Si asa in intarziere, am alergat spre cabinetul de la etajul 1. Puhoi de femei la coada la ecograf. Pe usa scrie – Contraceptie, consultatii, ecografie. Contraceptie pe naiba zic! Medicii nu se spetesc sa invete femeile sa se protejeze, iar spitalele sunt pline ochi de domnisoare gata sa renunte la statutul de mama. Nici in acest caz medicii nu fac nimic. Un psiholog ar trebui sa le invete pe aceste femei ce trebuie sa faca inaintea unui contact sexual, si nu ma refer la preludiu. Apoi, daca din intamplare s-au pomenit in situatia de a-si dori sa renunte la sarcina, psihologii ar trebui sa fie cei care sa le convinga de impactul psihic al avortului asupra femeii. Da! Orfelinatele sunt pline. Da! Autoritatile se plang ca exista un numar mare de copii abandonati in spitale, insa aceleasi autoritati nu gasesc metode care sa le ajute pe tinerele femei, sau pe cele care nu-si mai doresc inca o gura la masa si asa prea plina de ochi care cer de mancare.

Apas clanta in timp ce sun doctorita sa o anunt ca am venit, iar ea ma pune sa astept 10 minute. Cu toate ca e in spatele meu, preia o alta fata pe care o consulta rapid.

Intru, rezolv cu analiza, in timp ce observ, cu coada ochiului, cum o mamica se bucura de miscarile de pe ecograf. Bebeul ei are 24 de saptamani. E tanara si putin nedumerita, dar fericita. Nu stie daca e fetita sau baietel insa, chiar daca nu are nici un ban in buzunar pleaca acasa multumita ca bebelusul ei este sanatos. Medicii o expediaza urgent, se ocupa de mine, apoi ma lasa sa astept in cabinet. Deh, birocratia, plata, chitanta etc.

Si intra o alta femeie, se suie pe pat, iar medicul incepe sa plimbe tacticos ecograful pe burta ei. „Ai tras lozul norocos. Ai 10 saptamani”. Fac repede socoteala. 2 luni jumatate!. Fericita de ea! Insa ea, ce zice? „pai nu-l vreau”. Sa-mi cada cerul pe mine! Au inceput sa-mi incolteasca in cap ganduri necrestinesti. Nenorocita! Il omoara! Dumnezeule! I-am vazut capul, si corpul. Chiar nu ii pasa ca e viu? „Eu nu fac chiuretaje la 10 saptamani, incearca in alta parte”, a raspuns medicul cu dispret. Ies cu un gust amar. O sa gaseasca cu siguranta un medic dispus sa puna capat unei vieti noi. Un medic ce nu se gandeste la sutele de femei ce nu reusesc sa devina mame, un medic interesat doar de bani, nu si de educatia sexuala a femeilor. Insa cine se face vinovat? Medicul? Femeia? Societatea? Mama femeii? Vecinii? Prietenele? Nimeni nu i-a explicat ca se poate proteja de o sarcina nedorita, ca exista sterilete, anticonceptionale si, de ce nu? Prezervativ. Ea alege probabil din 6 in 6 luni sa puna capat unei vieti, poate pe care si-o doreste dar pe care nu are cu ce sa o creasca.

Asadar, cuvantul „contraceptie”, ce troneaza pe usa cabinetului din spitalul Caritas, sta scris degeaba. Nimeni nu ofera asemenea consultatii decat la cerere. Si cum nu stii ce trebuie sa ceri, pentru ca cei din jurul tau nu te-au invatat, probabil ca nici cuvantul nu l-ai cautat in dictionar, „contraceptie” a ramas doar un termen medical.

Pe vremea cand eram la liceu existau, timid, cursuri de sexualitate, unde erai invatat cum sa te protejezi, cum sa nu ramai gravida, cum sa nu iei o boala cu transmitere sexuala. Dar nimeni nu ne-a invatat vreodata cum sa nu abandonam o viata, o viata din sangele nostru.

Din pacate, avortul la cerere este o realitate, o banalitate, un obicei sinistru al romancelor. As interzice avortul, insa asta ar creste abandonul. Autoritatile tac, insa educatia sexuala este la pamant. In 2009, conform statisticilor europene, 150.000 de femei au ales chiuretajul in locul sarcinii. Nu le acuz, si asta pentru ca informatia legata de contraceptie nu ajunge pana la ele de lungul sir al birocratiei.

Le-a invatat cineva sa se protejeze? Au timp sa citeasca brosuri si carti despre anticonceptionale? Au bani sa le cumpere? Autoritatile medicale ar trebui sa raspunda la aceste intrebari.

Astazi am sa scriu despre un subiect personal, delicat, intim dar in acelasi timp obisnuit in lumea femeilor infertile. Da! Infertilitatea este o boala, o boala fizica si, din pacate, o boala care ne afecteaza si psihic.

Au trecut 5 ani de cand incerc sa-mi indeplinesc cel mai mare vis al vietii mele. Acela de a fi mama. Nu am reusit inca, insa cu ajutorul lui Dumnezeu voi gusta si din aceasta bucurie, poate singura cu adevarat importanta in viata mea.

Am dat startul la 6 luni dupa o pauza binemeritata de anticonceptionale. Deh! Sa nu iasa mostenitorul nu stiu cum. Sigura ca vom reusi in cea de-a 7-a luna, am gustat prima oara din dezamagirea unui test de sarcina. Primul din viata mea. Apoi au urmat testul 8, 9, 10 – 20 si…. trecu si anul doi si juniorul se incapatana sa apara. Dupa o scurta analiza in doi am decis sa consultam un specialist care… dupa ceva vreme s-a dovedit a fi… nespecialist. N-am luat decat antibiotice – “ca esti inflamata” si ceva vitamine. In van! Dupa o scurta cearta (sau discutie in contradictoriu) am hotarat sa-mi parasesc ginecoloaga. Am facut-o trantind usa dupa mine.

Am analizat din nou si am ales un al doilea medic. Prietena mea era multumita de el. Am testat astfel si Maternitatea Polizu. Spaga la intrare, intalnire pe fuga cu domnu’ doctor. Vreo 3 luni la randul. De fiecare data la ovulatie, de fiecare data cu indicatii de amor nebun si de fiecare data fara solutii si rezultate. Medicul, foarte cautat, dar cu o acuta lipsa de timp. Am renuntat si la el. Nu suparata pe prestatia sa, ci doar din cauza lipsei unei chimii, necesara psihicului meu.

Vecina mea tocmai nascuse la Municipal, la fel si fina. Asa ca am ales un nou spital. Doctorita era cea cu care nascuse vecina. Din cele 8-9 luni petrecute pe la dansa prin cabinet, 80% au fost in cel particular. Deci pe bani. Nu putini. A urmat o histerosalpingografie dureroasa. Cu experienta amara a spitalului unde norocul meu a fost doar Alina (multumesc Alina!) si un rezultat la fel de negativ au mai trecut luni pretioase in cariera mea de viitoare mama.

Si pentru ca nu eram, nici ginecoloaga, nici eu, convinse ca ovulez indeajuns sa-i ofer sotului un mostenitor, am decis sa recurgem la stimulare ovariana. Un alt pas gresit. 10 kg in plus in 5 luni si muuuulti nervi si depresii. In prag de cununie religioasa aratam ca Miss Piggy – dar cu un scop nobil – si caram dupa mine un pachet de nervi.  Am scapat de nervi, dar nu si de toate kilogramele. In plus, tenul meu a devenit sensibil la orice adiere de praf. Sunt dependenta de fond de ten care ma pazeste de iritatiile datorate medicamentului prescris de medic.

Mi-am parasit din nou ginecologul dupa ce m-am convins pe propria-mi piele ca un tratament hormonal facut incorect nu duce decat la probleme. Mult mai mari decat le aveam pana in acel moment.

Si iata-ma din nou in cautare de medic ginecolog. Si cum cea mai buna sursa de informare sunt celelalte femei, am descoperit ca 3 din colegele mele de atunci frecventeaza acelasi medic. Si uite asa am ajuns la o alta maternitate, Filantropia, in mainile unui medic tanar, care isi face meseria cu interes si pentru care situatia sociala sau banii nu conteaza prea mult atunci cand ii devii pacienta. Catalin Haiduc are pana in 40 de ani si intuieste imediat diagnosticul. In 2 vorbe. Am urmat sfaturile lui, tratamentele pe care le-a gandit special pentru situatia mea, m-am lasat chiar si operata de acest medic si multe dintre temerile si semnele mele de intrebare au disparut. Am aflat ca nu am nici o problema aparenta si ca tratamentul hormonal facut cu ceva timp in urma nu era necesar. Am aflat ca nu am endometrioza, o boala crunta de care eram suspectata, care da sterilitate dar si probleme majore corpului si mai ales mi-am recapatat increderea in medici. Dr. Haiduc mi-a indicat sa fac macar o inseminare artificiala si cu rabdarea sa specifica, de ardelean, m-a pregatit de esec. Pentru ca doar 15% dintre inseminari reusesc din prima nu am ramas 100% dezamagita ca mostenitorul Dutulescu se incapatana din nou sa apara.

Si dupa o discutie cu un om important din viata mea, un preot ce este foarte aproape de Dumnezeu si care ajuta si sprijina mii, poate sute de mii de oameni in nevoie, am decis sa-mi incerc norocul cu o fertilizare in vitro. Dumnezeu mi-a soptit, prin parintele Cristian Pomohaci, ca urmatorul pas va fi si cel castigator. Pentru unii poate suna ciudat insa un duhovnic adevarat si increderea in Dumnezeu ajuta mai mult decat 1.000 de specialisti.

Si cum in Bucuresti cinicile de ferititate sunt numite fabrici de copii, am plecat cu arme si bagaje la Cluj, la unul din doctorii renumiti in ale FIV-ului.  La fel ca si dr. Haiduc, dr. Micu a dat dovada de rabdare, profesionalism si ne-a mai risipit cateva temeri si semne de intrebare. Acum suntem intr-o faza noua.

Sper ca urmatorul post despre problemele legate de infertilitate sa fie si o poveste a sarcinii, apoi a nasterii si, de ce nu, o lectie de crescut bebelusi.

Pana atunci, va dau un sfat! Nu amanati momentul! Nu amanati conceperea unui copil!. Este tot ce ne-a ramas in lumea asta gri care nu mai are timp, care se termina nu asa cum ar trebui si care nu a devenit Paradisul, ci se indreapta spre Iad. Macar primul pas spre Rai sa-l facem, sa dam nastere unui copil.

Si imi permit sa mai postez un sfat! Ajutati femeile ce sufera de infertilitate, macar cu o vorba buna, cu un umar pe care sa planga, pentru ca nu multe au 2.000 de euro sa faca macar un FIV. Si poate cei cu putere legislativa sa dea o mana de ajutor si sa treaca infertilitatea pe lista afectiunilor ce au tratamentul subventionat de stat. De ce alcoolismul sau dependenta de droguri starneste mila si stoarce bani din bugete si infertilitatea nu?

Nu ştiu dacă îi pot considera adolescenţi sau dacă ar fi trebuit deja să se maturizeze. Mulţi dintre ei nu o vor face niciodată. Îmi aduc aminte doar că eu, la 20 de ani, eram responsabilă, nu mă feream să muncesc 10 ore pe zi pe un salariu decent, mergeam la facultate şi mai aveam timp şi de prieteni. Astăzi, tinerii care doresc să devină jurnalişti se lovesc de două bariere. Ori nu au suficiente pile să pătrundă în lumea media, ori nu au destulă materie cenuşie pentru a îmbrăţişa o astfel de meserie. Şi apoi se face şi o selecţie a naturii. Cei care totuşi reuşesc să-şi folosească neuronii, se plictisesc de muncă, vor să treacă peste etapele naturale ale vieţii şi meseriei şi renunţă devreme la vise. Abandonează ideea că jurnalistul se formează încet şi că repetiţia e mama învăţăturii.

La anunţul că o anume redacţie are nevoie de tineri jurnalişti s-au înghesuit peste 40 de doritoare şi doritori, convinşi că în câteva zile vor fi capabili să-i ia locul la pupitru Andreei Esca sau microfonul celui mai experimentat reporter de teren. Unii se vedeau chiar analişti. Niciunul nu a avut dreptate. Unii nu ştiau nici să scrie, alţii abia silabiseau un text la prima vedere (nu au reuşit să-l citească nici din a doua încercare), iar unora le plăcea să scrie „tranvai” în loc de “tramvai”. Nici gramatica nu le este prietenă. Unii ţipau la microfon, alţii ar face medicii invidioşi cu scrisul pe care îl aştern pe hârtie, alţii încearcă să copieze comunicatele de presă greoaie ale administraţiilor publice, iar alţii se supără că trebuie să rescrie o ştire scrisă cu picioarele, cu o exprimare de analfabet şi fără pretenţii de student la jurnalism.

Au rămas doar 20, restul fiind convinşi că au plecat pentru că nu au avut destui bani de şpagă sau pentru că sânii fetelor nu erau suficient de mari. Şi aceştia s-au pripit. Din nou nu au avut dreptate. În redacţie au rămas doar fete cu sânii mici, parcă special pentru a demonstra contrariul.

Prima lună de training m-a lăsat fără vlagă, transformându-mă în susţinător al profesorilor care de 20 de ani îşi cer drepturile în stradă. Să dădăceşti adolescenţi cărora li se pare că tot ce zboară se mănâncă este un act de curaj, de sacrificiu, pe care dascălii îl fac zilnic. După o lună de “aşa se scrie o ştire”, “aşa se apare în faţa camerei”, “nu trebuie să pui întrebări de genul…”, “ţine microfonul aşa…”, eu şi colegii mei am început să ne facem griji pentru viitorul presei, dar mai ales pentru viitorul copiilor noştri.

Astăzi, după 2 luni de training, copii jurnalişti încă se chinuie să-şi agaţe cititorii. Încă încearcă timid să scrie ştiri. Sunt mai conştienţi ca niciodată, însă măcar nu au aplecat urechea la cei plecaţi din invidie. Aş fi rea dacă aş afirma că nu au viitor, însă nu pot spune cu precizie în ce direcţie se îndreaptă cariera lor. Pe unii părinţii nu-i învaţă decât lucruri nefolositoare, pe alţii nici măcar atât. Sunt generaţia ’89 cei care ne vor plăti nouă pensiile şi care vor încerca să redreseze economia peste 10 ani. Au 20 de ani şi aproape nici un viitor, la fel ca ţara în care trăiesc.

Vă provoc să găsim soluţii pentru ei! Aştept comentariile şi promit să le arăt celor 20 de viitori jurnalişti. Sper eu.

Timp de 3 zile, dupa o bine meritata vacanta la munte, am stat incremenita in fata calculatorului, flamanda de stiri care pana deunazi imi foloseau la redactie. Apoi am inceput sa fac terapie cu mine insumi. “Si ce daca nu ai job? Ai timp pentru tine. Uite, e lumina afara. De cand nu ai mai iesit cu prietenii la o cafea fara sa te preseze timpul? Fara sa te gandesti ca intarzii la birou sau ca nu ai subiecte pentru sedinta de la ora 14?”. Si am reusit!

M-am redescoperit

In scurt timp, nu numai ca m-am bucurat ca nu mai am job, dar am si inceput sa fac planuri de viitor. Mi-am redescoperit pasiunile, bucuria de a scrie fara sa ma gandesc ce intra in ziarul de maine, am avut timp pentru a-mi mangaia cainele, pentru a merge la piata, pentru a fi fericita. Mi-am gasit timp pentru prieteni si pentru familie, dar mai ales mi-am facut timp sa am grija de mine. Ceea ce nu mai facusem de ceva vreme. Mi-am schimbat atitudinea, chiar lookul, si am descoperit ca cea mai buna terapie este sa iti tii mintea si corpul ocupate. Astfel, m-am trezit ca nu mai am deloc timp liber, ca alerg mai mult decat atunci cand stateam 8-9 ore la birou si trebuia sa imi rezolv problemele personale in timp foarte scurt. Insa acum alerg pentru mine si pentru ceea ce imi place sa fac. Alerg daca vreau, iar daca am chef sa citesc o carte, nimic nu ma impiedica sa aman o intalnire sau sa nu mai fac un drum pana la piata si sa ma asez relaxata in balansoarul pe care l-am tinut nefolosit luni bune.

Planuri de viitor

Incurcata si dificila mai e mintea omului. O poti manevra ca pe un copil razgaiat care da din picioare in speranta ca va primi ciocolata sau o jucarie noua. La inceput, mi-am pacalit mintea, apoi mi-am educat-o, iar acum o tin ocupata cu planuri de viitor, cu texte, o odihnesc, o scot la plimbare, o las sa zburde fara sa o mai inchid din lipsa de timp. Ma consider un om norocos, care a avut puterea sa treaca peste furie, dezamagire, descumpanire, nesiguranta. Acum ma gandesc la mine, la ceea ce voi face, la proiectele mele proaspat demarate, la cartea pe care visez sa o scriu, la faptul ca as fi putut cade prada unei depresii, dar nu am facut-o. Eram pregatita si pentru asta, pentru o vizita la specialist. Pentru ca, in fond, de asta exista psihologi.

Asa ca, cei care raman fara job, mai ales acum in perioada de criza, trebuie sa stie ca au si un avantaj. Acela de a se regasi pe sine, insa mai intai trebuie sa gaseasca puterea de a trece peste. De a face lucruri uitate sau dosite intr-un sertar. Deci sutul poate reprezenta pasul inainte, trecerea la o noua etapa in cariera, si asta o spun in cunostinta de cauza. Lasand la o parte siguranta financiara pe care o ofera un job, pierderea unui loc de munca poate fi vazuta si altfel decat o tragedie. Momentul poate fi profitabil pentru a gasi un nou job, mai bun ca cel pierdut, sau pentru o reconversie profesionala.