Eu adoram blogul Teroristei. Îl citeam la cafea, îl citeam la omletă şi, cel mai cu foc, îl citeam seara, după o zi grea. Am descoperit cărţi care mi-au plăcut la nebunie. Am descoperit şi cărţi care nu mi-au plăcut şi eram mândră că nici ei nu îi plăcuseră. Nu am ţinut niciodată pasul cu Terorista. Nici n-am încercat. Pur şi simplu, ştiam că m-ar lăsa ochelarii cu a doua de pe loc. Dar îmi plăcea să citesc ce crede Terorista şi despre cărţile ălea pe care nu le citeam. Multă vreme după ce şi-a închis blogul, de câte ori descopeream  o carte nouă, mă întrebam: „Teroristei cum i s-ar fi părut?”

De ce şi-a închis Terorista blogul? Îmi vine să spun: „Habar n-am!” dar dacă mă concentrez un pic o să îmi amintesc de un Alex Leo Şerban care o ataca în permanenţă că, de, cum se credea el buricul lumii, nu înţelegea sensul democraţiei intelectuale, îşi închipuia ca toţi ar trebui să îi împărtăşească ilustrele păreri şi, de altfel, nu înţelegea cum se poate întâmpla o treabă interesantă, cum era blogul Teroristei, fără să fie şi el implicat (pardon, ar trebui să folosesc prezentul că nu s-a lăsat de sportul cu hăituitul bloggerilor). Îmi mai amintesc şi de un Ionel Popescu (zău de i-am reţinut numele adevărat) care făcuse campania lui peşte prăjit să afle identitatea reală a Teroristei (nu o ştiu şi nici nu mă interesează). Chestia e că nici el nu o ştia.

„E deranjant să scrii despre cărţi” sau aproximativ aceasta este una dintre explicaţiile pe care le dădea Terorista în ultimul post. Şi nu am înţeles-o până astăzi. Sincer, cărţile mi se par cel mai puţin deranjant subiect. Cum rămâne cu politica, alegerile, Băsescu şi pensiile? Autostrăzile şi afacerile adiacente? Mineriadele şi dl. Ionel Iliescu? Sau flacăra violetă şi Hrebe? Să vă mai spun că de câte ori publică cineva un articol despre diete sau farduri, apare armata de grăsuţe nefardate care dau cu pietre în femeile îngrijite şi cochete că doar, nu-i aşa, sunt nişte „pupeze proaste”?

Doria nu scria despre cărţi. Doria scria despre viaţă. Scria despre dragoste, joburi şi emisiuni tv, despre fericire şi relaţii. Nu o cunosc pe Doria. M-a atras fotografia ei si am aruncat un ochi pe biografie. M-a cucerit declaraţia ei „iubesc rău, dar rău!” şi am început să-i citesc articolele. Mi-au plăcut enorm. Nu le-aş da pe articolaşele din revistele glossy autohtone traduse conştiincios din variantele new-yorkeze de nişte semi-şcolăriţe foarte mândre de ele, pe siroposlâcurile pentru doamne cu bigudiuri şi oglinzi înceţoşate ale şefelor şcolăriţelor şi nici pe analfabetismele şi bâlbâielile incoerente pe care mari doamne ale jurnalismului de modă le înşiră cu emfază pentru sume fabuloase de bani în timp ce mulţimea adulatoare aplaudă în delir. Doria are cea mai faină pană vie pe care am văzut-o vreodată. Inteligentă, amuzantă şi strălucitoare. Şi nu mă pot opri să nu mă întreb retoric: şi despre viaţă e deranjant să scrii?

Să fim serioşi! Nu subiectele îi deranjează pe comentatori, dragii de ei, ci scriitura! Ai talent, ai umor, esti deştept, textele tale sunt proaspete şi pline de savoare? Pun cumva şi „degetul pe rană” şi le arată ce mititei sunt ei în realitate? Şi atunci, cum să nu fii prost, expirat, egocentrist, jalnic, patetic, varză sau mai ştiu eu cum?!?

Vă fac o propunere: vă place un text mult? vă plac mai multe? Luaţi o pastilă anti-fiere şi opriţi-vă degetuţele să o ia la goană pe tastatură cu jigniri. Vedeţi că în dreapta sus e o căsuţă pe care scrie „Alătură-te proiectului!” Ia apăsaţi acolo şi apucaţi-vă să scrieţi şi voi. Nu merge din prima? No problem, contactaţi-o pe Alexandra sau un autor care vă place şi cereţi-i un sfat.

Aveţi un blog, site, revistă sau mai ştiu eu ce minunăţie? Merge prost? Vă e teamă că vă fură Pandora’s traficul ce vi s-ar fi cuvenit? Blogary, mă auzi? În loc să vă pierdeţi vremea cu comentarii idioate şi glume proaste la texte pe care nici nu le înţelegeţi (asta când nu adormiţi şi reuşiţi să le citiţi până la capăt), ia exersaţi-vă voi talentul pe tarlaua proprie şi scrieţi mai bine şi mai mult şi o să vedeţi ce repejor o să vă crească traficul şi vouă.

Vă înţeapă inimioara când descoperiţi un autor prea talentat? Ia contactaţi-l şi rugaţi-l să contribuie şi la blogul, site-ul, revista sau orice altă minunăţie a voastră.

Am câştiga toţi!

Later edit: De ce am scris textul ăsta? Din cauza nervilor ce mi-i fac cârcotaşii care reuşesc să mă priveze de micile-mi plăceri nevinovate!
Nu le compar pe Doria şi pe Teroristă, nici ca măsură în şold, nici ca talent, nici ca subiecte abordate. Compar doar motivele ce au stat în spatele intenţiilor lor de a renunţa să mai scrie. Fenomenul este similar. La un moment dat, cele două nu au mai rezistat atacurilor.

Fie vorba intre noi, nimeni nu este niciodată pe placul tuturor, aşa că de ce ai renunţa la un lucru care ţie îţi face plăcere şi care le face plăcere şi altora din cauza celor care nu le face plăcere ce iţi face plăcere ţie şi altora? Pe Teroristă ar fi trebuit pur si simplu să o doară în cot de comentatori!

M-ai născut într-un spital cu gândaci şi medici chercheliţi (e doar vina mea că am ales să îmi fac apariţia într-o seară de sâmbătă) care ţi-au reproşat că pierd „Dallas”-ul. M-ai hrănit cu dragoste şi lapte praf cumpărat pe sub mână şi la suprapreţ de la nepoata farmacistă a vărului prietenei soţiei unchiului colegei de birou a lui tata. Mi-ai dat jucării frumoase, răţuşte galbene şi maşinuţe roşii din plastic (eu eram însă un copil atât de rău şi neatent încât a doua oară când mă jucam cu ele erau deja rupte). M-ai primit la şcoală fără să ceri nici o taxă părinţilor mei şi mi-ai dat o clasă frumoasă şi luminoasă ca Prinţesa Zăpezii. Ai fost întotdeauna atentă să păstrăm curăţenia, chemându-ne părinţii în fiecare sâmbătă să măture şi să dea cu petrosin.

M-ai învăţat toate victoriile tale în faţa unor grupuleţe răzleţe şi neorganizate de turci şi tătari şi, desigur, m-ai învăţat că tu nu pierzi niciodată. M-ai învăţat să te iubesc în unicitatea ta de ţară care cuprinde toate formele de relief (în afară de deşert, dar tot tu m-ai învăţat că ăsta nu-i bun) şi în frumuseţea formei tale de buchet de flori (după cum, frumos a spus, d-na Blandiana). M-ai învăţat să îi preţuiesc, la rândul lor, pe cei ce te cântau – Bolintineanu, Mumuleanu et. comp. şi multă vreme n-ai suflat nici o vorbă despre omologii contemporani lor – Baudelaire, Poe, Byron. Dar câte nu m-ai învăţat! Limbi străine (vii sau mai puţin), nenumărate şi felurite matematici, chimii, fizici, biologii! (eu n-am ştiut însă niciodată să îmi planific bine timpul şi de aceea eram tot timpul ocupată, scriind pagini întregi de teme). Mi l-ai lăudat pe Palade neobosit şi nu m-ai lăsat niciodată să uit că, alături de el, ar fi trebuit să stea alţi zeci, chiar sute, de savanţi şi inventatori români ale căror descoperiri au fost însă mârşav furate de străini. Mi-ai arătat ce note mari pot lua dacă investesc niţel în meditaţii cu profesorii de la şcoală şi că întotdeauna compilo-plagiatul temeinic memorat garantează un loc bun la admiterea la liceu, facultate, olimpiade, examene. Şi, bineînţeles, m-ai învăţat că profesorii şi autorii au întotdeauna dreptate.

M-ai învăţat că recunoştinţa e floare rară (deci, nu creşte pe la noi) şi că munca sfinţeşte locul (probabil de asta se închina mereu mama când se trezea noaptea din cauza zgomotelor muncitorilor harnici care aruncau peste gardul din spatele întreprinderii canistre cu benzină). Tot de la tine am învăţat să trăiesc în comuniune cu natura. Niciodată nu m-am plâns administratorului vreunei cabane că a plouat în cameră sau că am găsit coropişniţe sub saltea. Nu m-am plâns nici când am găsit pietricele în pizza (ce? ele nu sunt tot din natură?)

Când am mai crescut, m-ai învăţat că cinstea nu se pierde în iarbă ci în cearceafuri de satin brodat. Mi-ai arătat că sigla de Mercedes e mult mai frumoasă privită prin parbriz, din interior, dar mi-ai amintit că o căsnicie se ţine cu mopul şi cu sărmăluţe de porc scăzute în vin. Mi-ai dovedit că o fată „drăguţă” face rost mult mai uşor de cărţi, cursuri sau chiar joburi şi că o fată „deşteaptă” nu lasă pe nimeni să îi facă cinste (cu suc). Plină de emoţie, m-ai luat apoi de mână şi mi-ai arătat ginerele pe care ţi l-ai fi dorit (pentru mine, desigur): un băiat descurcăreţ care mânuieşte bine bormaşina Bosch.

M-ai învăţat regula de aur a democraţiei: viaţa pe credit (sau viceversa!) şi aşa am început şi eu să îmi cumpăr lucruri pe care nu mi le puteam permite. Tot tu m-ai învăţat că prostia cu bani sau pile poartă denumirea de „director” iar lipsa de pregătire profesională cea de „nenoroc”. Grijulie cum eşti tu, mi-ai strecurat repede un mp3 în poşetă să nu mă plictisesc în cele două ore (şi apoi trei, şi apoi patru) petrecute zilnic în trafic. Cu toate că urăşti violenţa, ţi-ai călcat pe inimă şi mi-ai arătat că o îmbrânceală şi nişte coate/călcâie potrivit plasate nu strică dacă te ajută să pui mâna pe câteva scaune de plastic la promoţia din Ikea. Spre binele meu, normal. M-ai învăţat ce înseamnă resemnarea mioritică şi de aceea am îndurat vorbe grele şi am muncit cuminte pe brânci şi bani puţini întru gloria firmei/statului/nu-ştiu-cărei asociaţii obscure de prieteni de muzee şi averea (întotdeauna a) şefului/şefei. M-ai învăţat să tac şi să înghit. Şi, pentru că fiecare lucru are locul lui şi se face la vremea lui, m-ai învăţat să visez odată cu căderea nopţii la vile mari cu încăperi nenumărate, răzuind, decupând sau completând bileţele la 6/49.

Astăzi, fiica ta îşi ia rămas bun. Sau, că tot ai învăţat-o tu să fie mereu sinceră şi directă, îţi întoarce nerecunoscătoare spatele şi îşi ia picioarele la sănătoasa cu a doua de pe loc. Tu îi dăruiseşi totul. Ei i-au pus doar o viză în paşaport. Şi aia în grabă. Şi nu o să înţelegi niciodată de ce ar vrea cineva să se spetească muncind în străini, când avea acasă, nu-i aşa, tot ce îşi dorea? Ducându-ţi însă sacrificiul până la capăt, nu îi vei spune niciodată că, sărăcită, împuţinată şi virusată, ai fi avut nevoie de cineva să îţi dea un pahar de apă.

Draga mea ţară, nu mă vei chema niciodată înapoi!