Ruxandra
Cesereanu

Verbul a sabatiza nu există, dar eu l-am inventat în 2006 pentru a celebra întâlnirea în carne și oase cu Ernesto Sábato, autorul capodoperei Despre eroi şi morminte şi a celorlalte două cărţi celebre – Tunelul şi Abaddon, exterminatorul. [ citeste mai departe ]

Așa s-a potrivit (sau mai degrabă s-a nepotrivit) ca să văd laolaltă două filme care au rimat precum nuca în perete. Deși amândouă sunt filme bune, ceva obositor și bătrânicios se tânguie în ele ca o bocitoare ramolită. Biutiful (2010, în regia lui Alejandro Gonzalez Inarritu; prefer filmele anterioare ale acestuia – nu atât Amores perros, cât 21 de grame și Babel) și prețiosul, decadentul Institut Benjamenta (1995, în regia fraților gemeni Quay). [ citeste mai departe ]

Citatul din Julian Barnes este lung, așa că nu mă mai întind la alte vorbe de deschidere. Iată-l.

Doi membri ai unei perechi se iubesc, însă nu sunt fericiți. Ce concluzie tragem? Că unul dintre cei doi nu-l iubește cu adevărat pe celălalt? Că se iubesc până la un punct, dar nu suficient? Mi-aș permite să contest atât pe cu adevărat, cât și pe suficient. Am iubit de două ori în viață (ceea ce mi se pare destul de mult) – o dată fericit, altă dată nefericit. [ citeste mai departe ]

Herta Müller (care are o scriitură migălită la sânge, semiotic vorbind, cel puțin în Animalul inimii și în Regele se-nclină și ucide) spune la un moment dat că iubirea cea mai vie crește “ca dinții copiilor, ca părul, ca unghiile”. Reiese că este vorba despre o iubire care crește fără țarc, fără granițe, cu părul vâlvoi, nepieptănat ori chiar cu unghiile murdare și netăiate, nearanjate. [ citeste mai departe ]

Gourstave Flaubear, așa este rebotezat ludic Gustave Flaubert, omul-urs, de către fanul său Julian Barnes, care îi dedică un roman neobișnuit: Papagalul lui Flaubert.  O carte marcată de oralitate: însă doresc să fie limpede, Barnes nu este un flecar, ci un inegalabil causeur îndrăgostit pe viață și pe moarte de scriitorul francez. Ca aproape roman biografic, Papagalul lui Flaubert materializează questa unui autor întru un alt autor aproape divinizat (iată cum apare Flaubert portretizat într-o fișă șarmantă de dicționar, à la Barnes: [ citeste mai departe ]

Ca metaficțiune, Dicționarul khazar se dovedește a fi o carte borgesiană de nisip, moștenind și reciclând (reinvestind) trucurile scriitorului argentinian; ideea de roman este minată prin implozie, iar condiția cititorului este bulversată în sens extrem prin experimentul la care este supus acesta (el trebuie să fie un experimentalist și, în același timp, un erudit cu tendință!). În privința cititorului, autorul este chiar mai vădit implicat în a-l mina, întrucât Dicționarul khazar începe nu în zadar cu următoarea dedicație și precizare: [ citeste mai departe ]

În foarte junețe am fost mare amatoare de pălării, tocmai pentru că nu prea se purtau și era excentric să îți ascunzi părul și capul sub așa ceva. Pălării de iarnă, toamnă și primăvară, la așa ceva mă refer (pe cele de vară le-am descoperit doar după ce am devenit “iluminată”, din 1995 încoace, asupra Greciei și a insulelor grecești). [ citeste mai departe ]

Cât de real ori exact mai poate fi refăcut un organism distrus de drog și alcool? Pot fi reambalate și recusute rămășițele dintr-un om? O superclinică de dezintoxicare poate reconstrui până la normalitate un organism deteriorat? Sau ne aflăm la granița vulnerabilă a utopiei? O mie de fărâme, romanul autobiografic al lui James Frey (traducere de Carmen Săndulescu, București, Editura Humanitas, 2007), oferă o lecție de anatomie amplă și infinitezimală în acest sens. [ citeste mai departe ]

Dac-ar fi fost după mine, aș fi făcut-o pe Alisa nevrotică în filmul lui Tim Burton, și nu pe Pălărier. Și delirul ei de tinerețe ar fi fost, firește, altceva decât visătoria din copilărie.

Cât despre cele două Regine, dacă tot este să fim inventivi, în niciun caz nu le-aș fi construit radical opuse, ci mai alchimic, mai amestecat, astfel încât să nu fie teziste (Regina Roșie se salvează, totuși, în filmul lui Burton, măcar prin prestația Helenei Bonham-Carter; [ citeste mai departe ]

Cel mai straniu cuvânt din limba engleză este:

SESQUIPEDALIANISM – care înseamnă împătimire după cuvintele lungi

Iar cel mai lung și mai straniu cuvânt din limba engleză este:

FLOCCINAUCINIHILIPILIFICATION – care înseamnă a categorisi un lucru drept un fleac

Am găsit și eu curiozitățile acestea în romanul turcoaicei Elif Shafak (Sfântul nebuniilor incipiente), unde m-am mai lăsat purtată de ceva. Unul din personaje ascultă la cască muzică pop și rock, vreo 30 de cântece în total. [ citeste mai departe ]