Mai bine spus, locul ei a fost schimbat temporar, sper din tot sufletul că doar temporar, de ziua piţipoancelor. Acestea din urmă sunt un fel unic de femei, sunt prinţese, dive, foste, viitoare sau actuale vedete voluptoase, ale căror meserii/aptitudini/ hobby-uri sunt incerte (dar ale căror scopuri, culmea! sunt foarte clare), care au căpătat puteri supranaturale, au ieşit din paginile colorate de reviste de scandal, au coborât de pe cândva micile, acum plăsmuitele ecrane tv, s-au înmulţit şi acum mişună printre noi, nestigherite, ca un virus nou ce riscă să se extindă rapid. Și să ne facă pe noi, femeile muritoare de rând, o specie pe cale de dispariţie.

Anul ăsta, am decis să tratez ziua de 8 martie corespunzător: ca pe o data normală în calendar. Asta pentru că, mă repet, cred despre mine că sunt o persoană unică, deosebită, irepetabilă, la fel cum se consideră şi alte miliarde de oameni de pe glob, însă cu toţii suntem muritori. În consecinţă, de Ziua Femeii, nu mi-am sărbătorit feminitatea nici dansând, zglobie, prin vreun beci vechi care mai nou se numeşte club/pub, înţesat de feţe aprinse şi de bărbaţi închiriaţi scump ca să îşi etaleze trupurile lucrate în faţa sexului slab. Nici nu am petrecut seara prin vreo cafenea cochetă, cu iubitul, sorbindu-l mai degrabă pe el din priviri îndrăgostite decât să sorb din amestecul de cappuccino, frişcă, scorţişoară şi mentă din ceaşca de cafea de pe masa mea. Nu.

M-am lipsit chiar şi de firele firave, un pic ofilite de frezii şi lalele care se împart gratis pe stradă  „pentru doamne şi domnisoare”, deşi recunosc că e foarte bine să primeşti flori fără să fi făcut nimic special, doar să te fi născut de sex feminin. Am renunţat chiar şi la piruetele dinn faţa oglinzii, când am probat blugii aceia mulaţi care mă fac mai înaltă şi mai slabă.

N-am renunţat să fiu femeie, am renunţat doar la toate gătelile şi pregãtelile tipic femeieşti de a încerca în permanenţã sã arãtãm ca o păpuşă proaspăt scoasă din cutie, gata să fie expusă în vitrină. Nu suntem de vânzare, nu suntem de plastic şi, în niciun caz eu, nu sunt păpuşă. Mi-aş dori ca virusul care transformă peste noapte femei normale, drăguţe, fermecătoare în păpuşi Bărbie cu aspiraţii de piţipoance -al cãror rol se va reduce la acela de iubitã însoţitoare a unui domn generos în portmoneu, ani şi kilograme în plus – să aibă un antidot. În mod miraculos, el există, denumirea lui populară este bun-simţ, psihologii îl numesc „stimã de sine”. Însă am văzut atâtea femei extrem de frumoase şi de inteligente piţiponcindu-se puţin nu pentru că ar avea ceva de schimbat la ele sau de îmbunătăţit, ci doar cu argumentul că „aşa se poartă”, încât îmi pare rău pentru ele. De atâta frumuseţe naturală, timp, energie şi inteligenţã risipite în vânt.

Cine a spus ca avem nevoie de stripperi de 8 martie, de cluburi unde dansează fete dezbrăcate pe cuburi ca să celebrãm faptul că suntem femei? Ne plac oamenii normali, aşa că, dacă ieşim în oraş, vrem să ieşim cu tipi care ne iubesc, sunt decenţi sau mãcar par decenţi dar, înainte de toate, sunt bărbaţi şi se poartă că atare. Mai vrem sa ieşim cu alte femei cu care să ne înţelegem -de asta le numim prietene, pe care care să le admirăm, dar nu în timp ce îşi balansează fesele dezgolite la nici două palme deasupra capului nostru, sub ochii flămânzi ai tuturor bărbaţilor din încăpere. Putem fi femei şi sărbători asta mult mai frumos şi simplu, fără atâta spectacol.

În 2012, nu am avut flori primite pe stradă, nu am ieşit în club, nici la restaurant, nu m-am împopoţonat. În schimb, am mers la serviciu, am băut o cafea bună, m-am uitat la un film care mi-a schimbat un pic viziunea despre viaţă, apoi am cinat, am vorbit, am râs cu cel pe care îl iubesc, şi, daca distanţa mi-ar fi permis, aş fi vrut sa  ies la o plimbare cu mama.

Pot spune că 8 martie din 2012 a fost o zi oarecare, chiar banală, însă tocmai simplitatea ei a fost cea care mi-a deschis ochii. Personal, nu mai am nevoie de artificii suplimentare pentru a fi mai mult sau mai puţin femeie. Florile, cadourile, atenţiile, ieşirile în oraş, pedanteria, toate nimicurile pe care ni le cumpărăm crezând că vom fi şi mai frumoase, şi mai admirate decât până acum nu ne fac de trei ori mai femei decât eram deja. Îmi place să cred că toate aceste obiceiuri sunt doar strategii de marketing bine puse la punct, care acţioneazã asupra subconştientului feminin şi dupã ce planul de vânzãri a fost încheiat. În fond, când ajungem acasă, sub duş, fără machiaje sofisticate,  fãrã pantofi cu toc cui, fãrã haine la modă, rămânem în faţa unei femei al cărei chip din oglindă  ajungem sã nu îl mai recunoaştem.  Ziua Femeii a trecut, numai cã  femeia din oglindă e tot acolo şi ei chiar nu îi trebuie confirmãri sau aprobãri ca sa fie ceva ce este instinctiv.

Tot ca om, şi încă unul muritor de rând, fără pretenţii de autoritate exclusivă în vreun domeniu sau mãcar de emiţător de opinii pertinente, de bun-simţ şi, cel puţin, personale, declar negru pe alb că mă uit la televizor. Şi când e stins. La fel ca şi tine. La fel ca şi acele persoane publice care spun că urmăresc doar documentare despre mistere neelucidate şi emisiuni ştiinţifice, niciodată telenovele, sport şi ştiri. La fel ca milioane de alţi oameni de pe planetă. Românii sunt un popor sărac, până la proba contrarie. Însă în aproape toate familiile, chiar şi în cele mai sărace, există un televizor, cel puţin, în casă. Cu toate acestea, a devenit un trend deja să spui ca nu te uiţi la televizor, chiar şi ca muritor de rând, nu ca vedetã de “sticlã” sau “de carton”. Motive? “Fără număr”… În primul rând, uitându-te la ceea ce alţii decid în locul tău că ar trebui să ştii, adică la ştiri, ai impresia că eşti trimis la lecţia de gramatică, unde trebuie să faci un adevărat clan mafioto-semantico-lexical al cuvântului infracţiune, cu toate rubedeniile aferente: de la infractor, furt, spargere, rãufãcãtor, hoţ, până la sânge, crimă, asasin, ucis, victimã, incendiu, prăpăd, dezastru şi alte enormităţi, calamităţi şi grozăvii care cresc audienţa şi scad încrederea oamenilor în ştiri. Bun, înţeleg din asta că nu ne place să ne uităm la necazurile altora. Poate din simpul motiv că nu ne interesează. Să fim sinceri. Nu ne pasă decât dacă ni se întâmplă nouă sau apropiaţilor noştri. Ba din contrã, ne spun sondajele de opinie. Ne place. Şi încă foarte mult. Încã nu ştim, dar de asta ne şi uităm la ştiri, ne explicã sondajele, fiindcă ne bucurăm că nu ni se întâmplă nouă şi credem că doar alţii păţesc astfel de lucruri neplăcute. Ş-apoi, vorba aceea: “Sã moarã şi capra vecinului!” e tot a noastrã.

Şi atunci, ce alegi să faci? Ai încredere că imaginea de pe ecranul tău reflectă realitatea adevărată sau crezi că este una închipuită? Probabil celebrul slogan “No news în the truth and no truth în the news” (Nu e nicio ştire în adevăr şi niciun adevăr într-o ştire) a fost, la un moment dat, un sâmbure de adevăr într-o ştire. Dar ce te faci cu celelalte ştiri? Cele “serioase”, “pe surse”, transmise cu aer oficial de doamne puse la patru ace. Care te anunţă sec lucruri care ţi se întâmplă: se reduc salariile, nu se mai fac angajări, rata şomajului a crescut cu x la sută. În astea te încrezi, fiindcă ţi se întâmplă sau ţi se pot întâmpla. Ca privitor de tv, am descoperit că poate fi adevărat şi pot să cred în tot ce văd pe micul ecran, până la proba contrarie. Cred în prezumţia de nevinovãţie a celor din spatele micului ecran. Pot să am încredere, dar numai dacă vreau, şi doar în cine a câştigat acest drept. Dacă stau să mă gândesc bine, sunt fericită că în domeniul mass-media, cel puţin pot alege în ce informaţii să mă încred şi în ce nu.

Altceva ar trebui sã ne preocupe puţin mai mult. Eu, una, nu ştiu de ce oamenii au atâta încredere în farmacişti. Poate este ordinea perfecta şi curãţenia din farmacii, halatul alb, impecabil spãlat şi apretat cu un nou detergent sau zâmbetul comercialo-profesionist al asistentei de farmacie care îţi ureazã o zi bunã dupã ce ţi-a vândut pastilele de inimã cele mai scumpe. De ce am avea încredere în zambetul ei, cât timp ne recomandã medicamente care în alte ţãri sunt interzise din cauza efectelor secundare, iar nouã ne-au fost recomandate prin prescripţie medicalã? Îi pasã farmacistei cu adevãrat de sãnãtatea noastrã sau este pusã acolo ca sã ştie ce produs sã vândã fiecarui bolnav? Eu ştiu deja rãspunsul meu la întrebare, voi trebuie sã îl aflaţi singuri. Mi s-a întâmplat de prea multe ori sa fiu sfãtuitã de farmacist sã cumpãr medicamentul mai scump sau mai toxic în locul celui mai natural sau mai ieftin, de care organismul meu avea cu adevãrat nevoie sã se vindece, ca sã mai am încredere în farmacişti.

Nu mi-au câştigat încrederea nici: preoţi care condamnã pãcatul în bisericã, dar pãcãtuiesc ei înşişi înãuntrul şi în afara ei; agricultori care ne vând alimente “naturale, de grãdinã” cu otrãvuri; funcţionari corupţi ce trebuie sã îi pedepseascã pe cei corupţi… şi lista poate continua. În schimb, am încredere cã oamenii ar trebui sã se încreadã mai mult în propriile instincte, trãiri, gânduri şi sentimente ca sã îşi poatã da seama în ce sau în cine trebuie sau nu sã îşi punã încrederea. A, era sã uit: şi da, am încredere în Dumnezeu! Mai ales când am nevoie.