Pentru mine a fost destul de ciudat. Știu că subiectul cu vârsta până la care ar trebui un copil să fie alăptat este generator de ceartă – am avut ocazia să asist la una pe tema asta. Poate ține doar de estetic – na, nu e tocmai confortabil vizual să vezi o mămică alăptând un copil în fața ta, în general, mai ales unul de trei sau patru ani. Sau cel puțin, nu e chiar o imagine obișnuită. Mai mult genul de imagine care te face să te simți tu ciudat, ca un fel de voyeur, neinvitat la o acțiune atât de intimă. Și apoi, nu vrei să pui nici mama într-o situație stânjenitoare.Te simți rușinat și de obicei întorci privirea (mă rog, eu o întorc).

E clar că laptele matern are un conținut crescut de proteine și anticorpi ce permit organismului nou-născuților să asimileze substanțele de care aceștia au nevoie pentru a se dezvolta sănătos. Știu și că e recomandat să fie alăptați cel puțin 6 luni (nu mai știu unde am auzit că oricum doar până la vârsta aceea el conține anticorpii necesari) însă nu pot deloc să înțeleg de ce sunt mame care insistă să facă asta până la vârsta de mai sus.

Am citit aici că în societăţile în care copiilor li se permite să fie alăptaţi “atat timp cât îşi doresc”, aceştia se vor autoînţărca fără traume emoţionale între 3 şi 4 ani. Și tot acolo scria că perioada maximă până la înțărcare este de 7 ani. Păi…nu vreau să fiu răutăcioasă sau nesimțitoare la nevoile copiilor dar cred că și traumele emoționale ale celor din jur contează la fel de mult. Glumesc și nu prea – în cazul celorlalți membri ai familiei, taților de exemplu – problema cred că este destul de importantă.

Pozele de mai jos sunt despre o mamă – Ana și o fetiță – Rada și despre momentele lor în care tot ceea ce le înconjoară e în plus. Pozele sunt semnate Adrian Silișteanu și fac parte dintr-o serie care se numește Contact.

Brandingul de acest gen – cunoscut sub numele de foreign branding este un termen din marketing care descrie procesul prin care se induce ideea de superioritate a produselor și serviciilor prin folosirea unor nume străine sau care sună destul de exotic cât să pară străine. Și pentru că această metodă este folosită demult, fiecare zonă a globului are specificitatea ei. Țările nevorbitoare de engleză se dau în vânt după nume englezești iar țările vorbitoare de engleză sunt amatoare de limba italiană și franceză sau limbi ale țărilor din Europa de Nord și japoneză.

Pentru o mai bună informare am rugat-o pe Tatyana Firsova (poză)– expert IAB Rusia (cu un master în sociologie la activ, membru al departamentului de Cercetare din cadrul IAB Rusia din 1910, se ocupă chiar cu studiul piețelor de publicitate străine și cercetarea audienței acestora) să-mi răspundă la câteva întrebări. În plus e invitată și la RoNewMedia 6.0, care începe azi. Deci și în temă și în cărți – cum se mai spune.

Dora: Care este importanța branding-ului în Europa de Est? Sunt oamenii din această parte a lumii influențați de numele de produse englezești, japoneze sau de origine nord europeană? Chiar cumpără mai mult?

Tatyana Firsova: Da, oamenii sunt influențați de brandurile străine, în Rusia de exemplu – unele dintre brandurile rusești considerate de lux încearcă să pară străine și nu-și dezvăluie originea. Nu cred că brandurile japoneze contează foarte mult pentru majoritatea oamenilor. Unii consumatori asociază însă produsele din industria auto, electronicelor sau cosmeticelor care au o calitate superioară cu brandurile nipone. Poate că unii dintre ei nici nu pot să facă diferența dintre brandurile japoneze și cele din alte țări asiatice, percepute de obicei ca vânzătoare de produse de calitate inferioară. În ceea ce privește brandurile nord-europene, acestea contează doar în ceea ce privește hainele și se adresează mai mult celor care lucrează în domeniu.

Dora: Se pare că anul acesta publicitatea din timpul US Super Bowl n-a mai fost rezervată doar brandurilor naționale, HM a reușit să-și facă reclamă în timpul celui mai vizionat program televizat al anului – care atrage de obicei reclame la bere, chipsuri și mașini. Sunt americanii atrași de produsele nord europene de mare calitate  (sau cel puțin care par de mare calitate) datorită faptului că vin din nordul Europei?

Tatyana Firsova: Nu pot să spun nimic despre ce cred americanii. Din punctul meu de vedere HM a devenit un brand la nivel global la ale cărui origini nu se gândește nimeni în mod deosebit.

Dora: Sunt numele de branduri atribute puternice care pot produce schimbări importante în comportamentul consumatorilor activând diverse asocieri ale produsului cu imaginea unei țări sau alteia în mintea acestuia?

Tatyana Firsova: Da, sunt. Nu pot să facă asta în întregime, desigur. Dar în istoria Rusiei Moderne de exemplu (Post Sovietică) am avut câteva momente când anumite produse americane au fost percepute de către unii dintre consumatori ca fiind la fel de rele cum erau în acel moment relațiile politice cu alte țări (situația din Yugoslavia spre exemplu). Sau mai exista posibilitatea ca o persoană care purta branduri sau simboluri americane pe hainele pe care le purta – să ia bătaie foarte ușor.

Dora: Azi, un consumator de oriunde din lume este foarte probabil să descopere că hainele sale sunt produse în China și să nu-și mai facă griji în privința calității lor. Nu demult, în România cel puțin, hainele (sau produsele) fabricate acolo erau considerate de proastă calitate. Cum vă explicați această schimbare?

Tatyana Firsova: În continuare se crede că produsele chinezești sunt echivalentul calității slabe însă din momentul în care știm că marile firme au linia de producție acolo, trebuie să închidem ochii. Desigur, când cumperi ceva ce nu este produs acolo ești atât de fericit încât nu-ți vine să crezi. Și până la urmă oamenii încă mai cumpără din bazaruri lucruri chinezești care nu-și ascund numele în spatele numelor latinizate ca să păcălească.

Dora: Cunoașteți zicala următoare – branding-ul este totul și totul este brand, ce credeți (ca sociolog cultural) despre brandingul politic, putem să vedem politicienii ca branduri? Spre exemplu – este președintele Obama un brand? Capitalismul și comunismul pot fi considerate branduri? Creștinismul și Islamismul?
Tatyana Firsova: Da, sunt branduri. Și dacă brandurile au ceva în comun cu legendele, atunci toate acestea sunt branduri cu B mare. E de ajuns să observi cât de larg răspândită este simbolistica acestor lucruri și cât de puțin știu oamenii cu adevărat despre acești politicieni/aceste teorii, despre principiile lor și tot așa…Da, cu siguranță toate acestea sunt branduri și toate vând bine.

Dora: Există vreun brand românesc foarte cunoscut în Rusia?

Tatyana Firsova: Ca o continuare a răspunsului anterior…Ceaușescu, Transilvania, Vlad Țepeș – Dracula. Dacă ar fi să vorbesc despre branduri din punctul de vedere al sensului comercial atunci…poate Aerostar, e singurul care-mi vine în minte. Și…era să uit, Natalia Varley care în Rusia Sovietică era considerată un fel de sex symbol și este în continuare foarte apreciată. Totuși, cred că este percepută ca fiind rusoaică mai degrabă decât româncă.

Let it be a ajuns pe locul 86 în top cele mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor al revistei Rolling Stone, deși, în momentul lansării sale, în revistă a apărut o cronică nu tocmai favorabilă. Înainte ca drumurile lor să se despartă au mai cântat o ultimă dată pe acoperișul studiourilor Apple din Londra, în 1969. Înregistrarea acestui concert a apărut de asemenea în filmul Let it be.

Piesa care dă numele albumului, compusă de Paul McCartney este pe locul 3 în top 100 cele mai bune piese Beatles după Strawberry Fields Forever și A Day In The Life. Grupul era alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritm), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie).

Probabil știți istoria trupei, totuși am să amintesc câteva episoade: McCartney l-a cunoscut pe Lennon pe 6 iulie 1957 și a intrat în trupa acestuia – The Quarrymen.

Apoi McCartney l-a recrutat pe Harrison, amicul său de școală (care avea doar 15 ani). Au trecut prin mai multe perioade, mai bune sau mai rele, s-au despărțit, s-au împăcat, în fine, în 1960 și-au schimbat numele și-au devenit The Beatles. În 1962 au semnat un contract cu Parlophone, membra a EMI, iar primul album al formației – Please please me, a fost înregistrat în doar 12 ore. Beatles mania a început în Anglia, în 1963 și a ajuns apoi și la americani după ce trupa a apărut în The Ed Sullivan Show, pe 9 februarie, 16 februarie si 23 februarie 1964. De altfel, unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit a fost un dvd exact cu acele apariții ale trupei din emisiunile lui Ed Sullivan – adus de unchiul meu, din SUA, în urmă cu 2 ani. L-am vizionat de câteva ori și în continuare, când mai am câte o zi proastă îl revăd, mă relaxează instant.

În copilărie și adolescență practic am crescut pe muzica lor, tot datorită faptului că unchiul meu era fan Beatles și asculta piesele cu volumul dat la maxim. Desigur, uneori asta nu era chiar cea mai bună idee – din punctul de vedere al vecinilor. Am însă niște amintiri frumoase din care face parte și mare parte din discografia lor. Iar cele mai dragi piese îmi sunt cele de mai jos.

și

În 1964, au ocupat primele 5 poziții ale Hot 100 din revista Billboard, apoi, în 1965, cei 4 au fost desemnați Membri ai Ordinului Imperiului Britanic. Anul acesta, mai exact luna aceasta, am observat că multe magazine de haine (în genul celor de la care nu te-ai aștepta) s-au umplut de tricouri cu trupa The Beatles sau cu poze de pe albumele trupei. O fi de bine, o fi de rău, se merge pe un curent din acesta de comercializare a oricărui lucru care poate părea vintage unora și trezește amintiri altora. Inițial mi s-a părut o mare porcărie însă acum, că mă gândesc mai bine, poate și asta ajută. Măcar pentru că mai auzi o piesă bună atunci când sună telefonul vreunei domnișoare inaccesibilă pentru moment . Poate unii chiar au nevoie să-și cumpere mai întâi tricoul ca să poată asculta apoi și muzica, de ce nu?

Am fost două zile în vizită la bulgari, la o pensiune din zona Durankulak, mai exact chiar lângă lacul cu același nume. Zona e superbă, gazda primitoare, camerele curate și aranjate cu bun gust, baia…fără ciuperci – dacă mă-nțelegeți. Prețul? Jumătate din banii pe care i-am fi dat la noi, în Vama Veche – nu știu comparativ cu Mamaia dar am luat ca reper stațiunea mai puțin scumpă de pe litoralul nostru, mai accesibilă. Pește și scoici am mâncat la mic dejun, prânz și cină. Proaspete toate. Peștele nu era nici oceanic și nici vorbă să fie congelat. Deci se poate, hm.

Regiunea Durankulak este situată în partea cea mai nordică a Mării Negre, la est, este separată de Marea Neagră printr-un cordon litoral nisipos și dune de nisip. Partea sudică a plajei este înaltă și stâncoasă, fără acces la mare. Lacul Durankulak este o lagună paramarină, cu o suprafață de 446 ha din care 196 ha sunt acoperite de vegetație acvatică. Lacul reprezintă cel mai mare loc de iernare pentru gâsca cu gât roșu, cu peste 40.000 exemplare, adică 45% din populația globală. Este de asemenea loc de iernare pentru mai mult de 30% din populația paleo-arctică a gâștii cu moț roșu (235.000 exemplare). Lacul Durankulak este o atracție turistică și pentru insula mare din mijlocul său, unde se află un parc arheologic denumit de cercetătorii bulgari “Troia bulgărească”. Complexul arhitectural (cea mai veche structură monumentală din Europa) și templul Kibela datează din timpuri preistorice (7000 ani). Aici se află cel mai vechi așezământ neolotic din lume, cu o existență permanentă mai mare de 1500 ani (5300-3800 BC) fiind locuit, cu întreruperi, de mai bine de 6000 ani. Excavațiile au scos la lumină 1200 morminte.

N-am vrut să pierdem ocazia și am dat o fugă și până la Balcic, la castelul – reședință de vară a reginei Maria și grădina botanică specială care îl păzește. Trebuie să recunosc, nu mă impresionează foarte mult locurile vădit turistice cu mai mult de 5 persoane pe metru pătrat – deci nu pot să spun că a fost o experiență extraordinară. Dar da, castelul e frumos. Și se poate închiria pentru nunți – de parcă nu era destul de aglomerat, am prins și o nuntă cu mulți invitați, claxoane, mașini de fițe și muuult roz. Balcanicii tot balcanici.

Pe drumul de întoarcere spre Durankulak am oprit și la ferma de scoici Dalboka. Ei bine, ghinion, după ce am coborât un drum de țară de vreo 2 km, spectaculos, spre plajă, am descoperit că e plin. Majoritatea celor ce roiau în zonă erau români. Se pare că toți fugiseră din țară să mănânce bine și ieftin scoici și pește la bulgari așa că aglomerația de pe litoralul românesc se mutase și ea câțiva kilometri, în țara vecină. N-am avut parte deci de scoicile mult lăudate și pentru câtva minute, pe drumul de întoarcere, de data aceasta urcând ne-am bucurat că n-am mâncat. Panta e abruptă și probabil cu burțile pline n-am fi izbutit. Locul însă e minunat. Ferma este amenajată într-una din cele mai curate regiuni din zonă– golful Kaliakra (rezervație naturală).

Firma Dalboka a construit o fermă pentru scoici pe suprafața mării în 2003 – 2006, printr-un proiect finanțat de Uniunea Europeană. Nu știu dacă s-a făcut cu șpagă, fără șpagă, demi-șpagă. Arată însă într-un mare fel și nu se compară cu proiectul pistei de biciclete din Vama Veche, realizat – nu-i așa, tot cu fonduri europene.

Pe scurt, Bulgaria chiar este mai ofertantă decât România din toate punctele de vedere, putem să ne supărăm și să ne minunăm cât vrem, crudul adevăr e că noi nu știm, sau nu vrem să câștigăm din turism.

Nu m-aș simți mai în siguranță dacă cineva m-ar agresa pe stradă și mi-ar răcni că sunt o persoană puțin redusă mintal, cu podoaba capilară de culoare deschisă, rezultată în urma procesului de vopsire în nuanța de blond claire d’ore. Respectivul ar pierde timp cu exprimarea, eu aş pierde timp ascultând şi mesajul iniţial, cel care face orice persoană neiubitoare de conflicte să se îndepărteze cât mai rapid de zona conflictului, s-ar pierde. Pentru că eu cred că unele dintre aceste cuvinte şi definiţii ofensatoare au exact rolul acesta – atenţionarea în caz de pericol. Altfel, vom deveni cu toţii nişte corecţi politic care vor putea să-şi scoată ochii direct, la adăpostul unor cuvinte bine alese.

Am citit știrea despre noul tiraj al Dex-ului tipărit anul acesta, cu o serie de modificări realizate în urma unor sesizări ale unor asociaţii, înaintate Academiei Române de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Personal mă bucur de unele dintre modificări, era și cazul. Pe de altă parte mă întreb dacă mai citește cineva Dex-ul, dacă cei vizați direct de modificările acestuia vor spune așa, într-un avânt de corectitudine politică – ia să dăm la pagina cutare și să citim cum e corect să-ți spun. Aham. Ok. Eşti un din ăsta de la pagina 379, fir-ai tu să fii…

În eventualitatea succesului moţiunii, actuala putere ia în calcul şi varianta de a nu îşi mai asuma o guvernare până la alegeri, socotind că USL ar avea de pierdut dacă se înhamă la alcătuirea unui Cabinet până în toamnă. USL pe de altă parte anunţa că e pregătit să preia guvernarea, dar fără a oferi prea multe detalii. Opoziţia poate miza pe 153 de voturi la Cameră şi pe 70 de voturi la Senat, în total pe 223 de voturi, astfel încât soarta Guvernului poate fi hotărâtă de voturile parlamentarilor neafiliaţi şi eventualele noi dezertări din tabăra puterii.

Oricum azi va fi aglomerație mare de politicieni pe la Parlament, poate așa cum nu s-a mai văzut de mult timp. Aș spune că e o zi perfectă pentru cei ce vor să demonstreze dar știu că nu e cazul pentru că indiferent de rezultate în w-end, peste tot în țară – indiferent de culoarea politică a celor care conduc orașele, orășelele, satele, cartierele – micii vor sfârâi liniștiți pe grătare iar berea va curge și mai lină pe gâtul însetaților.

Dedicație tuturor celor afectați de căldură și de stres azi

Previziuni, ceva?

Ce-mi place totuși (și ce mă interesează cu adevărat din cartea cu pricina) este că Tyler Cowen atrage atenția că mâncarea ieftină nu este neapărat și de proastă calitate iar snobăreala din industria alimentară omoară micii întreprinzători și inovațiile din bucătărie. Și povestește despre mâncare și prețul acesteia versus calitate începând de la cea de pe stradă – genul fast-food, la cea sofisticată. Spune și de mâncarea bio, cea mai scumpă azi. Și apropo de felurile de mâncare bio-bio, știu un magazin, nu-i dau numele dar cei din București trebuie să-l știe, e la toate colțurile de bloc – unde există un raft destinat doar produselor crescute în libertate. Hrănite cu îngrășământ natural. Sub cerul senin. Udate cu apă de ploaie curată. Extrem de SCUMPE.

Despre acest aspect vreau să vorbesc azi. Nu e un moft – îmi place sucul de sfeclă roșie. Nu mi se pare nici că ar trebui să plătesc pentru el greutatea sticlei în lei. E totuși sfeclă. Crește la noi adică. De ce nu putem face suc de sfeclă, de ce trebuie importat din Franța? Așa e cu sucul de mere. Undeva, în județul Sibiu, cineva vinde suc de mere în fața unei livezi în care merele nu mai cresc de ceva vreme – pentru că nu e cine să le îngrijească. Sucul e adus din Germania și – chiar și așa e rentabil să-l revinzi. Mă repet: cât e de greu să produci și să vinzi suc de mere din producția proprie? De ce e mâncarea bunicilor noștri atât de scumpă și cum de am lăsat noi să se întâmple asta? Pare un scenariu SF, totuși nu e – mâcarea organică spre care ne îndreptăm cu toții azi prin supermarketuri, cu mânuțele întinse și portofelele deschise – a existat la noi acum nu mai mult de zece ani Unde a dispărut deci așa, toată?

Odată cu domnul Sorin Frunzăverde au mai plecat la PNL doi deputați PDL de Caraș-Severin: Gheorghe Hogea şi Valentin Rusu care au anunţat miercuri marea schimbare. Și-au anunțat hotărârea în plen, fără alte comentarii. Și la o adică ce folos mai aveau oricare alte discuții, știm cu toții de ce, ce e cu atâta ipocrizie?

Nu știu cât de mult ajută toate schimbările acestea imaginii PNL-ului, până la urmă Valentin Rusu este cunoscut pentru faptul că a votat de 26 de ori la o şedinţă din plen din octombrie 2011. Dar desigur, memoria colectivă este scurtă, bombardată fiind de o mie de informații noi pe secundă. Iar în județe și orașe se votează oricum cu omul mai mult decât cu partidul. (poate doriți să revedeți ce s-a mai întâmplat și în 2008 aici)

Înțeleg că azi se va mai petrece o schimbare. Și deputatul PDL de Timiş Marius Dugulescu ar urma să se înscrie în PNL, iar anunţul să fie făcut de liderul PNL, Crin Antonescu, vineri, la Timişoara, au declarat, joi, corespondentului MEDIAFAX, surse politice.

Și Gheorghe Ciobanu, deputat de Timiș, și-a dat demisia din PDL dar a ales ca țară mai caldă PSD-ul. A fost urmat de 15 primari din județul Timiș. El a ocupat în trecut funcțiile de subprefect al județului Timiș și de consilier local la Timișoara. Deci prieteni avea destui să-l urmeze, nu se pune problema.

Deși în vestul țării au fost primele semne de migrație, nici estul nu s-a lăsat mai prejos. Președintele Consiliului Județean Neamț, Vasile Pruteanu, prim-vicepreședinte al PDL Neamț, a anunțat că se va înscrie în PNL și va candida din partea USL pentru un nou mandat.

Sudul țării a reacționat prompt așa că Darius Valcov, președintele Organizației Județene PDL Olt, primar la Slatina, a anunțat că va trece la PSD și va candida din partea USL pentru un nou mandat. Alte plecări s-au mai petrecut la Buzău, pe lista de consilieri și primari.

Mi-a plăcut tare mult declarația liderului senatorilor PNL, Puiu Haşotti cum că atunci când un parlamentar al puterii vine la opoziţie este o “altfel de migraţie”, scuzabilă şi mai puţin imorală faţă de situaţia în care un parlamentar al opoziţiei pleacă la putere pentru a avea avantaje, cum este situaţia la UNPR. Ce te faci însă atunci când e an electoral și toată lumea știe că rolurile se vor inversa. Dar desigur, noi cu toții – vom uita asta până la alegeri.

Zilele următoare lista județelor migratoare se va mări, cu siguranță – pariuri, ceva ?

Dora: Cine este iepurele? Cine sunt părinţii lui? Ce fac ei zi de zi, cu ce se ocupă?
… Şi care sunt planurile sale de viitor ?
Iepurele Mizantrop: Creatorii, dumnezeii, predecesorii pe scara Sfintei Evoluţii sunt doi oameni normali, cu joburi cronofage care implică Photoshop-ul şi Word-ul.

Dora: Care sunt cărţile care credeţi că merită să fie ronţăite/citite pe îndelete, domnule Iepure?
Iepurele Mizantrop: Toate cărţile merită citite. Chiar şi cele proaste. Toate îţi pun neuronii în mişcare, fie şi numai pentru a găsi înjurătura potrivită la adresa scriitorului fără talent sau a editorului fără discernământ, care te-au făcut să pierzi vremea.
E de preferat totuşi să existe o oarecare disciplină: cititul sportiv e ca dependenţa de „sală”, dublată de frigiditate gustativă. Oricum, cărţile de teorie ştiinţifică, istorie sau clasicii ultimilor două mii de ani n-ar trebui să se predea necondiţionat în faţa literaturii moderne. Restul e bla-bla.

Dora: Aţi fost primul care l-a caricaturizat pe noul prim ministru, credeţi că a fost o întâmplare?
Iepurele Mizantrop: Mihai Răzvan Ungureanu a fost doar un personaj dintr-un lung şir de prim-caricaturizaţi: Dan Puric, Mihai Tatulici, Mahmoud Abbas, Tomas Tranströmer, Diana Enache, Stephen Fry, Costi Rogozanu, Boris Nemtzov, Ştefan Hruşcă, Abu Qatada, Xi Jinping, Gunter Grass, Aung San Suu Kyi sau Boccacio. Ne-am amuzat în premieră toţi, începând cu mine şi terminând cu prietenii paginii omonime de pe internet, de mai toate evenimentele majore din ultima jumătate de an, deşi multe dintre ele sunt mai degrabă lacrimogene.
Oricum, un lucru este sigur: nu alerg după premiere sau exclusivităţi pentru că asta e treaba obositoare a presei.

Dora: De ce un iepure anti politicieni şi politică? Şi de ce mizantrop, iepurii sunt de obicei prietenoşi, sociabili… drăguţi.
Iepurele Mizantrop: Nu sunt anti politicieni sau anti politică. Am, în schimb, o problemă cu ridicolul acţiunilor oamenilor politici, cu tâmpeniile pe care le spun. Şi este o tâmpenie slash ipocrizie trans-partinică şi trans-naţională.
De ce mizantrop? Pentru că nu am încredere în omenirea luată la pachet, în totalitatea ei. Cred ca există oameni extraordinari, oameni supra-oameni, oameni foarte deştepţi sau foarte buni, însă întreaga omenirea e un animal agresiv, lacom şi ridicol. Iepurii nu sunt prietenoşi, sociabili şi drăguţi. Doar se prefac. Spre deosebire de pisici, care nici măcar nu se deranjează să mimeze drăgălăşenia.

Dora: Sunteţi prezent aproape peste tot, cred că v-am văzut şi la demonstraţiile din ianuarie, cum au fost ele văzute de un mizantrop convins?
Iepurele Mizantrop: Mda, avantajul existenţei 2D este ubicuitatea. Demonstraţiile din ianuarie, din Bucureşti, ar putea fi definite cu o parafrază după “A fost sau n-a fost”: am făcut şi noi Occupy cum am putut; am fost şi noi Indignados în felul nostru.
Dar a fost fun. A fost un moment de normalitate politică, care s-a diluat, din păcate, repede.

Dora: Cine credeţi că va câştiga toţi morcovii în alegerile care urmează?
Iepurele Mizantrop: Tot ei, oricare ar fi ei. “Ei” sunt cei care îşi pot călca în picioare principiile, cei care şi-au amputat simţul ridicolului, cei care au adunat îndeajuns de mulţi bani cât să-şi poată plăti intrarea în joc.
E amuzantă iluzia participativă a alegătorilor, deşi, până la urmă, asta e regula jocului: voi vă prefaceţi că vă interesează cum trăim, iar noi ne prefacem că înţelegem şi credem în programele voastre de guvernare.
La sfârşit, toată lumea câştigă câteva zile de breaking news. Să fie primit!

Dora: Dacă ar fi să alegeţi o grădină în care să vă imaginaţi că puteţi zburda liniştit acea gradină ar trebui să fie …şi să aibă…
Iepurele Mizantrop: Din asfalt. Cu multe betoane. O junglă de asfalt cu hi-speed internet connexion.

Dora: Care este necazul cel mai mare din punctul dvs de vedere cu România?
Iepurele Mizantrop: Românii. Însă acesta este un răspuns ce poate fi corelat cu alte întrebări similare: problema Angliei sunt englezii, a Franţei – francezii, ruşii a Rusiei, iar necazul întregii Europe e ca sunt prea puţini germani.
Trecând peste simplitatea răspunsului, nu cred că există “un necaz” cu românii. România este o simplă parte a unei ample ecuaţii istorice sau socio-culturale, iar ceea ce traieşte românul zi de zi este, cred, normalitatea. Frumoasă pentru unii, fucked-up pentru alţii, banală, în general.

Dora: Ce faceţi într-o zi normală de muncă?
Iepurele Mizantrop: Revista presei. În permanenţă. Păstrez un contact constant cu ceea ce se întâmplă în lume. În rest, desene, cuvinte şi râs. Râsul este provocat mai ales de televiziunile româneşti de ştiri care îngălbenesc ecranele cu breaking news-uri ridicole, inventate de editori care par a fi clasa a VIII-a, comentate de cele mai multe ori de oameni care nu înţeleg nimic, de jurnalişti slab pregătiţi şi de Monica Tatoiu.

Dora: Dacă ar fi să reproşati ceva clasei politice actuale care ar fi reproşul principal?
Iepurele Mizantrop: Nu i se poate reproşa nimic în mod special clasei politice din România. Sunt nişte oameni politici clasici, universali, adaptaţi însă ţării şi năravurilor. Nu este nici o diferenţă esenţială între Eric Joyce, cel care dă capete în gură prin Parlamentul britanic, şi Marius Marinescu. Ei sunt acelaşi om, multiplicat la scara globală cu vagi diferenţe stilistice.
Evident, asta nu înseamnă că nu exista printre ei şi oameni extraordinari, oameni care înseamnă mult mai mult decât politicianism. Fără ei nu s-ar putea păstra viu interesul/hipnoza publicului. Revoluţii Franceze săptămânale ar fi cam obositoare.

Dora: Aţi primit oferte de muncă din presa naţională? Aţi lucra pentru un cotidian românesc? (nu vă întreb întâmplător, am văzut ca citiţi presă străină mai degrabă decât cea locală)
Iepurele Mizantrop: Presa din România este făcută pe genunchi, cu bani puţini, cel mai adesea de oameni slab pregătiţi, în regim de McDonalds. Nu cred că politica editorială a vreunui cotidian include o abordare serioasă în ceea ce priveşte evenimentele globale. Iar despre cel mai nou model de BMW, femeia lup cu barbă şi poşetă Prada sau cea mai mare sfeclă roşie din lume nu este nimic de spus.

Dora: Ce crede un mizantrop despre obiceiurile de socializare din timpul Paştelui?
Iepurele Mizantrop: Obiceiurile de socializare din timpul Paştelui? Mmm… Adică beţii, îmbuibare, grătăreală, trăncăneli fără rost, prosteala colectivă de pe treptele bisericilor, falsă pioşenie şi torturarea sistematică a ficatului? Nu cred nimic; nu am nici o părere; n.s./n.r.

Mai multe caricaturi găsiţi aici.

Chevron a început demersurile pentru explorarea gazelor naturale închise în formațiuni de șisturi bituminoase în România în 2010. În anul respectiv, companiei Chevron i s-au alocat trei blocuri de teren în regiunea Dobrogea din sud-estul României: Blocul 17 (Costinești), Blocul 18 (Vama Veche) și Blocul 19 (Adamclisi). Blocurile au o suprafață totală de aproximativ 2.700 km². La începutul anului 2012, demersurile Chevron se aflau în etapele finale în vederea obținerii aprobărilor guvernamentale pentru contractele de concesiune pentru aceste blocuri. În februarie 2011, Chevron a obținut concesionarea zonei EV-2 Bârlad, pe care o deține și o operează. Această concesiune are o suprafață de 6.300 km

Unul dintre comentatori mi-a dat un link interesant, spre un documentar realizat de Josh Fox, despre ce a însemnat exploatarea prin fracturare hidraulică în SUA . E interesant vă spun, îl găsiţi mai jos. Şi pentru că tot în fişa de pe site am citit că Chevron se preocupă mult de viitorul nostru, am spus well – ştiţi, ca …americanii, ia să vedem cât de mişto şi inofensivă este de fapt procedura aceasta atât de prietenoasă cu mediul şi cum o companie care îşi protejează atât de mult valorile fundamentale (aşa declară pe propriul site) cum sunt cele de protecţie a sănătăţii oamenilor şi a mediului are timp să se preocupe şi de dezvoltarea economiei bietei mele ţărişoare şi de crearea unor noi locuri de muncă. Din compasiune şi simpatie, nu din alte motive, desigur.

Am pus deci mai jos câte ceva din ceea ce am reţinut din documentar, lăsând deoparte aspectele mai sentimentale cu mărturiile oamenilor din zonă, bolnavi sau familii ale bolnavilor. Şi faptul că apa e atât de contaminată în unele zone în care s-au efectuat lucrările de fracturare încât pur şi simplu ia foc, direct de la robinet.

APM  (Agenţia de Protecţie a Mediului SUA) a investigat efectele fracturării hidraulice din Alabama la un moment dat însă rezultatul a fost unul de genul: da, frate, este o metodă toxică dar cu toate acestea nu reprezintă niciun risc. Adică o absurditate. A apărut apoi în plină glorie, în 2005 – momentul vidului legislativ Halliburton cu privire la actul apei potabile care le autorizeaza pe companiile de foraj petrolier şi gazeifer să injecteze produse toxice experimentale direct în interiorul sau în apropierea rezervelor de apă potabilă. Actul a fost rapid adoptat de administraţia Bush – probabil şi datorită unui lobby bine făcut. Nici nu e de mirare, Dick Cheney, înfiinţase când a ajuns vicepreşedinte un Comitet Naţional al Energiei (Energy Task Force). Membri acestui comitet s-au întâlnit de 40 de ori cu liderii pieţei industriale (PFC Energy, BP, Royal Dutch Shell, American Petroleum Institute, Enron, etc ) şi doar o singură dată cu grupurile de protecţie a mediului. Energy Task Force şi cei 100 de milioane de dolari strânşi pentru lobby din sponsorizările industriilor şi-au făcut bine treaba. Astfel actul despre care vă spuneam mai sus a avut un succes pe toate fronturile. Iar studiile ştiinţifice şi informaţiile despre întregul procedeu s-au oprit începând cu acel moment.

Când preşedintele îi cere administraţiei sale să nu investigheze, să favorizeze industriile, ştim foarte bine să facem asta – spune Weston Wilson – Agenţia de Protecţie a Mediului a Statelor Unite (unde lucrează de 20 de ani). Eu una îl cred. Mai ales când apare o lege, cum e legea Hinchey, care într-un singur paragraf reuşeşte să scutească fracturarea hidraulică de respectarea Legii pentru Protejarea Apei Potabile.

A şi-mi place tare mult partea despre desecretizarea substanţelor folosite în fisurare, cele care potrivit Legii Apei Potabile din SUA ar fi trebuit să fie făcute publice – cerută insistent de doamna De Gette, membră a Congresului în cadrul unei şedinţe speciale despre exploatarea gazului de şist, care a avut loc în Congresul SUA. Un domn din tabăra lobiştilor, care pare iniţial foarte sigur că fracturarea histraulică nu afectează în niciun fel apa potabilă, se bâlbâie, refuză, se fâstâceşte, minte cât poate dar până la urmă se apucă de recitat: acid clorhidric, glutaraldehyde, persuflat de amoniu, dimetilformaldehidă, sare de bor, clorură de potasiu, etc. Astea toate ajung în apă. Un alt raport de laborator cerut de regizorul documentarului arăta că apa dintr-un râu aflat în apropierea unei astfel de pompe de exploatare conţinea un nivel de: bariu şi strontiu, fier, clorit şi conductivitate foarte ridicată (apa distilată are conductivitate 0, aceasta avea 32.800). Cel mai rău era că apa conţinea două substanţe active din albastru de metilen, substanţe pe care nu e foarte indicat să le bei.

Dar nu doar apa este infestată, mai există şi aerul care devine la fel de periculos în jurul acestor baze de exploatare. O atestă raportul primarului unui orăşel aflat pe punctul de întâlnire a zece conducte de transport de gaze. Ele transportă 300 de milioane de metri cubi de gaz zilnic. Toate locurile în care mai multe conducte se întâlnesc au o staţie de compresie care comprimă gazul ce intră în conducte. Acestea aruncă apoi gazul natural în aer, toate firmele vor spune exact acelaşi lucru – cum că gazul nu rămâne în aerul de deasupra staţiei, sau zonei în care se află aceaste. Însă adevărul e că genul acesta de explicaţii sunt doar pentru naivi, în realitate se întâmplă ca gazele respective să rămână sub formă de nor chiar în zona exploatată. Şi avem aşa: substanţe cancerigene şi neurotoxine. Lista e beton: benzen, disulfura de dimetil, disulfura metil etil, trimetil benzen, dietil benzen, tetrametil benzen, naftalină, sulfură de carbon, disulfură de carbon, metil şi dimetil piridină, etc. Toate acestea cauzează: diverse forme de cancer, leziuni cerebrale, malformaţii embrionilor umani şi nu numai, fisuri ale măduvei osoase, hemoliză, plus diverse alte boli.

Bun, deci dezvoltarea economică vine la pachet cu aer şi apă toxice, asta chiar nu mai e un secret. Am priceput, am înţeles şi de ce în SUA companiile de exploatare a gazelor de şist au ţinut cu dinţii de secretele procedeului prin care acestea sunt exploatate. Ce nu pot eu să pricep este de ce se tot aruncă pisica în curtea Chevron cu secretizarea acordurilor pentru perimetrele din Dobrogea. Şi de ce se ascund amănuntele acestea cu atât de multă grijă în condiţiile în care un comunicat de presă al companiei specifică faptul că Chevron are în vedere un eventual proiect de exploatare abia după activitatea de explorare, care se va întinde pe durata a cinci ani. Şi mai ales – de ce accentul nu se pune pe felul în care exploatările ne vor afecta mediul, pe un raport complet al substanţelor care vor ajunge în apa potabilă a gospodăriilor, oraşelor şi în aerul pe care îl vom respira? Până la urmă oamenii din zonele vizate au dreptul să ştie măcar ce-i va otrăvi încet şi sigur.