Flori ce se vor asterne pe scena transformata la final intr-un cosciug comun. Iminent cadru. Dar abia incepe, iar noi suntem aici pentru ca pustiul vrea sa ne arate cu o incapatanare molipsitoare cum e sa te bucuri de fiece zi numai a ta pana la capat. Un drum care pentru el e masurat atent de boala ce-i sta in cale.  O cale nu mai lunga de 10 ani urmati doar de zile. Si pentru ca suferinta sa fie mai lina, ne deschide bratele un personaj absolut superb interpretat de Oana Pellea, Tanti Roz.

Ma aplec cu admiratie in fata unui Om frumos. Ii citesc Jurnalul si astfel o privesc cunoscand-o prin acele pagini. Realizez ca isi ajuta personajul cu tot ce-i adunat de-a lung si-n lat. E acolo pentru noi toti, nu doar pentru Oscar. Si impreuna valseaza pe ringul vietii pentru a ne obliga cumva sa ne holbam luand aminte ca fiece zi trebuie traita pe de-a-ntregul. Si de-i cu suferinta sa-i presaram cate o mana de ironie.. Cu totii vom fi Oscar, mai devreme sau mai tarziu. Nu vom fi niciodata pregatiti, dar macar ii putem asculta in liniste sufletul. Si impreuna cu el, povestea noastra. A muritorilor. Sa ne oprim din oftat, sa nu mai plutim in amaraciunea unui fapt divers, ci sa privim din afara noastra. Poate asa ne vom ajuta. Oana Pellea ne rostea in al sau Jurnal:

“Mama: cand esti nemultumita sau ti se pare ca ai probleme… cand vii acasa, pune mana dreapta la spate si incearca sa te descurci doar cu mana stanga: sa dai foc la aragaz, sa te speli, sa iei ce-ti trebuie din frigider… Zece minute, nu mai mult… Si, dupa zece minute, ia-ti mana dreapta de la spate si uita-te la ea cu ochii, cu ochii tai de carne. Si ai sa vezi minunea! Ai sa vezi ce inseamna ca ai doua maini. Sau doua picioare. [...] Si intreaba-te dupa asta: cat de importante erau problemele pe care credeai ca le aveai acum zece minute?”

Oscar ne spune acelasi lucru, chiar daca-si are inca cele doua maini si doar 10 ani traiti…

Iar noi putem trai pana la capat ca si cum Azi ar fi prima zi a restului vietii. Nu-i asa ca nu v-ati abate pentru niciun alt Univers?

Lasand la o parte dulcegariile superficiale de la dineu sau cele de la micul dejun servit in camera (cu tot cu masa de la restaurant, sampania si alte asemenea umpluturi decorationistice) m-am simtit ca o Alice fara alice intr-o camera a micilor minuni. Nu stiu daca albul tampeste sau purifica, dar cert e ca l-am adoptat rapid in tinuta de cu dis- Si chiar de nu mai sunt o fetiscana careia sa-i stea bine intr-un imaculat, am avut totusi parte de virginitati neuronale. Ma opresc in momentul care m-a facut sa realizez ca eram inca intr-o stare de reverie post-ABCDaristica si astfel sa reactionez ca atare.

Ei bine mi s-a comunicat cat se poate de limpezit un prim ‘te’ urmat de efemerul ‘iubesc’… La inceput de secunda am tresarit… ce-i cu ecoul asta venit parca de la distanta unui tunel inundat in trecut ce se contureaza in azi-ul apropiatului? Apoi, pe la mijlocul secundei mi s-a parut ca timbrul te iubesc-ului asta mi-e prea familiar si in acelasi timp strain. Atunci mi-am zis ca poate e timpul sa pipai vocea.

Ridic privirea si nu apuc sa clipesc ca-mi si iese in cale ceasul de pe noptiera cu bratele larg deschise la doua si douazeci, soptind cu subinteles ca nu, nu urmaream piesa pusa in scena chiar in acele momente undeva la laptaria unuia, Enache, care mulgea Te Iubesc-ul cuplului, cu tot cu ? si ! Bine, imi spun, sunt prinsa intre brate si n-am scaparea unui raspuns. Nu, nu ii pot raspunde cu aceeasi moneda transfigurata la foc incins. Indrug doar atat: ‘si ai asteptat momentul asta perfect pentru a mi-o spune?’ Raspunde natural, asa cum a si inceput (totul) de altfel. Fara asteptari. Asa ca nu-mi mai ramane decat sa ma afund in albul asta ferice, dar nu fara gandul invariabil al temerii in fata momentului (fericit) care-mi inunda simturile pilite de vreme. O teama de-nu-care-cumva-sa-dureze-prea-mult-ca-nu-am-kit-de-prim-ajutor-disponibil ornata de necondimentatul cuget venit dintr-o dorinta canibala de a nu-mi fi epuizat cel mai intens moment fericit pe care il voi fi fost trait vreodata…

Si apoi ma intreb aproape instant: oare calitatea momentelor fericite sta in adancimea suferintei? Si de ce ne e dat sa traim perioade negre si doar cadre fericite? Ne surprindem indoind bratul pentru a ne sageta cu viteza lungul drum al maturizarii plin deseori de spini pentru a nimeri prada metamorfozata intr-un fericit. Final.