Lucrurile pe care ştiu că nu le voi mai avea niciodată mă dor de parcă aş avea o lesă încolacită de trei ori în jurul gâtului şi priponită de un ciot, pe un câmp pustiu. Pustiu mi se pare implacabilul. Timpul trecut, minunile copilăriei plecate pentru totdeauna. Cât de liberă mai pot fi, când trebuie să accept că am pierdut pentru totdeauna?

Atât de liberă cât mă lasă iluzia mea de fugă. Atât.

Atât cât reuşesc să tastez fără să clipesc şi să adun cuvinte fără să gândesc. Alt exerciţiu de eliberare. Haloul şi ameţeala, eludarea condiţiilor, obţinute fără niciun stimulent, în afară de golul gândirii. Alunecare dulce spre tot ceea ce timpul şi locul nu îmi pot da, spre stări de bine care sfidează programul obligatoriu de lucru şi minusurile unei vieţi doar normale.

Am nevoie sa ies din gânduri şi din prezent ca un alcoolic de băutura lui. Ca un dependent care s-a lăsat de mult timp, a uitat durerile şi chinul, dar regretă zâmbind că a pierdut şi beţiile din prima tinereţe, pe când deschidea orice lume, alături de prieteni şi de viitor. Dorul de orizonturi albe mă face să pun uneori un deget pe vizorul raţiunii  şi să alunec liberă, făcând realitatea să se îndoaie, ca un tobogan, în jurul meu.

N-am mai scris de 10 luni. Îmi pare rău că am stat atît fără doza mea de libertate şi mă bucur că am regăsit-o. E minunat să îmi cunosc, în viaţa asta de păpuşă de teatru, foarfeca secretă care taie uneori aţele. Sper că fiecare om are foarfeca lui.

La un moment dat mi-am dat seama că sunt o nemernică. Am mai trăit aşa o vreme, gândindu-mă ce să fac cu mine. A urmat decizia. Şi am început să fac curat.

Din lungul şir de greutăţi cu care te încearcă procesul de curăţire, prima e dată de însăşi direcţia schimbării. Contrar aşteptărilor, a şti ce nu vrei nu înseamnă automat că ştii ce vrei. Negaţia nu este constructivă. Cum îţi dai seama ce este bine? Tu, tânăr care ai ajuns să nu te mai placi şi vrei să fii mai bun, mai ştii ce-i bun? Mai poţi să distigi? De unde îţi iei reperele?

Cu un strop de înţelepciune, îţi vei da seama că nu din lumea lipsită de repere.

Cu puţina isteţime, vei ocoli capcana discursului clişeu despre „lipsa de valori a societăţii” şi nu te vei alătura corului care se lamentează, în timp ce se prinde în aceeaşi horă.

Cu trăirea vie a inimii tinere, vei căuta răspunsul autentic în lucrurile ce îţi aduc împlinire şi linişte, nu în vijelia materialismului impus de cei ce merg cu valul.

Cu mintea liberă şi curioasă, vei privi spre cer şi vei găsi scări pe care să urci.

Cu o sinceritate dură, vei recunoaşte că persoana pe care ai tratat-o cu cea mai mare îngăduinţă, până acum, eşti chiar tu şi te vei întreba dacă „aşa sunt eu!” chiar este o scuză validă.

Aşa am pornit şi eu, în anii adolescenţei mele târzii, în căutarea a ceea ce rămăsese bun în mine.  Cu privirea înăuntru şi cu mâinile unite a rugăciune, am început să sper la reabilitarea facultăţilor intuitive de recunoaştere a binelui şi a raului. Mi-am întărit credinţă, care îmi dă şi mătura şi făraşul şi şmirghelul cu care să răzuiesc petele de pe zidurile fiinţei mele. Curăţenie fac în fiecare zi şi tot mai am de lucru, cel puţin o viaţă. Cad destul de des în câte-o baltă, mă murdăresc din cap până-n picioare, îmi vine să plâng de ciudă apoi, dar o iau de la capăt.  Iar când mi se pare că nu mai pot înainta, pentru că nu ştiu încotro, îmi aduc aminte că am la îndemână o învăţătură simplă, care poate da oricând un sens de pornire: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”

Primele scame sunt cele de pe şosete. Când un bărbat e obişnuit să îşi arunce şosetele purtate oriunde nimereşte, mai puţin în coşul de rufe murdare, femeii care ajunge să împartă casa cu el îi rămân, din experienţa mea, 3 variante de raportare la aceste şosete: fie le adună, fie învaţă să doarmă cu ele la cap, fie le bagă în acelaşi loc în care îl trimite şi pe el, când îl părăseşte. Aceste posibilităţi rămân, după cum spuneam, după ce am eliminat-o pe cea care, pentru mine, s-a dovedit imposibil de realizat – să îl conving să-şi strângă singur ciorapii.

„Da’ pe mine nu mă deranjează! Niciodată nu i-am strâns, aşa sunt obişnuit. De ce i–aş strânge acum?”

Şi am încercat aşa: „pentru că pe mine mă deranjează”; „ pentru că nu e civilizat să laşi o altă persoană să curăţe în urma ta”; „confortul tău (adică lenea) nu este, sau nu ar trebui să fie, mai important decât confortul meu”; „pentru că unele obiceiuri de pe vremea când erai flăcău la mama ar trebui ajustate în momentul în care te consideri atât de bărbat încât să traieşti cu o altă femeie”; „pentru că şi eu eram obişnuită ca seara să citesc sau să-mi fac unghiile, în loc să pregătesc masa, pentru ca sâmbăta dimineaţa obişnuiam să ies în parc, nu să fac piaţa şi pentru că nu aveam absolut niciun obicei în ceea ce priveşte călcatul cămăşilor, dar am înţeles să mă adaptez la o viaţa în doi, pe care mi-o doresc”; „pentru că ar trebui să te gândeşti că, după o zi de muncă, sunt la fel de obosită ca tine. Şi să-ţi pese.”; „pentru că e atât de simplu!!!! Ca şi când ai juca baschet: trebuie să nimereşti coşul!”, „pentru că ajungem să ne certăm dintr-un lucru care ar putea fi atât de uşor evitat”.

E drept că nu am încercat şi cu Gândăcelul. De Elena Farago. „copil ca tine sunt şi eu/ şi-mi place să mă joc, şi mie/ şi milă trebuie să-ţi fie …”. Deşi nu cred că aş fi avut mai mult succes, pentru că ar fi intrat la „şantaj emoţional” şi am înţeles că ăsta nu e cu nimic mai apreciat decât „din obligaţie”, categorie la care au fost încadrate toate argumentele de mai sus. Iar el, masculul mustind de libertate, nu poate şi nu vrea să se „compromită” făcând un lucru pe care i-l „impune” femeia.  Şi evident că aici deja nu  mai vorbim doar despre şosete.

Concluzia mea este că, în încercarea de a face un bărbat să renunţe la un obicei care te deranjează,  comunicarea verbală este neputincioasă. Oricum ai aborda subiectul, atât timp cât presupune cuvinte (ca să nu folosesc înspăimântătorul „discuţii”), el va înţelege doar că vrei să îi impui ceva, să îl schimbi sau că eşti nebună. Atunci, mă gândesc că trebuie să existe alte soluţii, care ţin poate de acea inteligenţă practică a femeii, şi pe care altele le-au descoperit sau le-au moştenit de la mamele şi bunicile lor, neatinse de imperiul lui „comunicarea este totul”.

Sunt convinsă că sunt alte forme de persuadare mult mai eficiente decât cea verbală şi, de aceea, le rog pe toate doamnele şi domnişoarele care le ştiu să mi le spună şi mie. Evident, ponturile de la domni sunt la fel de binevenite, deşi bănuiesc că vor fi mai puţin diverse şi mai degrabă omogene în jurul ideii: „cu sex oral ai încercat? o felaţie la 3 şosete puse în coş – oferta pe care nu ar refuza-o niciun bărbat”. După cum spuneam, am epuizat doar metoda clasică, a conversaţiei.

Mă gândesc la românii plecaţi de ani de zile în afară şi care nu s-ar mai întoarce, nici pe salarii de mii de euro, pentru că nu ar mai suporta să vadă numai feţe triste şi încruntate, încărcând străzile şi aerul cu amărăciunea lor. Oamenii străzilor noastre lipsite de culoare au nevoie de zâmbet. Eu vreau să fiu omul care zâmbeşte. Şi nu-mi este uşor, pentru că nu sunt tipul acela de persoană pozitivă de la natură, care radiază de bucurie şi optimism. De multe ori mi-am surprins privirea în vreo vitrina întunecată şi mi-am dat seama că arăt de parcă m-au batut toate vânturile. Iar sub o frunte încruntătă nu încape niciun zâmbet.

Din păcate, nu sunt genul de om-lumină, dar mi-a dat Dumnezeu o capacitate extraordinară de a recepta frumuseţea din jurul meu, din mirosuri, din oameni, din jocurile naturii, şi ar fi un păcat să nu dau, la rândul meu, puţin din ceea ce primesc, oamenilor care nu mai ştiu de unde începe surâsul. Încerc să adun toate culorile pe care le întâlnesc şi să îmi alimentez cu ele zâmbetul.

3 minute are voie chipul meu să traducă gânduri cotidiene, despre sarcinile de la job sau despre durerea de cap de aseara. Până ajung la colţ şi mă încarc de frumuseţea acestui început colorat de zi, pe care mi-l voi aminti şi în metrou şi la birou şi în piaţă, diseară. Dacă e nevoie să-mi pun scobitori sub colţurile gurii, ca să nu le mai las sa cadă, o voi face. Eu aleg să zâmbesc, pentru că nu vreau să plec din ţară şi nici să stau aici şi să mă plâng, aşteptând de la alţii să îmi dea motive.

De dragul trăirilor care mă fac fericită am schimbat sensul acelor de ceasornic – dinspre lumea mea interioară spre lumea mea reală – şi am obţinut o realitate personalizată, în care imposibilul a lăsat garda jos. Cu puţin simt ludic şi exerciţiu  al libertăţii, am învăţat să imi ofer lucrurile care mă bucură şi pe care realitatea mi le-ar refuza, din motive chiar rezonabile, dacă i le-aş cere.

Oricât de mult mi-ar fi plăcut să mai am 25 de ani, într-o zi am facut 26. Am avut şi un tort cu care să serbez evenimentul, pe care l-am ornat simplu cu două lumânări: un 2 şi un 5.  Am decis că timpul se poate prelungi. Puţin mai târziu, mi-a plăcut ca timpul să fie şi reversibil. La 28 de ani am avut un iubit de 18 şi am trăit o adolescenţă.

Spaţiul mi-l compun din senzaţii. În fiecare vară îmi planific vacanţa în Santorini, căutând cea mai bună ofertă, pe care o să o ratez incă o dată, premeditat. Dar emoţia căutărilor e atât de frumoasă încât abia aştept să le reiau şi la anul. Nu mă aştept să înţeleagă cineva de ce petrec câteva zile în fiecare iunie căutând hoteluri cu piscină deasupra mării şi vedere la vulcan, în care nu o să ajung niciodată, dar nici nu îmi refuz această plăcere, doar pentru că unii îmi arată cu degetul realitatea. Planul de vacanţă nu este real, dar plăcerea de a visa la ea, da! Alteori, dimineaţa, înainte să deschid ochii, vizualizez locul în care aş vrea să mă aflu şi mă trezesc în camera de cămin din anul 2, acasă la mama sau în patul meu de sub fereastră, din apartamentul în care am iubit. Mă trezesc fericită. Şi această fericire este reală.

Din multele lucruri pe care le putem face pentru a fi fericiţi, cultivarea plăcerii inocente este, poate, cel mai simplu. Să ne permitem, din când în când, să nu mai alungăm gandurile nostalgice despre lucruri frumoase pe care nu ni le permitem. Să renunţăm uneori la „nu am timp”, „e prea târziu”, „e prea departe” sau „nu am bani”, chiar dacă trebuie să fentam  empiricul, pentru a trăi o plăcere cât se poate de autentică. Nu încurajez viaţa într-un univers paralel, ci doar libertatea de a jongla puţin cu fantezia, cu care putem dilua constrângerile implacabile. Dacă orice copil face asta, în fiecare zi a copilăriei lui, înseamnă că nu-i chiar atât de greu. Vrei să încerci? Pune degetul aratător pe limba ceasului. Încotro?