Unii se străduiesc, altora le iese natural. Atunci când totul curge, lucrurile sunt așa cum ar trebui să fie.

Să fie pentru că acele persoane sunt impecabile în tot ceea ce spun și nu afirmă decât ceea ce gândesc cu adevărat. Când poți să faci asta? Poate atunci când îți dai sema că puterea cuvântului chiar există.

Sau poate că reușesc să nu ia nimic la modul personal. Însă totul este personal atunci când nu poți să fii detașat. Așadar trebuie să devii imun, lucru ce se întâmplă fie natural, fie cu timpul.

Sau pentru că au un mod mai clar de a comunica cu oamenii din jurul lor, exprimând ceea ce doresc cu adevărat. Iar receptorii să fie de acord cu înțelesul comunicat.

Ceea ce putem sau nu putem să facem se poate schimba de la o clipă la alta. Asta este într-adevăr îmbucurător și o modalitate de a trece de la enunțuri sceptice la unul optimist. Indiferent de circumstanțe, legat de propria pânză de păianjen, trebuie să facem întodeauna tot ce ne stă în putere.

Acest eveniment va putea să ne schimbe percepția de moment, înainte de a continua cursul mișcării spațiu/timp.

Apoi ne-am așeza cuminți pe jos în jurul unei măsuțe mici și am degusta ceai cu biscuți alături de prieteni buni. Ceaiul Șansa vieții este cel pe care l-am degusta. Chiar există acest ceai. La biscuiți fiecare este pe cont propiu. Și fiecare cu prietenii lui.

Furnicile comunică într-un mod sofisticat și sunt o specie cu o remarcabilă diversitate, respectiv 9000 de specii. Există furnicii de foc, furnici războinice, furnici strângatoare, furnici cultivatoare de ciuperci, furnici țesătoare, furnici îngrijitoare de insecte, furnici Acacia (cele care au relație benefică mutuală cu plantele), furnici făcătoare de sclavi și furnicile paraziți sociali.  Mare parte din munca din colonia de furnici este făcută fără comunicare directă. Batăliile dintre furnici pot să implice un număr impresionant de indivizi.

Chiar este interesantă această insectă harnică și înțeleaptă.

Antitetic ea a fost legată de greiere care, departe de a fi la fel de harnic ca și ea,  poate să aibă – în afară de cântat – și alte calități ascunse. Prea cântă bine.

Pe curând.

 De curând am revăzut filmul Viața ca o casă. Nu am să-l povestesc aici, deși îl recomand, merită văzut. Casa nouă de la sfârșitul filmului este triumful omenescului, al șansei de a fi părinte chiar și atunci când lucrurile nu au mers cum ți-ai fi dorit, al dragostei dincolo de cuvinte, al frumosului asupra grotescului care există în fiecare dinte noi.

Și am început să mă întreb eu cum îmi imaginez viața? Sigur orice viață este un film și aș putea să abordez lucrurile așa, dar las Cezarului ce-i al Cezarului. Treabă pentru profesioniști și pentru cei inspirați.

Atunci ar putea fii ca o carte în care se scrie o poveste fără de sfârșit, dar mi-am dat seama că nici aici nu pot să mă bag. Cel puțin nu deocamdată.

Au rămas parcurile din Bucuresti pe care le-am bătut cu piciorul de câte ori am avut ocazia. Aș vrea să văd și la noi precizia și încântarea simțurilor pe care o are spre exemplu faimoasa grădină de lalele, Keukenhof, din Olanda. Puteți să vedeți viața așa? Cine a făcut-o, cum a făcut-o, ce fonduri au fost necesare pentru o astfel de grădină? Nu știu dacă este paradisul cum s-au hazardat unii să o numească. Dar poți pătrunde pe apă pâna în mijloc datorită dalelor plasate în aceste scop. Toate simțurile, toate culorile sunt cu tine acolo. Și desigur foarte multe tipuri de flori.

Sau poate o combinație între parc și film. Chiar există, tot în tara lalelor, în Vondelpark, cel mai mare spațiu verde, unde se află și un muzeu al filmului.

Asta aș vrea să găsesc și într-un parc de la noi. Poate îmi ia cineva ideea și o realizeză. Atunci viața ar fi ca o grădină. O grădină dintr-un film care are la bază o poveste fără de sfârșit. Sunt departe de a vedea viața ca o “vacanță”, dar atunci aș fi trează.

 Să mă fii adormit într-o așa măsură rutina, praful zilnic, tracasarea cotidiană inerentă și acest mod de a percepe lucrurile să trebuiască a fi stimulat? Probabil că da.