Nunta, gaina, rochia, alaiul si salonul, toate romanesti

Publicat in 11 septembrie 2008 pe www.delvreme.blogspot.com

Nu-mi plac nuntile traditionale romanesti, nu-mi plac toate obiceiurile care trebuie bifate ca sa vada vecinii, nu-mi plac restaurantele unde se petrec aceste evenimente, nu-mi place ideea de a sta pe scaun o noapte intreaga, doar ca sa incurajezi “tinerii casatoriti” ca au facut ceea ce trebuie. In toata viata mea am participat la 16 nunti, iar totalul l-am facut acum cateva zile, la o nunta, impreuna cu o prietena, pe fundalul unei sarbe ametitoare. Am participat la nunti elegante, la nunti simple, la nunti kitch, la nunti lungi si epuizante, la nunti inodore, la nunti aglomerate, chiar si la nunti sexi.

De multe ori m-am gandit sa trimit “plicul” prin mesager, asa in semn de prietenie si pretuire dar si darul asta mi se pare jenant, asta in conditiile in care multi fac nunta doar ca sa aiba bani pentru luna de miere sau ca sa-si plateasca restaurantul. M-am certat cu ai mei ani de zile pe acesta tema, de fiecare data cand mai urma o nunta in familie si presimt ca o s-o mai tin asa pana cand voi avea curajul sa fug in lume si sa ma marit asa cum vreau eu, un melanj de nu stiu ce:).Si bineinteles sa-mi pun lumea-n cap.

 Ce nu-mi place la nuntile romanesti:

dansul gainii

pupatul excesiv

mesele multeee si plineee de Pet-uri

tortul cu artificii (ma sperie ingrozitor)

rochiile mulate si sclipicioase

casa de bani

fetele de masa oribile si pete de la nunta anterioara

cocurile fixate ale doamnelor nuntase

taraful

Dj-ul care e si fotograf, entertainer si organizator de mese

aplaudatul

restaurantele comuniste transformate peste noapte in sali de bal

durata unei nunti care poate ajunge la 12 ore

expresia “tinerii casatoriti”

expresia “sa se pupe mirii”

Ce imi place:

adunatura de prieteni

hora

furatul mirelui

miresele inalte si subtirele

mirii inalti cu picioare drepte

nasii eleganti si de bun simt

barbatii la 4 ace

femeile fara burti si fara coc

nuntile mici si cochete (max 50 persoane)

cununia religioasa, singurul moment cu adevarat emotionant al intregii procesiuni

pozele uschite cu mirii

“Trandafir de la Moldova”

Ziua Z. Adica nunta, bre! Se facea ca era ora 1. La ora 2 erau programati la civila. Hmm…adica intr-o ora trebuia sa fie gata si prezenti in fata condicei de semnaturi pe viata. Miresica n-are nimic pregatit, isi alege o rochie la intamplare, il trezeste din somn pe miresic, il ia pe sus in pijamale, se arunca in taxi si ajung la Primaria Sectorului 3. Acolo, ambele bucati de parinti constiinciosi, la 7 ace, fac fete-fete cand ii vad pe mirii buimaci. Invitatii pusi la punct, cu zambetul Colgate la purtator ii intampina si asista la cea mai kitchoasa ceremonie civila.

Miresica semneaza in graba ca se marita, ca sa scape, miresicul, de jena pijamlelor uita numele sau de familie si semneaza cu numele viitoarei doamne.

Un-i nimic, zice lumea. Haideti la biserica.

Miresica lesina cand aude ca un are timp sa se schimbe in rochia de mireasa, cea minunata, cea perfecta. Miresicul se face galben la fata si cere bicicleta, cu gandul sa-i recupereze doamnei rochia de la croitor.

Rochia ajunge dar e roz.

Mirii, ea in roz, el in pijamele se cununa religios, fara verighete, care-s uitate int-un colt, etajera.

Suna ceasul. Miresica se trezeste si-si vede miresicul in pijamale, langa bicicleta. Atunci intelege ca e doar un vis si ca mai are DOAR 15 zile pana la marea zi.

Si se culca la loc!

Unde-s femeile de 25 de ani care cred ca pot rasturna o companie de cum ii calca pragul? Unde e elanul creator al tinerelor carora nu le pasa de-i ora 8, 9 ori chiar zi de odihna a Domnului?

Zic sincer, nu-s prea muncita, in sensul in care nu am facut prea multe ore suplimentare la viata mea si niciodata nu am muncit in week-end. Acum, cand contabilizez, sunt multumita ca nu am tras la jug ca fraiera, insa acum cativa ani, cand imi priveam prietenele smucite de munca, cu vacante atent planificate si cu ore suplimentare pe langa carnetul de note (de la facultate ori master), ma consideram o lepra fara leac. Imi faceam penitente si griji pentru cariera mea fara un drum anume si ma intrebam daca se poate iesi la pensie cu doar 3 ani pe carte de munca.

Cativa ani mai tarziu, nu multi, cam 4 ani, aceleasi femei muncite nu-si mai doresc nimic ce tine de „familia lexicala” a cuvantului „cariera”. Sunt trecute prin munci alerte si creatoare din care nu a mai ramas decat un stres acut, manifestat printr-un zumzet usor : vreau sa ma odihnesc! vreau concediu! nu mai vreau sa muncesc!

Pai cum asa? Cui ramane cariera? Pe mainile barbatilor? Si daca si ei obosesc?

Cine mai vrea cariera si de ce?

In faza asta, femeile uita cum le cheama, uita de mama, tata, prieteni si mai ales prietene. Da, am trecut prin faza asta, iar cele care mi-au fost atunci alaturi au dreptul sa ma pocneasca azi in cap cu leuca. Scuza mea (mi se pare)  este ca aveam 20 de ani si nu stiam nimic.

Revenind la femeile din jurul nostru, mi se pare aiurea cand o tipa pe la 30 de ani se prosteste din cauza unui barbat. Cand il pune in centrul universului ei si pune restul lumii pe stand-by.

Manifestarile indragostelii prostesti:

-          uiti sa o suni pe mama, asa cum o faceai altadata; in orice caz, nu ii povestesti despre EL pentru ca sigur va mirosi ceva in neregula si n-ai chef sa te ia la bani marunti;

-          iti anulezi orice iesire cu fetele pentru ca EL are timp de tine doar “in timpul lui”;

-          week-end-urile sunt dedicate exclusiv LUI: nu mai faci curat, nu mai citesti, nu mai vezi filme singura, nu mai stai singura cu tine;

-          oricine iti va spune ca EL nu e chiar asa cum pare este declarat “dusman pe viata”;

-          slabesti, dar nu te bucuri de asta, pentru ca nu mai ai forme de femeie;

-          te doare stomacul inexplicabil, si nu, nu e de la gastrita;

Ar mai fi, dar nu-mi vin acum in minte. Unele, care trecem prin asta, ne trezim repede la realitate si incercam sa salvam prietenii care nu au fost inca alterate. Altele, uitam de ceilalti si ne concentram pe barbatul de langa noi. Poate prea mult, asa de mult incat barbatul pleaca. Nu vreau sa ajung mai departe sa trag concluzii legate de dinamica de cuplu, ca nu-s experta, insa mi-ar placea sa fim mai cu capul pe umeri si sa comportam echilibrat si rational.

Dar cine zice ca dragostea e rationala? Sau daca e rationala, mai e dragoste? Iata cate intrebari avem de rezolvat in viata asta, noi femeile. Mai bine nu mai gandim!:)

Luni

Ora 8: Miresica se arunca intr-un taxi spre primaria sectorului 3. Taxiul o abureste pe stradute aiurea, o taxeaza de nu se vede si o arunca in curtea Casei Casatoriilor.

Ora 9.00: Buimaca, miresica intra si cauta un ghiseu de informatii unde va afla de ce acte are nevoie pentru cununia civila. Nu-l gaseste, asa ca se gandeste sa intrebe un cuplu emotionat care ii va da toate indicatiile necesare. Fericita, miresica se pregateste sa plece in drumul ei, insa ochii i se pironesc pe un afisulet: „ dupa schimbarea numelui, persoana nu poate trece frontiera cu actul de identitate perforat”!!!!!!!!!

Ora 9.30: Stupoare in sala dar si in creierii deja zdruncinati ai miresicii. Cum adica nu poate trece frontiera? Dar cum va ajunge ea in luna de miere, imediat dupa nunta? Cu pasaportul, ii raspunde o voce mai organziata din partea de creier functionabila. Care pasaport? Cel expirat de 2 ani? Ii raspunde partea de creier distrata. Ups, adica trebuie sa calatoreasca IAR in Bacau unde isi va face pasaport?

Din fericire, miresica se aduna, suna o prietena care ii spune ca se poate si in Bucuresti, si se linisteste.

Ora 10:00: In  drum spre birou, trece la o florarie unde se intereseaza de preturi, apoi la o cofetarie, unde degusta 2 tipuri de tort, dupa care se declara multumita de cate (n)-a rezolvat pentru ziua de luni.

Marti

Ora 8:00: Miresica se arunca in metrou in drum spre cel mai apropiat CEC, unde va plati o anume taxa pentru eliberarea pasaportului. Ajunga la CEC, pe Calea Victoriei, miresica isi pune mainile in cap si poalele asisderea cand vede o coada de 1 km care iese din CEC pana la muzeul de Istorie. Se sperie si cauta alta agentie.

Ora 9:00: La agentia de pe Mosilor, miresica plateste o singura taxa pentru ca doamna de la casierie n-are chef sa isi faca treaba pan la capat. O trimite pe miresica la trezorie, peste drum si inchide sandramaua.

Ora 9:30: Miresica umbla ca o naluca pe holurile trezoreriei, cautand o casierie. Ajunge in fata unui tip care molfaie un sandvich peste editia de marti a CanCan-ului. Tipul, deloc interesat de problemele miresicii, ii spune ca taxa se plateste in alta parte si se spala si el pe maini de datoriile de munca. Miresica are nervi, dar prefera, inca sa nu se manifeste.

Ora 10:00 Miresica ajunge la o alta trezorezie, sta la 3 cozi, de cate 20 minute fiecare, plateste nenorocita de taxa de urgenta de 100 Ron, se arunca intr-un taxi spre Directia de Pasapoarte, spunandu-si ca de acum acum ar trebui sa fie mai usor.

Ora 11:30: Directia de Pasapoarte: 6 cozi a cate 10 persoane fiecare; miresica alege una si asteapta; cum-necum, nimereste fix coada cea mai inceata, cu o functionara lenta si fara chef de munca;

Ora 12:30: Miresica ar vrea sa se spanzure dar nu are sireturile la ea, asa ca numara persoanele din fata ei si se pune pe asteptat inca putin.

Ora 13:00: Cu o singura persoana in fata ei, miresicii ii revine pulsul, desi glicemia dadea semne sa scada si mai si, de la foame si sete. Totusi, se bucura ca nu va mai dura mult.

Ora 13:20: Cand sa ii vina randul, hop-top, se schimba tura doamnei melc de la ghiseu. Miresica nu mai are nimic de pierdut, si asa si-a busit jumatate de zi, asa ca se aut-calmeaza; in spatele ei, urale de nemultumire.

Ora 13:30: Miresica intra si depune dosarul pentru pasaport la urgenta; parul ii sta ca naiba, e toata transpirata si buhaita, dar nu mai conteaza.

Peste 20 de minute iese multumita ca si-a indeplinit misiunea. Va trebui sa se intoarca peste 3 ore cand isi va ridica pasaportul.

Ora16:40: Miresica, cu frica in san, se indreapta spre alte ghisee, acolo de unde isi va ridica pasaportul. Din nou stupoare! Nimeni la rand asa ca in 30 de secunde se trezeste buimaca cu noul pasaport in mana. Dupa care ii trece feriirea, pentru ca brusc, isi aduce aminte ca peste o luna va trebui sa treaca prin acelasi calvar, cand isi va schjimba numele si deci, toate actele posibileL.

Miercuri: Miresica e buimaca, nu are chef sa scrie nimic pentru Pandora.

Joi: Miresica este din nou pe drumuri: rochie mireasa, pantofi si alte detalii. Este rupta de oboseala, deci nu are timp si stare sa scrie nimic pentru Pandora.

Vineri: Oboseala e acuta, creierii varza, miresica nu se poate aduna sa scrie nimic pentru Pandora.

Week-end: Miresica doarme, se plimba, se relaxeaza, asa incat sa poata scrie ceva pentru Pandora.

Oare de asta vrem copii? Doar pentru că ceasul ne ticăie ca un nebun şi “ni se cere” să devenim mame?

Şi, totuşi, câte dintre femei îşi pun ceasul să sune şi se pun pe procreat? Cam 1%, aş zice. Celelalte sunt constrânse de lipsa unei case, de un loc de muncă încă nesigur, unde salariul nu este trecut în totalitate pe cartea de muncă, de un partener de viaţă care vrea “să mai copilărească”, dar şi de frica grijlor materne.

Ne este frică să dăm somnul de frumuseţe pe cel de 2 ore pe noapte; ne este frică că nu vom fi mame bune şi responsabile, ori că materialul genetic n-ar fi îndeajuns de bun? Ne este frică, oare, că serile de dans de vineri vor fi brusc înlocuite cu ore de alăptat şi scutece pe bandă rulantă? sau că partnereul de viaţă nu o să participe activ în viaţa lauzei, uşurându-ne trecerea de la viaţa liberă şi fără de griji spre una plină de griji, lecţii, pediatri şi vizite regulate la bunici?

Cui îi este mai multă frică? Bărbatului, care amână la nesfârşit venirea unui copil care o să îi fure de la gură berile săptămânale, ori femeii, care trece prin schimbarea vieţii ei? Cui i se lăţesc şoldurile şi cui i se lasă sânii? Cine va fi dependent de copil în primele luni de viaţă şi cine e gata să se sacrifice primul? Am impresia că femeia; încă nu ştiu exact, deşi îmi pun necontenit aceste întrebări. Cu toate acestea, femeia e întotdeauna pregătită psihic de un copil iar barbatul niciodată. Îmi faci un copil?

Tot citind literatura de specialitate frantuzeaza dau de un articol foarte interesant. Planificarea nuntii cu 6 luni inainte, cine si ce trebuie  sa faca fiecare parte, adica mirii. O sa adaptez mai jos lista “obligatorie” a unei nunti frantuzesti, pe roluri si interese:).

Artcolul se cheama mercantil, nu-i asa, “Le partage des frais/des taches” (impartitul banilor/al sarcinilor de lucru:))

mireasa si familia dumneaiei:
- se ocupa de anuntul logodnei
- de deocratiuni
-fotograf, cameraman
- dj, orchestra:))
- parcarea masinilor
- corist:))
- rochie de mireasa si accesorii
- tinuta cortejului:)
- cadouri pt invitati
- plata mesei/receptie

mirele si familia dansului
- inelul de logodna si verighetele
- buchetul miresei si ale copiilor de mingi:)
- tinuta mirelui si plata cazarii invitatilor
- luna de miere
- plicurile:))
- plata mesei, impartita cu familia miresei

Astia nu-s sanatosi, au reguli mostenite de la Napoleon, insa tragem linie si ne dam seama ca mai avem o 1 luna jumatate si ca nu am respectat nicio regula. S-o facem ca la romani cu sarmale in par si pe farfurie sau ca la frantuji? Mie partea cu plata lunii de miere imi place, dar sa aleg eu plaja:)

Miresicul se supune, iar la sfârşitul călătoriei nu mai ştie nici cum îl cheamă şi se întreabă dacă a făcut bine să purceadă la drumul vieţii împreună cu ceea ce pare o miresică exuberantă. Se plânge totuşi de cele 5 ore de distanţa de parcurs până la părinţii fetei dar nu îşi imaginează că ce urmează e şi mai greu.

Prima vizită, direct de la gară, se întâmplă la bunica, singura bunică care i-a mai rămas, cea care găteşte delicios, face nişte chifteluţe de pui geniale, nişte cartofi prăjiţi buni si interzişi şi o zacuscă bine fiartă. Bunica îi aşteaptă cu masa pusă, cu ciorbă de fasole, salată de primăvăra, mâncare de post, deci. Viitorii miresici, păcătoşi de aproape 3 ani, se supun şi se declară încântaţi de răsfăţul bunicii. Bunica este multumită de felul cum îi stă părul nepoatei, ba chiar îi place şi culoarea cea nouă şi trăznită. Bunica este încantată şi de miresic despre care spune că este un băieţel tare bun şi înalt care mănâncă tot din farfurieJ. Timp de 2 ore, miresicii socializează şi cu cele 2 nurori ale bunicii, cu nepoţica ei de 1 an dar şi cu unchiul recent aterizat din Spania.. Ei sunt singurii care îi interoghează pe miresici  dacă le este greu la capitală şi daca au de mâncareJ.

Aceştia din urmă fac un mic detur în apartamentul părinţilor unde stau preţ de 1 oră, cât să îşi întindă picioarele umflate de la călătoria lungă, după care aterizează într-o altă casă, la naşii miresicii de botez. Aici înmânează invitaţia proaspăt ieşită de la tipar şi încep să depene amintiri, neuitând să scoată albumul cu poze. Sunt, apoi, ospătaţi cu prăjituri şi fructe, însă miresica este la dietă şi se întinde după banane şi struguri.

Seara se încheie devreme pentru miresica stresată, care-şi face planul pentru a doua zi. Miresicul se simte bine şi răsfăţat. Deocamdată.

A doua zi, miresicii sunt în prima vizită încă de la ora 11.30, având „planul urbanistic” în buzunar. Până la ora 21.30, miresicii au vizitat 6 case, dintre care 2 plasate în afara oraşului, 6 veri, 4 mătuşi, 3 unchi; au băut 4 cafele, 3 pahare de apă, o limonadă, 2 beri. Pe la ora 20.30 miresica avea glicemia ridicată de la dulciurile şi alunele servite în vizite. Amândoi sunt fericiţi că şi-au îndeplinit misiunea ingrată de a înmâna invitaţii la nunta lor şi îşi zic că dacă au trecut de acest maraton, sigur vor rezista şi în viitoarea căsnicie.

După două zile, întorşi deja la capitală, părinţii miresicii o sună să o felicite pentru buna impresie făcută rudelor, dar mai ales pentru că nu i-a făcut de râs, în lipsa lor.

Foto: Flickr

Numai mie îmi tremurau picioarele pe frâne cand încercam să urc o pantă. Nn mai zic de urechile-vişinii când mă concentram să dau de volan la maxim. Aşa s-o zice? Nici nu mai ţin minte, căci au trecut ceva ani de când am avut curajul să mă urc la volan, cu instructor, fireşte, şi când în prima zi de pseudo-şoferie, m-am trezit în intersecţie la Doamna Ghica, aruncată în oceanul maşinilor gălăgioase. Instructorul meu, tânăr şi plin de ambiţii didactice, avea o metoda punitivă originală pentru manevrele greşite pe care le faceam chiar şi după 10 ore de şofat. Ma pocnea în cap cu un ciocan de jucărie din plastic. Grotesc chiar! Oare de asta să nu se fi prins lecţiile teoretice de mine? Oare din cauza lui să nu am fi tras inima spre chestionarele auto? Pretexte, domle, nu-s făcută pentru aşa ceva.

Prima oară am picat la proba teoretică, după o singură zi de făcut chestionatele auto.A doua oară am picat tot la proba teoretică, după 2 zile de creionat pe vestitele chestionare. A treia oară am luat proba teoretică, după o săptămâna de tocit materia fadă şi pline de semne colorate. La “proba de oraş” m-am emoţionat aşa de tare încât am uitat să semnalizez când am plecat de pe loc, nu am dat prioritate şi nu am fost în stare să parchez lateral. Inutil să zic că am picat.

De unde trag concluzia, după 3 ani de la aceste incidente, că nu sunt făcută să conduc, deşi mă cam bate gândul să mai încerc anul acesta să devin şoferiţă cu patalama.

Să mai încerc? Sau să mă pun cu burta pe carte?