Vorbim însă de droguri legale: vocea minunată a lui Skye (aş spune perfectă, dar perfect implică o doză de plictisitor şi nu e cazul) şi negativele narcotice ale trupei Morcheeba, cu chitări ce amintesc pe alocuri de Woodstock, prin alte părţi de country, dacă scratchurile nu ţi-ar aminti că suntem în epoca DJ. Cred că Morcheeba e prima trupă la concertul căreia, în Bucureşti, piesele de pe albumul nou (Blood Like Lemonade) au fost la fel de ovaţionate şi de iubite de public ca cele vechi. De obicei publicului îi ia ceva timp până să se familiarizeze cu melodiile noi, dar Even Though, de exemplu, este mult prea frumoasă ca să nu îţi intre pe sub piele după ce ai ascultat-o o dată sau de două ori.

Poate la zâmbete a contribuit şi tequila băută pe scenă, dar nu ne putem plânge: solista şi-a împărţit băutura cu publicul, fără să uite să menţioneze responsabilul “Don’t drink and drive!”.

Skye a mai reuşit un lucru pe care puţini artişti îl fac la Sala Palatului: să ridice publicul în picioare încă de la a doua melodie şi să îl ţină fericit pe toată durata concertului, ba chiar să îl facă să cânte pe două voci (femei şi bărbaţi) “Beat of the Drum”. E drept, şi publicul a fost foarte cooperant, de unde Ross a ajuns la concluzia că suntem oameni de treabă, nice people. Mă rog, măcar la Bucureşti nu cred că riscau să le aresteze clăparul pentru că are coafură afro, aşa cum cică au păţit cu o zi în urmă, la Kiev. Şi, da, îi cred în stare pe poliţiştii din Kiev de aşa ceva. Oricum, vorba aceea, Roma nu a fost construită într-o zi.

Da, ne-a plăcut şi rochia stacojie cu pene a lui Skye, pe care ne-a spus că şi-a făcut-o singură, şi ne-a impresionat şi că se trezeşte în fiecare zi la şase dimineaţa pentru băieţelul ei. Way to go, Skye!

PS: Am ajuns târziu la concert şi am stat la coadă la bilete, dar am prins vreo două melodii ale formaţiei româneşti din deschidere, Antartica. Mişto negative, dar n-ar fi rău să îşi caute altă solistă. La nivel vocal scârţâie, şi nu e de vină pentru părerea asta doar faptul că a intrat pe scenă Skye după aceea. Avea şi ea o rochie frumoasă, în schimb.

Guns n’ Roses l-au adus însă pe Cozma în capitală ieri seară, ca să fraternizeze cu cei cărora le plantau ortacii săi panseluţe între plete: rockerii. Nu a renunţat la pantofii de nuntaş, dar pleata (dată cu gel) şi geaca de motor îl mai salvau un pic pentru concertul Guns de la Romexpo. A intrat în sectorul Golden, alţi ortaci, de data aceasta de la BGS, arătându-i respectul cuvenit celui care are în CV mai multe bătăi decât pot visa bodyguarzii vreodată.

Se pierduse însă de prietenii săi, pe care i-a instructat îndelung pe telefon pe unde să vină către el. Nu cu trenul, cum veneau ortacii, ce-i drept, ci pe jos.

[

Îmi cer scuze că postez filmuleţul în poziţia culcat , dar capacităţile mele tehnice nu merg mai departe de atât. Vom remedia situaţia mâine dimineaţă, când se vor trezi oamenii mai tehnici decât noi.

Se pare că Miron Cozma are derogare, pe motive medicale, de la interdicţia de intra în capitală (care expiră în 2012), pentru a-şi aduce soţia la medic. Aşa a declarat Christian Ciocan, purtătorul de cuvânt al Poliţiei Capitalei, pentru Mediafax şi Agerpres. Eu cred însă că îşi dorea mult să asculte November Rain. Ştiţi doar că are un suflet de poet...

În plus, derogarea expira la ora 24.00, în data de 21 septembrie. Concertul s-a prelungit după miezul nopţii. A pierdut Miron Cozma melodia Paradise City din final? Sau şi-a prelungit singur derogarea?

În 2007, când a fost eliberat din puşcărie, Luceafărul Huilei a primit interdicţie de a intra ]n Bucureşti şi în Petroşani. Atunci, el comenta: “Poate aş înţelege interdicţia cu Petroşaniul. Dar de ce Bucureşti? Le e frică de mine?”. Nu, frică nu ne mai e, dar puţin silă, da.

Iar după un meci ca cel cu Anglia, cum putea începe concertul Rammstein decât cu un steag imens al Germaniei, cât toată scena? Brusc, chiar şi cei care ţinuseră cu Anglia şi se enervaseră din cauza golului neacordat pentru Anglia au devenit mai îngăduitori cu teutonii şi au început să strige: Ramm-stein!

“Du riechts so gut!” a zbierat tot publicul, alături de nemţii de pe scenă, deşi, după atâta sărit şi dat din cap, nimeni nu prea mirosea aşa frumos. “Die Sonne”, “Du Hast”, “Bang Bang” şi “Benzin” (cu pompe de benzină care aruncă flăcări) au incendiat publicul. Iar la bis, la “Ich Will”, nimeni nu a scăpat fără o răguşală, deci puteţi să îi detectaţi uşor azi pe cei care au fost la concert.

Scena, un fel de laborator clandestin post-atomic, perfect pentru ca solistul să “îi dea foc”  celui de la clape. Clăparul, cel care la fiecare concert Rammstein este tăiat cu drujba, incendiat şi aruncat de pe scenă, de data asta a făcut şi un tur cu barca pe valurile publicului. Probabil că nu ştia că românii au o problemă cu marinarii în momentul de faţă, dar a scăpat nu doar teafăr, ci şi cu un steag al României cu Rammstein scris în loc de stemă. Iar restul concertului l-a petrecut mergând pe o bandă de alergat, deşi cred că are 45 de kile cu tot cu bocanci. Tot la capitolul făcut pe placul publicului românesc, am apreciat accentul bun al solistului când a spus “Vă mulţumesc, Bucureşti”. Solistul, care a pornit îmbrăcat în fierar-măcelar, cântând cu un bec în gură, trecând prin vânător de operetă şi ajungând călare pe un tun cu spumă.

Deşi nu îi înţeleg pe cei care merg la concerte ca să stea doar cu telefonul în sus şi să filmeze, graţie unor astfel de spectator vă pot oferi şi eu, aici, “faza cu tunul cu spumă” şi “‘faza cu barca”:

PS: Nu prea înţeleg de ce mai dau organizatorii acreditări dacă tot te trimit în fundul curţii, să nu vezi nimic. Eu am renunţat la acreditare şi mi-am luat bilet, ca să ştiu că dau un ban, dar stau în faţă.

PS2: Păcat de Massive Attack, că au avut concertul în aceeaşi zi şi înţeleg că a fost puţin public. Dar lumea îi mai văzuse în urmă cu doi ani. Asta e…

Dacă băieţii nu mai sunt crescuţi în ideea că vor pleca la armată, nu înţeleg de ce ar trebui fetele să crească gospodine. Şi dacă fetele pot fi militari, iar bărbaţii cei mai buni bucătari, asta înseamnă că dacă el face paste al tartuffo şi pune o sticlă de vin la aerisit când ea vine obosită seara, ea o să spele vasele şi la iarnă o să-l  ajute să dea zăpada. Ăsta e un târg cinstit, iar el a mai făcut un pas pe drumul cel bun spre a face o femeie fericită. Iar ea va fi mai dispusă să-şi petreacă timpul cu el în alt fel decât curăţând cartofi. Ăsta e cuplul perfect.  Şi cu un viitor fericit. Şi chiar există.

Da, ştiu, o să începeţi cu antifeminismul şi cu dragostea care  trece prin stomac…Cei care gândesc aşa, n-au decât să-şi angajeze bucătărese.

Dacă ne-am lua după mizeriile din comentarii, nu ar mai scrie nimeni în România nimic. Niciunul din jurnaliştii pe care tu spui că îi urmăreşti cu plăcere nu a scăpat de înjurături. Crezi că Ion Cristoiu primeşte doar aplauze?

Aşa că, sfatul meu, complet dezinteresat, este să continui să scrii. Am întâlnit oameni care mi-au spus că îţi urmăresc textele şi că au fost plăcut surprinşi de unele dintre ele. Pentru textele alea bune şi amuzante merită să scrii.

2. Cred că este un admirator al lui Ionesco, pentru că îi plac mult Scaunele. Cum îl scap din ochi, cum se duce să le roadă. Sau o fi vorba de Ilf şi Petrov, că se apropie de hăpăit 12 scaune.  A, şi din arta cinematografică, înţeleg că îl admiră pe Hitchcock. Altfel n-ar fugări atâta Păsările.

3. Într-o viaţă anterioară, a fost agricultor. Sigur. Nu lasă niciun pom nesăpat şi se trezeşte la răsăritul soarelui, de parcă s-ar duce la cosit. Şi vrea să mă ia şi pe mine cu el, neapărat. La şase dimineaţa.

4. Ar fi un politician desăvârşit:  a aprofundat toate lecţiile legate de ciolan şi de os de ros. În plus, la cât doarme ziua, s-ar integra foarte bine în plenul Parlamentului.

5. E “street-smart”. Asta e simplu de explicat, că e luat de pe stradă. Dar cred că se va mai rafina cu timpul. Are doar zece luni.

Relaţia specială a lui Chavez cu regimul castrist datează încă din anii ‘90, când, după lovitura de stat eşuată pe care a condus-o în Venezuela în 1992, a fost întâmpinat cu o primire triumfală, de erou al revoluţiei, la Havana. Totuşi, relaţia dintre cele două state a devenit mult mai strânsă din 2003, când, printr-o serie de tratate bilaterale, s-au parafat schimburi ce ar fi urmat să fie utile ambelor părţi: Venezuela urma să livreze Cubei zilnic 100.000 de barili de petrol la un preţ modic, statul comunist din Caraibe urmând să trimită specialişti în Venezuela, care să ajute în procesul de modernizare a ţării. Chavez şi-a păstrat relaţia specială cu Fidel Castro şi după ce acesta s-a îmbolnăvit, fiind unul dintre vizitatorii săi fideli.

Primii specialişti cubanezi care au sosit în Venezuela au fost medicii, de care era mare nevoie în mahalalele oraşelor mari, lipsite de vreo asistenţă medicală până atunci, trăind în mizerie şi fără minimele condiţii ale vieţii moderne. Fireşte, asistenţa medicală a fost primită cu multă bucurie de săracii locuitori ai mahalalelor, tradiţionalii susţinători ai lui Chavez.

Specialiştii cubanezi trimişi în Venezuela nu s-au limitat însă la sectorul medical, numărul lor ajungând la 40.000: ei activează în domenii precum telecomunicaţiile, sistemul energetic, registrul populaţiei, pregătirea poliţiei. O astfel de „invazie“ cubaneză a început să îi deranjeze pe venezuelenii implicaţi în domeniile vizate. Cea mai periculoasă însă, li se pare această imixtiune a regimului castrist ofiţerilor din serviciile de ordine publică şi din armată. Chavez a început o restructurare a armatei în 2005, după model cubanez, anunţând şi crearea unei Miliţii Naţionale Bolivariene, care să acţioneze direct sub conducerea sa.

Au urmat o serie de demisii ale ofiţerilor superiori, care se opuneau noului tip de armată promovat de Chavez, dar şi implicării din ce în ce mai pronunţate a militarilor cubanezi. Cel mai de vază demisionar, generalul Raul Baduel, a renunţat la funcţia de ministru de Interne în 2007, devenind unul din liderii opoziţiei împotriva lui Chavez. Baduel a avut aceeaşi soartă ca şi ceilalţi opozanţi de marcă ai regimului de la Caracas, ajungând în închisoare la sfârşitul anului trecut.

Chiar la sfârşitul lunii aprilie, un cunoscut general venezuelean, Antonio Rivero, s-a retras din armată, acuzându-l pe Chevaz că implică prea mult consilierii cubanezi în reformarea armatei,  aceştia având acces la secretele militare venezuelene. „Punem în mâinile unor aliaţi informaţii pe care nicio altă ţară nu ar trebui să le ştie. În cazul unui conflict militar, nu ştim de partea cui ar fi Cuba“ – avertizează generalul.

Se pare că în mâinile militarilor cubanezi se află şi controlul tehnicii militare importate de Venezuela din Rusia, în valoare de patru miliarde de dolari.

Generalul Rivero acuză şi politizarea armatei: militarii venezueleni trebuie acum să salute strigând „Patria socialistă sau moartea!“. Aceste acuzaţii vin în sprijinul ideii că Chavez vrea să îşi asigure o armată fidelă în cazul în care ar apărea posibilitatea ca puterea sa să se clatine. Nu degeaba preşedintele a mărit de curând solda militarilor cu 40%.

Cum alegerile legislative din septembrie ar putea să îi clatine scaunul din care conduce de 11 ani, Chavez învaţă temeinic lecţiile păstrării puterii prin orice mijloace de la mentorii săi din Havana. În fruntea celor 40.000 de specialişti cubanezi a venit nimeni altul decât părintele Securităţii represive din Cuba, Ramiro Valdes, fost ministru de Interne, bătrân revoluţionar, acum vicepreşedinte al Consiliului de Stat de la Havana.

Nu este de mirare că, în aceste condiţii, în care sprijinul său cel mai important vine din Cuba, Chavez a declarat, într-o recentă vizită la Havana: „Acum mă simt un cubanez.“ Aliaţii venezueleni ai lui Chavez încep să se simtă însă din ce în ce mai contrariaţi. Trei miniştri, al Apărării, al Sănătăţii şi al Mediului, au demisionat în ultimele două luni, din cauza tensiunilor apărute cu preşedintele care se declară cubanez.

Acest text a fost publicat iniţial pe siteul revistei Corso, pe care vă invit să îl vizitaţi, pentru că veţi avea nişte surprize foarte plăcute.

O femeie musulmană, în vârstă de 31 de ani, a fost oprită de poliţia rutieră în timp ce conducea autovehiculul său şi amendată pentru că ar fi condus în condiţii ce o împiedicau să reacţioneze rapid, mai exact, înfăşurată în burqa. Scandalizată, femeia a ţinut o conferinţă de presă, în care a atacat faptul că a fost oprită şi amendată  cu suma de 22 de euro, pe criterii care încalcă constituţia. O mişcare foarte proastă, având în vedere că respectiva femeie era concubina (din punct de vedere legal neputând fi soţia) unui măcelar musulman, Lies Hebbaj, cetăţean francez în vârstă de 35 de ani, care deţinea nici mai mult, nici mai puţin de patru neveste (numărul maxim permis de către Islam). Cu una dintre femei era căsătorit legal, iar cu celelalte trei trăia în concubinaj. 12 copii rezultaseră din aceste patru relaţii, iar cele trei concubine ceruseră şi primeau de la statul francez ajutorul primit de familiile monoparentale.

Ministrul francez de interne, Brice Hortefeux, a început imediat să caute o cale prin care să retragă cetăţenia franceză acestui musulman care încălca legea atât prin poligamie, cât şi prin beneficierea de ajutoare necuvenite de la stat, pentru copii. De fapt, conform The Economist, aceasta nu este o situaţie singulară: aproximativ 200.000 de persoane trăiesc în aproximativ 20.000 de familii poligame în Franţa, foarte multe dintre soţiile neoficiale beneficiind de ajutoare sociale de la statul francez, fiind înregistrate ca unic părinte. Aceasta nu este singura problemă generată de poligamia tolerată de statul francez: unii dintre copiii din aceste familii nu se duc la şcoală şi eventual ajung pe străzi, devenind infractori. De fapt, statul francez a oprit noii cetăţeni de origine magrebiană de la a-şi aduce numeroasele soţii în Franţa de-abia în 1993.

Măcelarul a găsit o cale foarte stupidă de a-şi apăra statutul de cetăţean francez: “dacă fiecărui francez care are o amantă i s-ar retrage cetăţenia, câţi ar mai rămâne”? Replica nu i-a amuzat pe fraţii săi musulmani, care consideră că paralela dintre amantlâc şi căsătoriile musulmane este de-a dreptul ofensatoare.

Cert este că probleme sociale mult mai grave decât burqa ar trebui să îi frământe pe politicienii francezi, în privinţa minorităţii musulmane. Aşa încât hainele sunt cel mai superficial aspect al integrării în societatea franceză. Acum, politicienii de dreapta se gândesc să modifice legea cetăţeniei, astfel încât ea să fie retrasă celor care practică poligamia, sau, mai grav, excizia clitorisului fetiţelor. Poate ar fi fost mai înţelept să înceapă cu aceste probleme grave, încălcări ale drepturilor femeilor, decât cu cârpele cu care se îmbracă acestea.

Mai multe despre scandalul măcelarului poligam şi al concubinei sale (soţie, conform legii musulmane) amendate de poliţie, puteţi citi aici.

Pe cine va afecta această lege stupidă în Franţa? Stupidă prin faptul că legiferează împotriva unui anumit tip de îmbrăcăminte? Pe 2.000 de femei care poartă burqa, între rezidentele sau deţinătoarele de cetăţenie din Hexagon, majoritatea salafiste, chiar multe convertite, spun statisticile oficiale franceze, citate de Le Figaro. Dar arăboaicele din mahalale, cel mai adesea, nu poartă burqa. Se mulţumesc cu hijabul, baticul pe cap.

Unde întâlneşti, însă, cea mai mare înghesuială de burqa pe metrul pătrat? Nicăieri altundeva decât în buricul Parisului, în buticurile chic, din Place Vendome sau de pe Avenue Montaigne. La Cartier sau Louis Vuitton, unde sauditele venite la cumpărărturi şi înfăşurate în negru din cap până în picioare, inclusiv peste nas, nu se mulţumesc cu o brăţară sau o gentuţă, ci aruncă sute de mii de euro pe întreaga colecţie. Numai pentru a se întoarce acasă în regat, pentru a se lăuda în faţa prietenelor, în cadrul unor petreceri exclusiv feminine, ce şi-au cumpărat ele din banii bărbaţilor. Oricum, dacă vă interesează această lume a arăboaicelor îmbrăcate fin pe sub burqa, vă sfătuiesc să citiţi ‘Fetele din Riyad”, o carte scrisă chiar de o fată saudită. Din câte înţeleg cartea a apărut şi în română.

În cazul în care legea va fi adoptată, aceste bogate turiste saudite sau emirateze care se călcau pe picioare la Ritzul din Paris vor opta pentru Londra, lăsând retailerii de lux din Paris mai săraci şi mai trişti, ba chiar mai furioşi pe preşedintele Sarkozy. Conform unui documentar, pe timpul verii, peste jumătate din turiştii care vizitează Londra provin din ţări musulmane, aşa că Marea Britanie va mai accepta câţiva în locul Franţei. Pentru că legea nu s-ar aplica doar celor care au venit să trăiască în Franţa şi “trebuie să se adapteze obiceiurilor locului” – cum susţin unii cititori degrabă vărsători de sânge la adresa burqa – ci şi turistelor.

Să nu ne amăgim: argumentele legate de securitate care sunt invocate de susţinătorii legii sunt stupide, aşa cum scriam şi în articolul precedent. Este o lege îndreptată împotriva unei minorităţi religioase, în forma sa cea mai vizibilă şi mai superficială – îmbrăcămintea. În loc să se preocupe de combaterea extremismului islamist, legiferatorii belgieni şi francezi se preocupă de cârpe. Riscând să antagonizeze de pomană întreaga minoritate musulmană. De-aia este America o mare naţiune: pentru că una din priorităţile de după 9/11 a fost ca minoritatea musulmană să fie asigurată că nu reprezintă duşmanii Americii.

În Europa, în schimb, sub pretextul democraţiei, începe o îngrădire a drepturilor la religie cu precedente îngijorătoare. “Aşa a votat majoritatea, asta e democraţia” – s-au grăbit nişte deştepţi să arunce, inclusiv referitor la referendumul elveţian prin care s-a interzis construirea de moschei. Da, tot aşa, în mod democratic şi prin votul majorităţii,  în anii 30, Partidul Naţional Socialist ajungea la putere în Germania – partid cunoscut mai ales prin prescurtarea “nazi”. De-aia există totuşi ceva care se numeşte “drepturile omului”. Iar dacă începi azi cu o burqa, mâine cu o moschee, nu se ştie unde poţi ajunge. Ca să nu mai spun că referendumurile pot aduce rezultate înfricoşătoare: dacă am face acum un referendum în România dacă să gonim ţiganii din ţară cu pietre, tare mi-e teamă că s-ar strânge o majoritate de proşti care să voteze pentru.

Oricum, implementarea legii sună de-a dreptul retrograd: cum vor fi aplicate amenzile? Se va inventa poliţia îmbrăcăminţii, aşa cum există ea în Iran şi în Arabia Saudită? Unele din cele mai încuiate ţări în privinţa drepturilor omului? Asta ne dorim? Să ajungem la fel de intoleranţi ca ei?Pentru că, să fim bine înţeleşi: nu-mi place niciun fel de extremism, nici al lor, nici al nostru.

La fel de stupide sunt şi argumentele referitoare la securitate invocate, inclusiv, văd, aici, pe Pandora’s. Că poţi jefui o bancă cu burqa pe faţă. O poţi face şi cu nişte ochelari de soare ceva mai mari şi cu o perucă. Interzicem şi perucile şi ochelarii de soare? Iar o bombă poţi să o ascunzi şi sub hainele largi, de gravidă. Gravidele să umble cu burta pe-afară de acum înainte, că sunt periculoase, zic!

Nu-mi place burqa şi nu le înţeleg pe femeile care o poartă. Am văzut zilele trecute una pe plajă, la peste 30 de grade (da, sunt în vacanţă, dar scriu pentru că m-am enervat). Şi nu mă aflu într-o ţară musulmană. Nu avea doar burqa, ci şi mănuşi în mâini şi picioarele acoperite de şosete. Ba chiar şi ochelari la ochi. Totul negru. N-am văzut nimic mai stupid în viaţa mea. Dar asta nu înseamnă că prostia se vindecă printr-o lege.

Poţi face anchete sociale, să vezi dacă aceste femei sunt obligate să poarte burqa de către familii. Poţi face campanii de încurajare a libertăţii femeii, în rândurile imigranţilor musulmani. Mai ales că înţelepţii musulmani încă nu au ajuns la vreo concluzie, ce înseamnă, de fapt, portul cuviincios conform Islamului: doar batic, sau faţa acoperită? Se pare că burqa e chiar o exagerare a celor scrise în Coran şi în hadith, sursele de legislaţie musulmană…

Ei, aşa stupidă cum e burqa, sunt femei musulşmane care spun că, dacă ar fi obligate să o dea jos, s-ar simţi despuiate. Ca şi cum ne-ar obliga pe noi să mergem în fundul gol pe stradă. Unele femei musulmane asta susţin: că nu le obligă nimeni să o poarte, ci că aşa vor ele să îşi respecte religia.

Nu suntem în Rusia lui Petru cel Mare, ca legile să oblige la ras barba şi schimbatul caftanului cu costumul occidental, nici în Turcia lui Ata Turk, ca portul hijabului să fie interzis prin lege. Suntem în Europa, unde se presupune că libera exprimare ar trebui să existe, inclusiv în privinţa îmbrăcăminţii. Mai ales că nu e vorba de purtatul în instituţii publice, a cărui interzicere o înţelegeam, ci de purtatul pe stradă.

Să nu credeţi că femeile musulmane au câştigat ceva prin legea din Belgia. Ele or să stea închise în case, la mâna soţilor şi taţilor, fără să evolueze. Iar soţii şi taţii lor vor avea un motiv în plus să se autovictimizeze, în faţa “tiranicei” societăţi occidentale. Nu, ele nu au câştigat nimic, dar am pierdut noi, europenii, în materie de libertate. Şi să nu-mi veniţi din nou cu argumentul că atunci când ne ducem în Arabia Saudită trebuie să ne acoperim. Credeam că tocmai prin libertăţile noastre suntem diferiţi…

PS: Am văzut anii trecuţi ceva foarte hazliu: burqini. Adică un fel de bikini pentru musulmance, care acoperă, fireşte, totul, dar le permite să înoate. Cică şi pe alea le-au interzis la piscinele publice din Belgia. Urmează interzicerea costumului de baie dintr-o piesă.

Ah, da, şi legea asta înseamnă că s-au interzis şi ninja în Belgia?

Foto: Flickr