Pe măsură ce le îndes în punga uriașă de hârtie, mă mir cât de mici sunt, cât de multe, îmi amintesc când mă gândeam să le dau de pomană, să le arunc la gunoi, să le dau foc, să le pun în ramă, să le fac ferferință și să i le trimit prin curier rapid, în fine, idei născute în funcție de dipoziție, care acum îmi vâjâie prin cap, o sarabandă de trăiri, în cele din urmă reprimate.

Știu că sună aiurea, dar acum parcă îmi pare să îi dau înapoi hainele. Doar le păstrasem așteptând să se întoarcă, nu ca să le ia.

Nu vorbim ca alătdată, când puteam croșeta cuvinte pe marginea oricărei prostioare din lume. Ne aprobăm politicos, râdem condescendent, suntem falși ca într-un reality show  cu buget mic. O nepotrivire firească a sorții ( a se citi chestii de job) a făcut să ne petrecem o zi împreună, suntem oameni mari, ea e pe canapea, eu mă îndes într-un fotoliu, când și când mă cheamă să văd dacă nepotrivirea e ok. Brusc, pe canapea au crescut sute de ghimpi, nu pot sta mai mult de un minut, sunt mai stingher decât un elev oprit după ore de profa’ cea cu vino-ncoa,  evit să răscolesc prin praf, doar am spus mai sus, suntem oameni mari de-acum.

Mai departe, vă chem să citiți continuarea aici. Poate că nu e cea mai reușită, dar merită măcar să luați niște muzică gratis.

PS

Promit să postez si continuarea, doar dacă dau cele zece coduri de download

Ok, am şi fabulat până acum, dar ea se va recunoaşte, cumva, printre rânduri. Mai ales că, de multe ori, mi s-a părut că o iubesc ca un tâmpit, deşi nu are nici ochii verzi, nici picioarele prea lungi, iar tricourile cu dungi nu prea îi sunt pe plac. Pentru mine, ea e Simona Ionescu.

PS

Dacă aţi dat click pe link-ul evidenţiat cu roşu aprins, se prea poate să nu mai luaţi în serios textul de mai sus, nu că ar fi mare filosofie. Totuşi, există şi o fărâmă de adevăr în toate cele scrise.

Ca o primă impresie a serii, ţin să mulţumesc organizatorilor, D&D East Entertaiment, că nu am stat mai mult de trei sferturi de ceas aşteptând să intru în incinta Romexpo, i-am auzit pe alţii că se plângeau că pierdut o oră şi jumătate, în timp ce bigieşii nu puteau să ofere o explicaţie logică de ce sunt ţinuţi oamenii să se uite ca viţeii la poarta nouă. Apoi, fiind un muritor de rând, cu bilet la “Normal Circle”, vreau să-mi  exprim încă o dată gratitudinea faţă de D&D East Entertaiment, şi cred că mie mi se alătură vreo 20.000 de oameni, că nu ne-au lăsat să vedem că pe scenă e un saltimbanc cu joben, cercel şi ţigară în buză, care încerca să-l imite pe Slash. Deci, încă o dată mii de mulţumiri, scena aceea pitică, pe care nu o vedeau decât cei din primele rânduri –şi poate cei de la VIP, şi-a meritat toţi banii cheltuiţi în spiritul crizei mondiale, cu multă zgârcenie, adică;  la fel şi ecranele pe care se proiecta concertul, de cât au fost de 14 sau de 15 inch?. Nu în ultimul rând, felicitări pentru ideea combinaţiei unice de rock’n roll-ul şi mici, cred sincer că orice fost fan GNR, că doar îndemul din spotul tv era să venim să ascultăm muzica adolescenţei, a preferat de o mie de ori să miroasă acasă a grătar, nu a tutun.

Altfel, ce să zic, în câteva momente, probabil când sunetiştii se trezeau din moţăială, mi s-a părut că pe scenă a fost chiar şi Axl Rose, deşi după imagini, nenea acela buhăit semăna mai mult cu Hulk Hogan în criză de steroizi.

Ştiu, am fost foarte aspru, dar:

- D&D East Entertaiment merită mai mult decât nişte ironii, mai degrabă nişte înjurături de la scenă deschisă ar fi compensat modul în care înţeleg să trateze publicul care le vine la concerte

-GNR a murit acum mulţi ani, cred că înainte de lansarea “The Spaghetti Incident”. Chinese Democracy e o glumă proastă, constatare pe care am evitat să o fac, de dragul vremurilor trecute, timp de un an

-Românii nu sunt irlandezi

Update

Citiţi şi un text lipsit de patima fanului dezamăgit.

X a făcut-o să vadă copiii cu ochii lui

X n-a minţit-o niciodată

X are două buze de sus (superioare)

X e bun cum nu e nimeni – cea mai selectivă bunătate din lume

X nu vede mai departe de trei  metri, aşa că fundul ei plimbându-se prin casă i se pare imaginea perfectă

Acestea erau câteva dintre premise, rezultatul concurează cu Dinamo-Foresta. De ce? Doria, hai cu explicaţia savantă

Sau, cine ştie, se mai întâmplă să ai vreun moment în care să te iei în piept cu forţa aceea descoperită de dl Newton, şi să crezi că ai putea zbura fără să fi făcut check-in-ul în prealabil, chestiune ce se poate lăsa cu julituri/fracturi multiple. Ori să te apuci să zâmbeşti tâmp tuturor, ba, chiar să râzi cu gura până la urechi, deşi situaţia aduce cu înmormântarea unei rude de gradul I, săracă lipită, că în alte condiţii poate că ar fi fost rost de un toast peste testament.

Doria dragă, şi mai sunt situaţii, în care aceiaşi fluturi te fac să scoţi draci pe nas, draci negri şi răi, să urli în gând până când îţi dărâmi plămânii minţii, din motive dintre cele mai banale, cum ar fi că a ieşit la un film cu alt băiat – iartă-mă, asta mi-a rămas de pe vremea când mă îndrăgosteam de „Mihai, dar n-am ştiut ca tu joci şah”-.

După care, că în cazul fluturilor cu pretenţii aşa se întâmplă, să revii la sfidat gravitaţia, în toate felurile posibile , doar datorită unui sărut din vîrful buzelor. Păi aşa ceva îţi trebuie ţie? Eu zic ca te mulţumeşti cu ghiveciul, zău.

În ciuda sonorizării (mereu foarte slabă) de la locul faptei, generaţia MTV din mine, una dintre ele, si-a retrăit din plin, în concertul de aseară, angoasele sau dracii adolescenţei. Dincolo de asta însă, recunosc, mi s-au şi cam aprins călcâiele după Dolores O’Riordan. Dacă m-aţi întreba de ce, n-aş şti să spun decât că am văzut pe scenă genul de femeie pentru care „reguli” este doar plurarul unui cuvânt din dicţionar, o doamnă îmbrăcată ca o zână care era cam high când şi-a ales ţinuta, drăgălaşă până la graniţa –sensibilă- cu înfumurarea, o fată, până la urmă, pe care ai lua-o acasă să-ţi înseninenze dimineţile, fără să te întrebi de ce. Şi cu asta gata, că parcă văd comentariile în care o să mi se spună că aş fi făcut bine dacă mai lungeam pauza de nescris, mai ales dacă o să adaug şi un PS, în care o să scriu ceva absolut siropos, cum ar fi că nu pe solista de la Cranberries am încercat să o descriu mai sus. Norocul meu că că nu o să scriu nici un PS. Nu, doamnă, nu.

PPSS

Ştiu, puteam mai mult

Acum, eu am scris începutul, chiar şi sfîrşitul, poate se încumetă cineva la o poveste. Cine ştie, este posibil să câştige şi un premiu

De dragul unei povestiri cu happy ending, am să vă spun că au sfârşit fericiţi într-o pneumonie.  Adevărul este însă că junghiul cu s-a sinucis cu o supradoză de analgezice, în vreme ce tusea s-a măritat cu un guturai cumsecade.

În noapte aceea, a intrat în cameră, ca de obicei, „să povestim”. Nu ştiu, poate că până atunci nu s-a întâmplat niciodată ca o lună plină să bată direct prin geamurile camerei mele, poate că, înainte de seara aceea, pubertatea se pierduse pe drum, nu reuşise să mă ajungă. O cămaşă de noapte vaporoasă, mov, transparentă, invizibilă, o altcineva răsărită ca de niciunde să-mi tulbure copilăria. A pus o casetă în Pawasonicul meu, iar ceea ce a urmat e deja poveste, cea pe care v-o spun acum. Am ascultat de zeci de ori piesa de la care a plecat acest text, timp în care nu îmi puteam lua ochii de la sânii ei.

În liceu, ne-am mai văzut când şi când, buni prieteni, cu primii fiori erotici aproape daţi uitării, apoi a venit facultatea.

Într-o toamnă, într-un amărât de troleu bucureştean, galben şi cumpărat la second-hand din ţări ce ţineau la aerul pe care îl respiră, ne-am reîntâlnit. La fel de frumoasă, aceeaşi prietenă, acum chiar mai mare. Câteva zile mai târziu, nu multe, a fost să fie din nou, o invitasem la mine, şi jur că nu avea nimic de-a face cu cămaşa de noapte, chiar dacă o zărisem plutind neruşinată printre paltoanele mohorâte din 76. Şi de atunci s-a tot întâmplat să ne vedem, uneori, pentru scurtă vreme, cămaşa fiind şi chiar şi ea prezentă.  La fel şi Clapton.

Poate că nu ar trebui să continuu acum, dar nici nu aş vrea să las povestea neterminată. Lucrurile s-au precipitat, la fel şi anii, destul de mulţi, care au urmat. Era din nou vară, la cumpărături. Încă o dată, în faţa mea, cămaşa de noapte a pornit să cutreiere printre rafturi. Anii trecuseră însă, iar bucata de pânză transparentă avea să dezvelească, în noaptea aceea, lucruri schimbate faţă de cele care îmi stăruiseră atât de mult timp în memorie. Mi-am înghiţit în sec ultimii fluturi adolescentini, în vreme ce Clapton îi cânta, rătăcit printre timpuri, că e minunată.

Dar mai bine să vă povestesc. Într-o zi am cunoscut o scorpie. N-aş fi cunoscut-o dacă nu m-ar fi pus ea să recunosc. Cum ce să recunosc, că îmi place. E drept, am cedat repede, că îmi era teamă că o să-mi văd ficaţii mâncaţi pe viu, dar m-am mai gândit şi a doua zi, şi a treia, când deja trecuse momentul de cumpănă, iar scorpia parcă nu mi-a mai părut atât de fioroasă. Aşa că am recunoscut din nou şi încă o dată, de bunăvoie şi silit doar de aburii alcoolului pe care îl înghiţisem ca să-mi fac curaj (întâlniţi-vă voi treji cu maştera, dacă tot daţi pe-afară de curaj). Atâta a fost. Hârşt!!! Mi-a smuls capul dintr-o privire. Un sărut? Poate un cap romantic în gură. O plimbare sub clar de lună, ţinându-ne de mână? Da’ ce, eşti ciung, tu n-ai doua? O promisiune? Mda…poate te las în viaţă. Cu aşa feedback, mai mult n-am îndrăznit, zău, că ţin la oscioarele mele, deşi inima şi toate cele mi-ar fi dat ghes. Bine, bine, se mai întâmplau să fie şi întâlniri în care arătarea să pară normală. Cântec de sirenă, vă spun prea bine, otravă cu efect întârziat în ambalaj de balsam, turnată peste urmele de gheare. Două zile bune, după care scotea iar colţii. Şi muşca, al dracului de tare muşca. Nu m-am antrenat niciodată pentru aşa ceva, eu mereu am avut de-a face cu zâne, aşa că de apărare nici nu putea fi vorba, iar contraatacul a rămas doar un cuvânt auzit doar în comentariile meciurilor de fotbal. Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i…până când am dat cu gândul de idee.

Încă de atunci mă tot străduiesc să scriu o poveste frumoasă, dar nu îmi iese. Iar scorpia rămâne scorpie.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, că n-am avut timp să observ, dar m-am întors de peste Prut cu un pic de burtă. Nu, nu e bine ales cuvântul, să-i spunem burtică, că la 60 de kg în viu nu poţi să vorbeşti de burtă fără să te pufnească râsul. Poate că e de la mesele regulate de la hotel, bine îmbăiate în ulei, de la zâmbetele frumoase ce te fac să trândăveşti în visări nătângi, posibil să fie de la apă, de la aerul curat (Chişinăul este o oază în comparaţie cu Bucureştiul) sau poate că mi se trage de la sucul de mere pe care l-am băut în cantităţi industriale , dar cert e că am descoperit-o pe drumul de întoarcere acasă, în maşină, lăţindu-se sub centura de siguranţă.  Iniţial, am fost uşor sedus de popriile-mi rotunjimi, însă apoi m-am simţit ca subiectul unui experiment în Area 51.

Degeaba n-am mâncat două zile, în zadar am resuferit iubirile pierdute, dihania s-a comportat ca un pepene dintr-o bostănărie bine păzită, s-a copt nestingherită, s-a umflat, s-a flatat în lumina jucăuşă a soarelui de aprilie pe care l-am lăsat să mă viziteze, în weekend, în grădina de la ţară a părinţilor, copleşindu-mi speranţa că poate fi vreo constipaţie trecătoare. De mâine mă duc la sală.

PS

Acum, voi, care sunteţi nişte sensibile, puteţi să mă încurajaţi si să spuneţi că o burtică poate fi şi sexi. Hai, minţiţi frumos, vă rog, doar vă pricepeţi la asta, doar nu e cazul să mă încurc cu vreo discopatie lombara