Această asimetrie este ciudată cel puţin din două motive:
- bărbaţii câştigă în medie mai mult decât femeile
- femeile au imaginea de fiinţe cheltuitoare, instabile şi mai predispuse impulsului cumpărăturilor

Dincolo de aceste motive, situaţia din teren stă cu totul altfel. Dintre membrii unul cuplu, el are mai multe şanse să rămână fără bani înainte de următorul salariu, la fel cum ea are mai multe şanse să îşi drămuiască mai bine banii. Nu este rară situaţia în care bugetul familiei este administrat mai bine de mamă decât de tată.

Ce explicaţii ar exista?
Cu privire la veniturile bărbaţilor, dincolo de discriminarea financiară reală, se spune că bărbaţii sunt mai motivaţi de bani decât femeile. Cu alte cuvinte, în cazul unui bărbat, statutul social este mai strâns legat de aspectele financiare (atunci de unde vine dispoziţia de a risca aceste statut?).

Cât priveste risipa masculină, cred că bărbaţii se descurcă mai bine decât femeile cu disconfortul şi riscul de a fi îndatorat. În plus, există o gândire pe termen scurt la bărbaţi care de multe ori joacă feste. Dacă o femeie îşi amână mai uşor o plăcere prezentă pentru una viitoare, bărbaţii găsesc această situaţie greu de acceptat.

Recunosc că explicaţiile sunt incomplete şi din aceste motiv vă întreb dacă aţi observat această situaţie (bărbaţii fiind mai risipitori) şi din ce motive se întâmplă acest lucru.

E suficient să te gândești cum se schimbă aerul unei încăperi în care intră o femeie sau cum schimbarea dispoziției unei femei se transmite subtil, dar insistent în spațiul creat de prezența ei. Dacă un bărbat se poate mulțumi în anumite momente să fie doar un simplu atașament sau o prelungire a unui acum, o femeie este aproape întotdeauna o prezență, o forță în sine, independentă de privirile sau atenția bărbaților.

Dacă respingerea poate lua proporții apocaliptice în inima unui bărbat, zâmbetul sau acceptarea oferite de către femeia după care tânjești poate însemna un început de lume.

Scriu aceste rânduri nu doar cu ocazia zilei de 8 Martie, cât mai ales pentru a-mi aminti o lecție pe care nu obosesc să o învăț.

Mettre un frein à la femme, c’est mettre une limite à la mer. (Félix Lope De Vega)

Există totuși diferențe, însă acestea sunt mai mult la un nivel cultural (adică construit) și social (încetâțenit prin repetiție). Sunt diferențe slabe care nu spun multe lucruri despre acele structuri psihice distribuite diferit în funcție de sexul unui individ.

Asemenea diferențe se petrec mai ales atunci când anumite idei (sexul slab, sexul frumos, bărbatul trebuie să câștige mai bine, femeile devin din ce în ce mai orientate către carieră etc.) creează așteptări sociale diferite în cazul celor două sexe.

De exemplu, în cârca unei femei frumoase se pun o mulțime de lucruri (succesul la bărbați, îndrăzneala, aroganța, usurința cu care poate urca o ierarhie), însă faptul că ar fi și inteligentă ar fi unul dintre ultimele lucruri care s-ar presuspune despre ea.
O femeie frumoasă este în mod structural (în cel mai bun caz) mediocră și doar accidental (prin excepție) inteligentă. Din această idee – o prejudecată, bineînțeles – rezultă un alt set de așteptări sociale în cazul femeilor și mai mult decât atât, această optică creează un răspuns speficic din partea acestora (generalizez de la femeile frumoase la femeile în general).

O femeie va simţi – cu mai multă ardoare decât un bărbat – să dovedească că este şi inteligentă (dincolo de bun simţ, graţie etc.) tocmai pentru a dovedi că aceste prejudecăţi nu au fundament şi mai ales pentru că se izbeşte de ele în mod curent. Femeia porneşte din poziţia în care trebuie să-i dovedească ceva, în timp ce bărbaților le este acordată mult mai uşor prezumţia de inteligenţă.

O femeie are nevoie de mai multă mobilizare pentru a convinge pe ceilalţi de propria strălucire, în timp ce de cealaltă parte mulţi bărbaţi (unii inteligenţi) îşi permit luxul de a părea idioţi. Un bărbat care pare idiot se prosteşte şi el, în timp ce pentru o femeie o asemenea postură poate fi o etichetă care va atârna mult timp de greutatea sa socială.

Excesul – care este uneori generalizat – se produce atunci când prea multe femei consumă prea multă energie pentru a-şi dovedi inteligenţa în orice situaţie (multe decizii proaste rezultă de aici) şi prea mulţi bărbaţi care se prostesc doar pentru că o dată sau de mai multe ori, cândva, şi-au dovedit inteligenţa.

Închei acest articol cu o replică inteligentă a unei cititoare:
“Numai bărbaţii inteligenţi se pricep cu adevărat să fie superficiali. Ceilalţi se dau în vânt să fie profunzi.”

În barul din gara Adjud am întâlnit-o pe cea care avea să mă iniţieze în “tainele” Bucureştilor. Era o studentă la drept din Oneşti şi citea o carte de Alexandru Paleologu la singura masă liberă din acea bodegă. M-am aşezat şi ne-am luat în vorbă. Am stat împreună restul drumului până la Bucureşti, în picioare pe hol, discutând de Paleologu, Eliade și Nae Ionescu, despre ţară, despre viaţa ei şi despre viaţa mea.

Ajunși in Gara de Nord, la metrou, m-a învățat să folosesc cartelele și să mă orientez după panourile cu numele stațiilor.

Ne-am văzut de câteva ori atunci în acele zile, am ieșit la câteva plimbări prin Bucureștiul pe care eu mi-l imaginam din cărți și de la televizor, i-am cunoscut cățiva colegi și prieteni, am mers prin anticariate (îmi cumpărasem atunci Nostalgia Originilor), însă amintirea cea mai frumoasă este legată de acea plimbare pe strada Mântuleasa.

În acea zi ploioasă de început de septembrie am văzut strada Mântuleasa la brațul ei, ascunși amândoi sub o umbrelă mare neagră. Am adulmecat fiecare casă, fiecare colţ de curte, fiecare parfum interbelic. Căzusem amândoi într-o lume magică unde inventam tot felul de poveşti şi scenarii (aici a fost o şcoală, oare ce familie locuia aici în anii ‘30? ş.a.) care au luat sfârşit la capătul străzii când am văzut pe blocuri reclamele din Piaţa Unirii, parcă pentru a ne aminti în ce timp eram.

De atunci n-am mai văzut-o pe acea fată cu părul blond şi cârlionţat, îmi lăsase un număr de telefon pe care l-am pierdut mai apoi şi, deşi am revenit în Bucureşti în anii următori, nu am mai trecut pe strada Mântuleasa de teamă să nu stric o amintire frumoasă.

Preţuiesc acest proces de învățare pentru că m-aș priva astfel, în mod nefericit, de o sursă de inspirație. Dacă o femeie nu-ți poate deveni sursă de inspirație (și nu mă refer la registrul poetic), această situație reflectă modul sărăcăcios în care îmi prețuiesc atât femeile, cât și momentele din viața ta.

O femeie te poate învăța de la cum să-ți calci o cămasă, cum să te verifici în oglindă înainte de-a pleca de acasă, până la condimentele din mâncare sau muzica de care te îndrăgostești subit. De la cum să-ți prepari dimineața cafeaua pâna la cum să-ți aranjezi patul. De la arta concilierii până la jocul răbdării. De la cum să pansezi o rană, păna la cum să te bucuri de-o reușită.

Dincolo de acestea, vreau să vorbesc desprea cea mai importantă lecție – in viziunea mea – pe care am avut șansa să o învăț de la femeile din viața mea (nu au fost multe, însă fiecare și-a lăsat o amprentă proprie în modul cum respir și în modul cum îmi așez pașii unul după celălalt).

Cea mai importată lecție pe care o femeie a putut să o așeze în fața mea este cea a bunătății. Acea bunătate văzută nu ca o vulnerabilitate, ci ca o forță. Acea forţă prin care poţi “învinge” oameni, situaţii şi vise.

Acea forţă pe care nu o poţi arunca neapărat în războaiele vieţii, însă pe care o poţi folosi cel mai bine pentru a face pace cu tine însuţi.

Pentru această lecţie care îmi spune că este mult mai important să fii bun decât inteligent nu pot să fiu decât recunoscător.

Există o inteligenţă care înfloreşte într-o grădină îngrijită doar de un anumit tip de privire.

Dacă o femeie este lașă prin ipocrizie (care cere cel puțin o minimă inteligență a vicleniei), un bărbat este laș prin cea mai clasică prostie. Dacă o femeie se poartă iraţional, însă își urmează o logică internă, un bărbat se poate comportă ca un idiot chiar în miezul logicii pe care o crede explicaţia ultimă a lucrurilor.

Dacă femeia este fraieră atunci când i-a scăpat ceva, un bărbat este fraier atunci când îşi imaginează că nu-i scapă nimic.

A fi bărbat este ambalajul subţire al unui copil care a început între timp să se bărbierească. Unui bărbat nu îi trebuie multe motive – cum nicio femeie nu are nevoie de multe motive pentru a arunca cu reproșuri – pentru a deveni băieţel.
Există un palier al lașității masculine în care aceștia redevin copiii lui mama fix atunci când ar trebui să-și asume responsabilități și angajamente, când ar trebui să-și recunoască greșeli și eșecuri.

Dincolo de acestea, o altă problemă a lașității masculine este graba cu care un bărbat se victimizează. Dacă femeile au nișa lor bine conturată unde se dau lovite, își rup hainele și se trag de păr, bărbații sunt specialiști în victimizarea în serie. Șeful îl pistonează, femeia îi reproșează, colegii îl sapă, iar prietenii fac mișto de el.

Bărbatul-victimă-în-serie este acel copil bine intenționat pe care – vai! – nimeni nu îl înțelege și căruia nimeni nu-i acordă respect. Aceeași victimă – căreia cu greu îi putem spune bărbat – va reproșa femeii lipsa să de putere și de personalitate.

Un bărbat este singurul animal în stare să pornească un război pentru a evita o confruntare, la fel cum este singura ființă în stare să-și pună piedică singur, pentru a fi victimă și pentru a obține atenție. Bărbatul-victimă-în-serie este acel copil care s-a tăiat la deget și toți îi acordă atenție și consolare, însă despre care toți știu că-i plângăcios.

Bărbatul cade foarte repede în capcana de a crede că atenția care i se acordă echivalează cu importanța care i se conferă.

Dar nu vocația subtilului la femei doresc să punctez în acest scurt articol, cât mai degrabă aș sublinia câteva lucruri despre lașitatea feminină. Dacă un bărbat este laș în mare parte în întâlnirea cu alți bărbați presupuși mai puternici sau în asumarea unor responsabilități, în cazul femeii paleta de situații în care lașitatea devine o trăsătură dominantă este mult mai largă.

O femeie nu are nevoie de o întâlnire cu o altă femeie mai puternică pentru a fi lașă. O femeie devine lașă cu o alta mai slabă decât ea chiar și din simplu motiv de a arăta că nu îi pasă.

Aceeași înzestrare socială – superioară celei a unui bărbat – devine pentru o femeie și armă de supraviețuire, și prilej de lașități și ipocrizii. O femeie este destul de inteligentă să realizeze că bătălia pentru o viață acceptabilă se poartă în spațiul social. Un bărbat își poate face iluzia că administrarea propriei singurătăți face diferența dintre o viață irosită și una împlinită, însă o femeie este mult mai realistă. Știe că singurul front de luptă este acel câmp social pentru care ea își finisează în permanență calitățile.

Pentru salvarea aparențelor sociale o femeie cheltuie în medie infinit mai multe resurse decât un bărbat. O femeie își va asuma o viață sexuală slabă, un disconfort în spațiul privat doar pentru a salva niște aparențe și – ceea ce e uimitor – își va asuma acest dublu joc ca o victorie. Un bărbat pus în aceeași situație se va simti înfrânt. Un bărbat va înțelege situația ca o neputință.

În plus, unul dintre cele mai mari coșmaruri pentru o femeie este ridicolul. De teama ridicolului social o femeie va sta la o masă cu un cui în picior doar pentru că știe că țipătul său de durere nu este elegant. De teama ridicolului o femeie va simula relații, simpatii, va deveni peste măsură de conciliantă, va înghiți mârlănii și nesimțiri, se va mula după situații și persoane.

O femeie este atât de bine construită pentru spațiul social încât presupune că acesta este singura lume. Dacă un bărbat ridicol întâlnești la fiecare colţ, o femeie ridicolă este o raritate. O femeie va face tot posibilul pentru a nu se pune într-o conjunctură socială în care semnul ridicolului ar fi îndreptat spre ea. O femeie va minți, va înșela și va fi lașă doar pentru a fugi de ridicol.

Pentru dragostea sa, un bărbat va fi destul de imprudent să calce pe familie, prieteni, conveniențe sociale și imaginea sa. O femeie rareori va fi astfel de iresponsabilă. O femeie va rata în mod conștient iubiri, șanse şi ocazii doar pentru a nu fi judecată de familie, prieteni şi lumea sa socială.

O femeie va accepta mai uşor o palmă în bucătărie – şi mult mai uşor una în dormitor – decât un ghiont de față cu mai mulți.

Se făcea că în fiecare dimineaţă – în vacanţa de vară – duceam vaca pe deal, iar seara ar fi trebuit să merg s-o iau de pe deal. Toate acestea ar fi trebuit să se întâmple într-o lume ideală, însă în acea lume reală şi totuși trecută a adolescenţei mele, vaca se plictisea repede pe deal (unde iarba era măruntă) şi cobora în oraş (unde iarba era mare).
Seara o căutam și o găseam prin parcuri, prin curtea școlii, prin curtea liceului sau prin curtea creșei.

Se făcea că la 17 ani eram îndrăgostit foc de-o americancă cu accente orientale care venea din când în când la bunicii ei români care stăteau pe aceeași stradă natală. Între noi doi – îmi imaginam pe atunci – era o poveste de dragoste cu accente de Maitreyi inversat. De data asta, el era băștinașul, iar ea era dintr-o altă cultură. Chiar dacă mama ei era româncă, Zeynab, la cei 17 ani ai săi, era deja “americancă”. Ea m-a învățat să mănânc pe stradă, iar eu învățat-o să nu apuce vacile de coadă când vrea să facă poze cu ele.

În acea vară când relația noastră era în floare țin minte cum într-o seară am plecat amundoi să ne plimbăm prin oraș. Eu îmi căutam animalul rumegător, iar Zeynab mă însoțea. Au fost seri romantice, pe bancă în parc, în timp ce văcuța – era totuși o juncă buclucașă – păștea undeva sub privirile noastre, iar noi ne țineam în brațe și povesteam câte și mai câte. Eu îi povesteam despre cum doream să ajung un scriitor celebru, iar ea îmi împărtășea visele ei de viitor creator de modă.

Nu puteam totuși să întârziem prea mult în parc, văcuța trebuia să ajungă acasă și să fie mulsă.

Contextul acestor amintiri este unul cât se poate de inedit. Mi-am amintit recent de un prieten din adolescență care – atunci când nu avea mașina – nu ieșea din casă. Era un mare cuceritor, însă doar cu mașina atasată prezenței lui. Când automobilul era în service, era luat de părinți sau pur și simplu nu avea bani de benzină, marele nostru cuceritor nu ieșea din casă. Ar fi fost o înfrângere, căci își închipuia că toată lumea l-ar fi întrebat unde ți-e mașina?

Dacă în cazul său, prezența sa era asociată mașinii (care ar fi trebuit să-i accelereze imaginea personală), în cazul meu, nu consideram că prezența vacii îmi dăunează imaginii personale. Cum Zeynab îmi accepta aceste carențe, prietenul meu ar fi trebuit să știe că și româncele – țința lui predilectă – l-ar fi iubit și fără mașină.

Observ cum în jurul meu cantitatea de femei inteligente și frumoase care băltesc în propria viață este mult mai mare decât în cazul bărbaților.

Dacă bărbații își cuplează mult mai bine inteligența la mecanismele pieței (că este o piaţă erotică, profesională sau socială, nu contează) femeile încă au probleme la acest capitol. E plină ţara de femei culte, inteligente şi frumoase care stau pe tușă. Nu doar pe o tuşă socio-profesională, cât mai ales pe tuşa propriei lor vieţi. Ştiu că sunt frumoasă, ştiu că sunt inteligentă, însă nu am deloc încredere în mine însămi.

Dacă în cazul bărbatului inteligenţa este un imperativ economic (înainte era forţa muşchilor şi abilităţile războinice), în cazul femeii inteligenţa este un lux (e bine să-l ai, însă nu e necesar pentru supravieţuire).

Înţeleg că de-a lungul timpului femeia a fost încurajată mai puţin spre inteligenţă, înțeleg că societatea încă este falocentrică, însă toate aceste cauze nu epuizează contextul problemei. La fel cum discriminarea pe baza de sex nu explică în totalitate discrepanța veniturilor celor două sexe, la fel cauzele istorice, sociale și genetice nu explică de ce femeia își valorifică mai puțin, mai slab și mai prost inteligența decât bărbatul.

Iar acest lucru nu este totul. Femeia este o foarte bună specialistă la ceea ce eu numesc microsmartness. Pe termen scurt, în situații (create de altcineva, nu de ele însele) mici, punctuale, în chestiuni ce țin de execuție, femeile sunt brici. Sunt istețe, inteligente și eficiente.
Când începem să vorbim de chestiuni pe termen lung, de inițiative mari și de viziune, nu mai găsești nicio femeie în cameră.

Femeia este o felină care vânează doar în contextele create de ceilalți, însă ea singură mai rar creează unul. Femeia te poate bate cu armele tale, însă mai rareori cu ale ei.

Uimirea mea cu privire la numărul femeilor inteligente care stau cu fundul pe bordura propriei vieți, așezate în propria batistă udă pornește de la observația unei lipse de inițiative. Femeile inteligente au nevoie de provocări ca de aer, însă rareori și le creează singure. Par că se descurcă mai bine doar în cadrul provocărilor lansate de alții.
Reacționează de minune, iar acțiunea propriu-zisă este lăsată la îndemâna bărbaților care inițiază mai mult şi îşi riscă mai mult propriile viziuni.

O femeie nu are siguranţa să-şi permită ridicolul pe care orice bărbat în urmărirea unui vis îndrăzneț și-l asumă.

Din păcate, societatea, mediul, prietenii, colegii livrează provocări până la un anumit punct. Dincolo de acest punct, începe golul în care multe femei încep să se plictisească, să se simtă singure și să-și devină propriul lor dușman.

Nimic nu este mai trist decât o femeie inteligentă lipsită de provocări.



La fel, un bărbat însoțit de o femeie este mai generos decât un bărbat singur, iar acest lucrul îl știu până și vânzătorii de flori.

Nicăieri și niciunde prezența unei femei nu este neutră. Un grup în care intră o femeie devine alt grup. Un loc, un colț, o petrecere, un eveniment, o simplă seară la un prieten acasă, un meci de fotbal (nu contează!), orice context social se schimbă atunci când vorbim de prezența unei sau a unor femei.

Femeia produce cu siguranță o diferență în jurul ei, nu este doar un element statistic de partea diversității. O femeie schimbă calitativ spațiul din jurul ei și nu mă refer doar la tendința spre a aranja și-a rearanja lucrurile prin casă. Simți un bărbat care este sprijinit de o femeie, simți o cameră prin care o mână de femeie a făcut ordine, simți un text corectat și finisat de o femeie.

Nu înțeleg întotdeauna de ce se întâmplă acest lucru, însă observ că femeile știu să valideze și să legitimeze un loc, un eveniment, un om. Știu că femeile aleg mai fin, stăpânesc mai bine nuanțele, filtrează cu răbdare și acordă încredere în urma unui proces cu multe-multe etape de inițiere.

Dacă o femeie are încredere în tine, înseamnă că te-a testat răbdătoare și încă te testează. De cele mai multe ori nu-ți dai seama, de cele mai multe ori nici ele însele nu realizează cum o fac, însă este sigur: dacă o femeie te acceptă în jurul ei, înseamnă că ai trecut niște probe, ai depășit niște suspiciuni, ai câștigat o încredere.

Am fost crescut să mă încred mai mult în ceea ce validează, în ceea ce sfințește o femeie. Știu că mama era greu de mulțumit, iar atunci când zâmbea în mijlocul unui loc sau al unor oameni, atât locul, cât și oamenii erau de încredere. Știu că femeile puternice din jurul meu sunt greu de mulțumit și simt mai bine anumite lucruri și mă încred mai degrabă în ele decât inteligența altora.

Sunt neatent, grăbit și egocentric, sunt bărbat și îmi permit de multe ori luxul de-a selecta prost și la grămadă oamenii din jurul meu. Această iresponsabilitate și lipsă de finețe o găsesc extrem de rar de cealaltă parte a baricadei și pot spune cu recunoștință că de multe ori m-am simțit salvat și avertizat de radarul social al femeilor din jurul meu.

O femeie are parte de mai multe interacțiuni sociale decât un bărbat. Dacă o femeie este abordată by default, un bărbat își obține porția sa de interacțiuni doar dacă se mobilizează și inițiază el însuși abordarea. Astfel, în medie o femeie tinde să fie mai inteligentă social decât un bărbat, tinde să dezvolte mecanisme mai bune de filtrare, sortare și respingere, iar acest avantaj se transformă într-un puternic factor de validare.

Respingerea din partea unei femei doare mai mult decât dacă vine din partea unui bărbat, iar acest lucru nu se întâmplă pentru că ai pierdut un posibil partener de împerechere. Atunci când o femeie te respinge, știi că a testat dinainte terenul, știi că ți-a acordat câteva șanse, știi că te-a mestecat, iar scuipatul ulterior nu este deloc lipsit de mize.

Sper să apuc să scriu într-un articol viitor despre câte mize poate pune o femeie într-un gest, într-un zâmbet sau în bărbatul de lângă ea, căci mi se pare că până și mofturile unei femei au o miză și pot constitui un criteriu de selecție. Dacă nu te poți descurca în mijlocul unor mofturi feminine, iraționale și iritante, ce încredere să aibă femeia că te poți descurca în tot absurdul și jungla din jur?