la Unitatea de intervenţii rapide într-ale vinovăţiilor!

Bine, deşi nu ştii în ce te bagi. O să fii răpusă.

Ana, de ce esti suparata?

Dana,

Vreau şi eu un ţap ispăşitor. că de mine în postura asta m-am cam plictisit.

Nu ştiu dacă sunt supărată. Cred că aia a fost cu multă vreme în urmă. Şi mai cred că era bine când eram doar supărată. Măcar era din când în când. Acum sunt… chiar nu ştiu cum, dar bine nu.

Îţi iau vina, o leg fedeleş, o bag într-un sac de plastic şi o duc în afara oraşului. Dau cu parfum pe urmele mele ca să i se piardă şi ei urma şi câinii conştiinţei să nu dea de ea. O arunc pe undeva prin nişte mlaştini pe care le ştiu eu prin Giurgiu. Totul putrezeşte acolo. Mai e şi plin de lipitori. Cruce nu-i pun.

Gata, din momentul asta Ana nu mai e tap ispasitor.

Sa mai ispaseasca si altii, sa vada ce bine e!

Nu-i pune cruce. Are.

Tu ştii, frumoaso. Eu nu întreb. Eu execut. Nimic nu pun de la mine. Ca orice prestator de “dirty job”.

… că-mi vine mie să-i zic altfel la jobu’ ăla.

Ho, femeie! Nu ispăşim bine una şi ne apucăm de alta? Păi, treabă e asta?

Păi… nu. Da’ ziseşi dirty, mai ziseşi şi job. Mie-mi zbură mintea la… pedepse.

Asa, asa, Ana. Pedeapsa sa fie!

Tu crezi, insularo, că te-am uitat cu al dente?

Apăi, dacă al dente nu e, atunci de ce să mai fie?

(Acu’ chiar n-am vrut să mă gândesc că sunt şi oameni care nu-nţeleg de glumă. Chiar n-am vrut. Na! )

Au, Ana, ai o memorie…

Si ce ne pasa noua de cei care nu stiu de gluma?

De-aia îmi place mie de voi.

Uite că descopăr şi eu mersul pe jos. Abia acum.

Că m-am săturat să tot trag storurile peste glume. Să nu care cumva să fie pudibonzi sau mai ştiu eu cum. N-au decât să fie. E pudibonderia lor. Să şi-o pupe şi să-i facă statuie.

Dacă o glumă n-are sevă, aia nu mai e glumă. Iar eu le-am tot stors pe-ale mele. Şi nu mai vreau.

Doamne!

Trebuie să spun că nu mă refer la nimeni anume. Doar la mine. Mă cam încurcasem în perdele şi nu mă reprezintă asta.

Ahh! Păi nu le mai stoarce. Lasă sevele la locurile lor mustinde.

Am pus un comentariu pe blogul lui Alex Mazilu la postarea sa, “Meteodependent”. La citeva ore dupa, mi-a aparut comentariul, dar si o noua postare a lui Alex. Probabil ca sa nu vedeti ceea ce va recomandam.

Ce sa fie? Invidia profesionala?

Repet recomandarea aici.

Daca vreti sa vedeti arta fotografica, aveti aici ceva extraordinar: vimeo.com/23237../

Peste un milion de vizionari in nici doua saptamini. Aveti grija sa fie in HD si click pe full screen. A, si sa nu uit, fondul muzical: “Time” by Hans Zimmer.

GS: mulţumesc pentru link, dar pe mine lucrurile de genul ăla nu mă prea pasionează. N-am avut răbdare decât pentru primul “calup”, recunosc.

@G.S …am dat click sunt foarte interesante toate dar nu așa văd eu metropola.Trăiesc în USA și în fiecare an când este ziua”ALL THE LIGHTS UP” mă duc în downtown.

Aprinderea tuturor luminilor,clădiri zgârie nori,timpul când faci adevăratele fotografii memorabile superbe palpabile…de sus de pe vârful dealului,platformelor, pasarelelor suspendate pe panta stăncilor !

Atunci orice om devine un artist…captând pe peliculă bucuria fiecăruia,pulsul orașului…la scara și viteza reală a momentului…

Anaaa! Spune-mi o poveste!

Acum? Oricum ar fi?

despre o “tiramisă” emancipată…

DA! Nu aş strâmba din nas nici la una cu o savarină plouată. Nu-s pretenţioasă azi.

Wow, incredibil, nu dădusem refresh paginii. Andreea, eşti o vrăjitoare!

Sau povestea unui pişcot tip “lady fingers” care se îneacă într-un pahar de şampanie.

Nora, ştii de cine mi-e mie dor?

de domnişorul Pancu…

oare ce-o mai fi făcînd?

Ah, şi mie. Cred că şi altora. Orişicât, era o prezenţă… elegantă.

Până şi de băiatul ăla, cu cele trei femei, un singur articol, nu mai ştiu cum îl chema, mi-e puţin dor. Nu ca de domnişorul Pancu, dar acolo, cât de cât.

oare Ana lucrează la tiramisu?

Aşa mi-o imaginez. Înmuind pişcoturile în espresso şi amaretto.

mie de ruxandra predescu

A fost odată ca niciodată o nelinişte care-şi căuta sălaş. N-o primeau boierii, că erau îmbuibaţi de plăceri leneşe şi adormitoare, n-o voiau pălmaşii, că era de o frumuseţe nepământeană, iară ei îşi luptau zilele cu frumuseţi concrete şi cel mai adesea ierboase.

Umbla prin păduri şi câmpuri, căuta drumuri prăfoase şi se-apleca după miros de ţărână răscolită de ploaie scurtă. Le vedea pe toate astea, dară nu o mulţumeau. Nu ştia decât a le adulmeca niţel, a le război o vreme, dar ele îşi intrau în rostul lor fără să le pese de ea.

Voia sălaş de carne, cu tremur de inimă şi ochi umbriţi paşnic. Să facă ea din nou făptura, după voia-i drăcesc-dănţuitoare. A întâlnit un băiat pe cale, dar a privit-o aspru şi limpede, cum numai cei cu drag de viaţă ştiu. A plecat, crescând în piept dorinţă şi mai grea de stăpânire. Că nu se lasă ea pierdută de-mpăcare.

Pe malul mic al unei ape reci, cu mintea-n poală şi cu braţe-nconjurând fără somn glezne, stătea o fată cu păr aproape negru şi cu sprâncene adunate a spaimă. Ba chiar a supărare, dar nu prea mare. Pofta de danţ sălbatic a năvălit îndată şi a ştiut că aceea este casa ei. Acolo va intra, va schimba podelele cu pereţii, va face din acoperiş ferestre, iară din scaunul cel mic, o perie deasă pentru părul nehotărât de negru.

Şi a intrat cu pas uşor, hoţesc, smulgând scoarţele şi măturând uşile, ca nelumea. Iar fetei i-a fost dintr-odată cald şi vânt. S-a ridicat din mal şi glezne şi a pornit grăbită, cu pas nou şi temător, cu gând proaspăt şi uşor de rodită risipire, legănând un trup grăbit şi muşcând cu dor arzând din nimicul pe care de atunci înainte îl va căuta fără oprire. Era fluidă, fragilă şi nimeni.

N-am revăzut povestea. Văd acum, la final, o repetiţie. Grăbit/grăbită. Iertaţi-mă.

Păi, da. Neliniştile astea sunt pretenţioase rău. Nu se aşază în fitecine.

Of, şi se mai cer şi periate în fiecare seară. Cu dinţi şi cu palme.

Iar când adormi, în sfârşit, le simţi mişunând prin tine încetiţor, cu paşi mici, pregătind ziua de mâine.

Acu’… deh…

Ai vrut poveste la minut, aia ai.

Ţi-am născut-o la comandă.

E bine. E tare bine.

Val_one, tu de ce taci şi numai îţi roteşti ochii?

Nora, ai vrut poveste la minut…cât a durat până s-o primeşti? bineînţeles că m-a lăsat fără cuvinte. şi nu e prima dată.

Ştiu, Val_one. Ana e farmazoană.

Da’ de unde!

Din nelinişte s-a întrupat, la dorinţă strigată cu foc.

câteodată cred că Ana deţine piatra filozofală a cuvintelor. tot ce atinge transformă în aur.

Lasă. Farmazoană tot eşti. Tu “dospeşti” într-un minut cât alţii în trei ore, cu dureri, nu glumă.

Şi copiii ies nezbârciţi, rozalii, cu pielea întinsă, nu vineţi.

Dar dorinţa fu cu foc, nu zic “ba”.

Fii serioasă, Valonaş!

Zise Nora că vrea şi când zice Nora… se face pe loc.

Cum să nu dai poveste, dacă omul are dor de ea?

Am şi întrebat-o înainte dacă poate fi oricum. Că o ştiu pretenţioasă.

Îmi amintesc acum că am cerut şi eu în viaţa asta o singură dată poveste. Când eram copil, le primeam fără să le cer. Dar eram necopil când mi-a trebuit poveste. A început aşa:

Ileana Cosânzeana se ruja ca o vampă.

N-a mai putut continua fiindcă am râs săptămâni. Nici acum nu pot să-mi amintesc fără să râd.

Ba cu dureri fu. În dreapta. Locul unde stau în travaliu continuu poveştile.

Dar de ce doare după, iar nu în timpul, aia nu mai ştiu.

Mie-mi plac poveştile. De orice fel. Şi cu Ilene Cosânzene care-şi depăsesc conturul buzelor cu creionul.

foarte bine!

acum aş vrea să aflu o metodă pentru dat neliniştea afară. aş putea să chem poliţia? sau mai bine să-i pun muzici ambientale? sau, să-i dau două palme?

Niciuna, muză.

Îmblânzeşte-o. Danseaz-o până nu mai răsuflă.

Andreea, ai putea să bei ceva. Uite, vreo 200 de whiskey cu gheaţă.

E soluţie momentană. Neliniştea ameţeşte şi ea, se roteşte o vreme şi pică lată, transformându-se în altceva. La mine, în euforie.

Cu muzica ambientală la mine nu merge. Când o aude neliniştea, turbează. Se urcă pe pereţii din mine şi-i zgârie cu unghiile.

~~~~Câteodată, mă visez vânt. Mă visez abur, mă visez adiere. Câteodată, îmi doresc să nu te fi atins aşa. Să nu-ţi fi săpat urmele astea adânci în obraji, să nu te fi ciuntit, să nu-ţi fi pus căutarea mea în degete şi chipul meu în tălpi căci toate te fac să nu-ţi mai găseşti locul pe lume. Câteodată, îmi doresc să fi intrat în tine fără ca tu să mă miroşi, fără să te intoxic, fără ameţeli şi fără leşin. ~~~~

Si astea “este la fel de grele”

Cati ne dorim sa nu ranim … si cand colo lasam urme dintre cele mai adanci in sufletele altora

oof !!

Indragostirile sunt ca varsatul de vant: formele cele mai grave apar la oamenii mai in varsta.

Miere,

Puşchea pe limbă cu vărsatul tău de vânt!

Pacea mormântului e mai sigură.

Nora, 200?!! dacă o omor?!

Andreea, ce să mai. Nu scapi de ea. E râie. Ce poţi să faci e să-i limitezi spaţiul de mişcare. S-o legi cu un laţ, să nu mai iasă din camera ei. Dar, mă rog, poţi fi acuzată de maltratarea sentimentelor.

Şi ho! Că n-am zis 500!

Văd că ţi-e cam milă de ea oricum. Pun pariu că îi faci cozi împletite stil coadă de peşte! De care nu ştiu eu să fac!

Miere Naturală: clar n-aş vrea să am parte de formele cele mai grave. Sper să fac de toate până atunci: varicele, rubeole şi care or mai fi.

@Nora: Bine ca le-am facut de mic…acum pot sta linistit.

@Ana: Pana la linistea de apoi… trebuie sa gusti agitatia de acum

Nu vreau agitaţie!

Vreau cântecel.

Cântecel? Tu? Tu eşti femeie de cântecel?

Da. Sunt.

Nici tu nu simţi că sunt?

dă-i să bea, Ana:

youtube.com/wat../

Valonaş,

Dacă ţi-aş spune că-mi vine să te suprim din cauza cântecului ăstuia şi al Ritei, te-ai gândi că e de rău, nu-i aşa?

Este. Că mă făcuşi praf. Altfel, mulţumesc.

… a Ritei… Ptiu!

Miere, nu e grele. nici astea, nici ălelalte.

e condiţionale neoptative.

Va fie nelinistea cat mai placuta, zbuciumatelor! Spumoasa, roz, placut acidulata…

Nu. Eşti cavalcadă. Iar Amado mio nu e un cântecel.

Pe de altă parte, s-ar putea să am eu o problemă cu diminutivele.

Domnule Ce Ghevara, dumneavoastră cum vă descurcaţi cu neliniştile astea? Cum “trataţi” cu ele? Vă aşezaţi faţă în faţă, bărbăteşte, la masă? Le pocniţi pe la spate cum, recunosc, mai fac eu?

Ba, mie-mi era urat de-atata liniste. Si-am auzit aici un zumzait de voci.

Cu nelinistile gandesc ca-i mai usor decat cu linistile. Le bati pe spate si le masezi muschiul trapez. Le mai pupi pasional pe sternocleidomastoidian, ca acolo isi au si ele zone erogene. La sfarsit ragaie ca niste copii balonati de la prea mult lapte. O vreme te intelegi cu ele.

I-auzi! Şi eu care credeam că nu trebuie pupate că se învaţă cu nărav şi nu mai scapi în veci de ele!

Şi după ce trece vremea aia, ce faci?

Nora,

Era să zic eu ce le faci. Pe de-a dreptu’. Că mă stârnişi.

Le… linişteşti, na!

@val_one: ba “e grele” Val…

ca asa simte eu

E clar. Trebuie să-l rog pe Cosa Nostra să mă înveţe şmecheriile alea cu folositul de cuvinte “murdare la gură”.

@Nora: Asigura si servetele ?!

Nora, trebuie pupate, cum de nu? Pupate si batute. Ca se despupa, se desbat si se desfut, apoi… N-ai ce-i face. Arta cere sacrificii, Nora. Traiul cu nelinistea nu-i lucru la indemana.

Latino-americanii ăştia sunt tare slobozi la gură.

Va mai zisei o data. Amestec inca argentiniana cu cubaneza, si de-aici se trag toate confuziile de limbaj. Noroc ca ambele seamana cu romana, ca toti suntem cam o apa si-un pamant.

Tu amestecă-le şi vezi de se des… tramă ori ba.

Da’ e vreuna sa nu se des… pardon, adica e oare ceva sa nu se destrame?

E, cum să nu fie? Spune-i tu pe nume.

Uf, Ce Ghevara, să tot pupi, să tot baţi, să tot… ai şi tu dreptate.

Vezi, Andreea? Când nu mai poţi şi nu mai poţi, că na, mai amorţeşte omul, sunt buni ăia 200 de Jack.

Pai, nu stiu. Ca mie, toate destramate-mi par.

Of, Ce Ghevara. Dar procesul nu e ireversibil, nu?

youtube.com/wat../

Ana, mă ierţi tu şi pentru asta…

Te iert, Valonache, am altă şansă?

Vocea omului ăstuia e ca briza de seară.

Ba e, Nora, aicea-i frumusata si mandreata. Ca le urzesti si le tesi, iar ele-n ciuda pvlii parca se destrama.

Cand s-a deschis Peek & Cloppenburg in Baneasa, ce negru a venit oare, de canta la un pian alb? Si-ti dadeau niste gagici sampanie in cupe, de-ti venea sa le iei in brate si sa dansezi placut cu ele, taman pe pianul omului.

Ce Ghevara,

Ce-i cu tine, luptătorule? Ai fi poftit să destrami pianul omului?

youtube.com/wat../

Nu ştiu, n-am fost.

Mi-aduserăţi aminte de asta. Cu negrii voştri. Uf, şi doar ce mi-o scosesem din cap.

youtube.com/wat../

Din cap?

Voi aveţi ceva astăzi. Stare de sânziene la tine şi la cubano-argentinian.

Incetati odata cu muzicile astea, ca odata-ncep sa m-ating indecent, mai ceva ca-n tinerete.

Stai că te… liniştesc amu. De-ţi merg fulgii.

youtube.com/wat../

Anaaa! Nu cred că funcţionează nici la domnul interpret. Nu vezi ce închis e la toţi nasturii la început şi ce deşănţat e mai spre sfârşit?

Măcar la început. Puţină rigoare, vă rog, că v-apucaseră destrămări primejdioase.

Comandante: uite, nişte creaturi eterice. Pa’ ti, cum se zice în dialectul tău.

youtube.com/wat../

Bloody hell, I love Irish people. Am avut cativa sefi si colegi irlandezi, sunt oameni adevarati. Citisem la un moment dat introducerea la o carte de povestiri irlandeze. Ii rupeam pe irlandezi, la carciuma, cand incepeam sa le spun ca ii iubesc. Ca stiu ca au 4 laureati cu Nobelul pentru literatura, desi pana in secolul XX nu faceau scoala. Ca nu aveau dreptul la biserica, nu aveau dreptul nici sa aiba cal.

Plangea si pietrele, sunt un mare escroc sentimental.

Asta pa’ti, direct din dialect.

Ce Ghevara: doar introducerea?

Şi cu aia îi rupeai?

Ai citit “Ulise” cu harta Dublinului în poala?

Ana, am citit si povestile. Dar alea erau ciudate. Era una cu doi indragostiti care se transforma in copaci, daca-mi aduc bine aminte. Eu cu introducerea ii dadeam gata, ca era o istorie scurta a patimirii irlandeze sub englezi. Cand le ziceam ca prin secolul XVII au murit vreun milion de irlandezi si alti vreun milion au emigrat in state, deja erau dupa gatul meu, si imi faceau camasa fleasca.

Trebuia doar sa bag de seama sa nu fie si englezi la masa, ca si cu aia ma aveam bine.

Nu am citit Ulise, o incepusem cand eram mai mic, dar eu sunt o persoana superficiala. Nu am terminat-o.

Hasta siempre…

Te şi văd ud de lacrimile iubitoare ale irlandezilor. Dar cum? Trăgând cu ochiul după duşman.

Sec. XVII? Un milion? Câţi erau toţi?

Aşa îţi place ţie. Să faci lumea să plângă, femei şi bărbaţi deopotrivă. Comandante.

Nora, nu mai stiu, ca am citit mai demult. Dar un milion au murit de foarme si un milion au emigrat in State. Cel putin asa imi amintesc, poate umflu putin cifrele.

Faza e ca si englezii erau misto. Era unul care avea aproape 50 de ani, dar nu te puteai tine dupa el cand urca scarile. Intr-o noapte am fost intr-un club in Budapesta, si ne-a tinut pe 4 dintre noi pana la ziua pe bautura, 2 baieti si 2 fete, nu ne mai lasa sa plecam la hotel. Ma lua cu el la bar sa mai comandam bautura, dansam si eram toti pulbere. S-a luat de niste australience, le-a recunoscut dupa accent. Ma punea sa le invit la dans si sa le zic “How are you, Sheila?”, ca cica asa e porecla pentru australience. Le tachina, ca tocmai ii batusera englezii pe australieni la crichet. Era ca un caine scapat din lant, ne distram cu el bestial.

Imi placea cum ziceau irlandezii. Ii intrebam: British or Irish? Si raspundeau: Very Irish, Sir.

Sinceră să fiu, îi invidiez pentru sentimentul ăsta de apartenenţă. E o chestie care mie mi-e străină. Sau, dacă nu mi-e, e cu intermitenţe rău de tot.

Mie nu-mi este, Nora.

Nu dorm cu tricolorul, e drept, dar simt că aparţin şi-mi place gustul pământului ăstuia. Poate sună patetic, poate chiar este, dar aşa stau lucrurile.

Eu am tricolorul cu mine. Ba inca se mai si defileaza cu el, pe la gradinita.

Mda. Cum ziceam, vă invidiez. Mai vibrez şi eu, dar punctual. Nu e o stare generală. Gustul pământului nu-l simt.

@Ana: Iti place gustul pamantului romanesc ?!? Mda…. ! Norei , de ce nu ? De fapt , Nora nici nu-l simte ! Va dau dreptate amandurora !

Edle: tu vorbeşti cu Robbie româneşte? Sunt curioasă doar.

Nora, sigur, ma straduiesc. Mai uit uneori, cand il cert mai ales.

Dar am trecut prin multe etape. La un moment dat refuza sa-mi raspunda in romaneste, pana si pe bunica-sa a pus-o sa invete engleza; apoi i-am luat carti de povesti in limba romana si si-a mai revenit un pic; dar cel mai puternic efect l-au avut desenele animate: acum se uita la Pinocchio si e fascinat, ba ma intreaba si cuvinte pe care nu le intelege. Si vorbeste! (stalcit, ce-i drept), dar il corectez cu mare grija, ca nu cumva sa se razgandeasca.

Mai, eu cred ca stiu cum e cu apartenenta. Adica, sunt bucuros sa fiu, bunaoara, contaran cu voi. Contaran de blog si de idei. Sunt cativa oameni pe aici cu care ma bucur sa fiu consatean. Nu cred ca exista multe sate de-astea in alte tari.

Mai e si faza ca sunt satul de realism de-asta la moda si ironic, la adresa istoriei noastre. Pai Dumnezeu a tot crutat Sodoma pentru Lot (parca?), si eu nu pot sa crut istoria noastra pentru Tepes, Stefan, Matei Basarab sau Mihai Viteazu? Stiu ca Nora o sa imi spuna iar ca suna a carte de istorie exaltata. Dar asa e cu eroismul asta, e patetic. Nu poti sa povestesti despre el la rece: “Cetateanul moldovean Stefan, din familia Musatinilor, s-a remarcat prin constanta cu care a ocupat pozitia de top-management, de domnitor al Moldovei, timp de 47 de ani.” Asta ca Moldova sa fie un bastion al crestinatatii, pentru o Europa care construia civilizatie. Si noi ne lingeam ranile aproape in fiecare an.

Pana la urma, zic eu, nici nu e nevoie sa fim mari patrioti. Dar nici sa facem ca Dobrovolschi, cand il invitase parca pe Dan Puric in emisiune. Ala povestea despre de nu stiu ce episoade din istorie, si Dobro repeta obsesiv: “Bine, dar de ce nu am luptat? De ce nu am murit?” Bai tata, cand nu ti-ai luat nici macar o bata in cap pentru Romania toata viata ta, mai bine nu faci aprecieri defavorabile despre eroismul altora.

Ce Ghevara mă făcu să plâng. Şi n-am citit decât primul paragraf.

Mă duc să continuu şi să mai uit de durerile groaznice de urechi.

Revin.

Primul paragraf îmi mai dădu o apartenenţă.

Altfel, ca să judeci istoria trebuie doar să ai vocaţie de judecător. Poţi s-o afli, chiar s-o înţelegi, dar să judeci morţii nedisciplinaţi din prespectiva lui mai 2011…

Aşa şi eu sunt bucuroasă. Dar mă bucur de tine, comandante, de tine, Ana, de tine, Edle. Nu de chipuri abstracte, pe care nu le cunosc. Nu de “popor”.

Sate frumoase cred că sunt peste tot. Nu ziseşi tu de irlandezii ăia, de englezul cel sprinten? De ei nu te-ai bucurat la fel?

Şi da, o fi greşit Dobrovolschi, dar pe mine Dan Puric mă cam sperie. Ce face el începe să semene a sectă.

Nora,

Nu s-a referit la Dan Puric Ce Ghevara. Era doar context.

Doar la replica lui Dobro. Atât.

Da, ştiu. Dar dacă am eu un ghimpe cu Dan Puric, ce vrei?

Nu mă putui abţine.

Nora, nici mie nu imi place Puric. Era doar o poveste in care era si el un actor. Ca sa ne intelegem. Si a propos de englezi si irlandezi. Sau, by the way, ca sa nu ii suparam, ca ei sunt mai nationalisti.

Englezii si irlandezii aia ne preferau pe noi, cei din echipa romaneasca, multor alte echipe din Cehia, Ungaria, Polonia, Germania. O vreme am crezut ca erau complimente gratuite la sedintele din Romania: voi invatati cel mai repede, cu voi ne distram cel mai bine. Dar cand erau reuniuni cu toate echipele, simteam lucrul asta din plin.

Eu îl înţeleg, Nora. Înţeleg de ce se exprimă astfel. E efectul unei saturaţii şi vine tot ca o tornadă.

Ve vedea, în timp se va aşeza discursul, se vor netezi excesele.

L-am văzut de două ori în plină manifestare. Am stat de fiecare dată fiindcă nu-mi venea să cred. Am stat până la capăt, ca să pricep de ce aşa.

Cine e Dobrovolschi asta?

Să spuie Nora. Că ea e bună la descrieri pertinente. Abia stai în picioare după.

Ma scuzati, eu sunt rupta rau de realitate. Da’ abia astept sa-l descrie Nora.

Da, Ana. Ai descris bine fenomenul cu saturatia si tornada omului respectiv. Fight fire with fire.

Bai, eu merg sa imi manifest patriotismul. Am de sapat niste buruieni in gradina din fata blocului. La sape, guerrilleros! Chiar e pe bune, am primit sarcina de partid inca de dimineata.

Hasta la victoria siempre la toata lumea!

Edle: Dobrovolschi e om de radio. Acum are o emisiune dimineaţa, la Radio Guerrilla, cu Vlad Craioveanu. Unul bun, zic eu. Mai şi scrie, pe ici, pe colo.

Ce Ghevara: am priceput, am priceput.

Ana: eu îi înţeleg excedarea. Şi revolta. Dar de aici până la a susţine tot felul de aberaţii e cale lungă. Şi în cât timp se va potoli? Că de când a început cu conferinţele şi a lăsat pantomima pe locul doi, nu s-a aşezat nimic.

Ah, acum văd că aveaţi aşteptări. Şi eu am fost atât de seacă!

Dan Puric trebuie privit cu o bună doză de circumspecţie.

Vom vedea, Nora. E ritmul lui. Vine el şi refluxul, că aşa e viaţa.

Iar Dobrovolschi chiar e un foarte bun om de radio. I-am citit şi ceva texte şi mi-au plăcut. Vlad Craioveanu, la fel. Fac o echipă foarte bună.

Şi, foarte important, vocile lor au rafturi, ceea ce mă câştigă pe mine, o plăpândă ascultăttoare de radio.

Da, Dobro imi place si mie. Mult. Si Craio. Doar ca m-a enervat rau de tot faza aia. Si ma mai enerveaza, totusi, ca Dobro e totusi prea inregimentat in politica trustului.

Altfel, e poate cel mai talentat om de radio in Romania, la ora actuala.

Am fugitara, sa dau piept cu dujmanu’.

Du-te de sapă. Numa’ vezi să nu dai de râme. Că nu mai vorbesc cu tine.

Val_One,

Dan Puric e un mare actor şi un om aflat într-un moment în care descoperirea l-a înghiţit. E ca-n dragoste, Valonaş. Fix ca-n dragoste. Aşa iubeşte el acum.

Val_one: eu îl privesc cu îngrijorare, chiar.

Ce Ghevara: să sapi cu spor. Să porţi mănuşi. Să nu faci bătături că după aia nu mai poţi ţinti ca lumea.

Nora, îngrijorare este parcă prea mult, totuşi. după părerea mea, niciun discurs public nu mai trebuie privit cu îngrijorare, nici chiar cele extremiste. cred că, per ansamblu, societatea noastră dispune de suficient discernământ.

Aoleu, val_one. Cum aşa? Pe mine mă sperie extremismele de orice fel ar fi. De discernământ, ce să mai zic. Eşti optimistă. Discernământul, ca să funcţioneze, are nevoie de un minim de prosperitate. Or, la noi, se cumpără cu o găleată şi trei mici.

Nora, eu la discurs mă refeream, nu şi la manifestarea practică a extremismului de orice fel. un procentaj mai mare sau mai mic de extremişti există în orice societate, oricât de consolidată democratic ar fi ea. important este ca ei să nu poată determina bascularea unei întregi societăţi într-o direcţie extremistă. iar discursuri extremiste se aud şi se vor mai auzi pe toate meridianele, nu ai ce le face, ăsta e jocul democratic.

dar uite că de la Dan Puric am ajuns să vorbim de extremism. or, el nu e deloc un extremist. e doar prea…pasionat.

Păi, val_one, discursul e doar unul din paşii necesari “basculării”. Nu suficient, dar necesar. E una seminţele aruncate.

Iar Puric nu mi se pare un simplu pasionat. Poate mă înşel eu şi exagerez. E posibil.

Erata: una dintre seminţele.

Pfiu!

Nora, uite de ce cred eu că e mai bine ca orice discurs public, fie şi extremist, să fie liber. în primul rând, la asta ne obligă libertatea de exprimare. apoi, e mai bine să ştim cu ce avem de-a face.

şi nu în ultimul rând, doar aşa pot intra în scenă vocile lucide şi vigilente din societate pentru a contracara şi anihila discursul extremist. ei bine, una din acele voci poţi fi chiar şi tu. de fapt, eşti!

Am zis eu că aş vrea discursurile alea îngrădite în vreun fel? Ar fi fost şi culmea!

@val_one: Discursurile extremiste exista atat timp cat democratia este subreda , falsa , nu functioneaza ! Iar problema la care si eu ma gandesc este daca , democratia trebuie sa accepte extremele politice sau nu ? Apoi nu este suficient ca vocile lucide si vigilente din societate sa anihileze discursul extremist , ci aceste voci lucide si vigilente , sa fie in primul rand corecte si cinstite , noncorupte si sa faca in asa fel , incat discursurile extremiste sa nu mai fie nevoite sa mai apara niciodata ! O voce poate fi Nora , numai ca ei ii trebuie atitudine civica si vointa politica ! Sunt multe persoane asemenea Norei , care stau in tribuna si doar contempla la nemurirea Romaniei !

Valonas ? Ai ceva sa-mi spui ?

Mai, dar vad ca nu dispar bine, ca se si obrazniceste lumea. Se dau vreunii, experti intr-ale sapei.

Ano, superficial cum ma stii, nu reusii sa dau de rame. A devenit mai greu sa dai de rame decat de titei, in ultima vreme. Imi face impresia ca presupusa criza a petrolului mascheaza, de fapt, o criza profunda a ramelor. O sa fac un Zeitgeist pe acest subiect, sa arunc lumina in hruba conspiratiei. “Spiritul vremii ramelor”, asa sa-i ramaie numele.

Nora, sa stii ca nu imi permit sa fac bataturi. Cum si tu stii, cauzeaza intr-adevar la precizia tirului. Nemaivorbind de finetea atingerii. Cum sa ma mai abuzez de unul singur cand puneti voi muzicile alea, cu Tori Amos desculta?

Pe mine nu mă interesează râmele. Sunt, ca şi tine, o superficială. Nu mă pasionează decât creaturile care cresc la suprafaţă. Chit că unele se mai târăsc din când în când, împrumutând obiceiurile subteranului.

Mă bucur să aflu că palmele îţi sunt, în continuare, abuzurilor fine.

Uite, eu aş abuza-o şi pe fata asta: youtube.com/wat../ . Fără pic de milă.

Uf, mâncai un cuvânt. Palmele sunt propice abuzurilor fine.

Tu nu te mai potoleşti de când cu fiinţa aia… ştii tu care. Uf!

Ce să fac? Acum nu o mai caut eu pe ea. Dă ea peste mine. Unde nici nu mă aştept. Dar mi se pare mie sau apucăturile ei sunt… contagioase?

Noira, fiinta porno fie de-a pururea cu tine! Si sa impartasesti din ea, ca ai harul asta! La fel cum pot sa zic ca te pricepi la muzica.

Mă bucur că nu vă e frică de ea. Mă temeam să nu fie cam… impetuoasă. De-asta nu prea îmi venea să o las liberă printre oameni. Că botniţă nu îi pot pune.

Hmm…

Botniţa e un apropo? Că mă cam simt, nu de alta.

Apropo la ce, mon enfant, ma soeur, songe à la douceur?

Io simţii că la mine. Poate mă pripii.

Te pripişi.