Fiin’ca eu is din Ardeal si pe toate le fac mai incetuc, iaca, la o zi dupa initiativa fetelor din spatiul Pandorei, chiar daca probabil nu ma numar printre cele mai active sau lecturate sau comentarete, rasare si urarea mea – nu pentru baietii sau fetele, ci pentru oamenii care au investit timp, ginduri, energie in Vox Publica. Cuvinte muscatoare va doresc tuturor.

1378 km

Zilele astea in Germania s-a iscat un tumult pe tema unui joc pe computer:  Jens Stober, 23 de ani, absolvent al Universitatii de Design, Media si Arte din Karlsruhe, a realizat ca proiect de lucrare de admitere un joc PC numit simbolic 1378, respectiv lungimea in kilomteri a zidului care despartea Germania de Est de cea de Vest in timpul Razboiului Rece. Este un Multiplayer RPG (Role Playing Game), adica presupune o asumare a unui tip de personaj de catre maximum 16 jucatori. In decorul Zidului, in anul 1976 posibilitatile jucatorului – dupa cum probabil incepeti sa banuiti – sunt: cetatean est-german incercind sa treaca dincolo sau gardian cu misiunea de a impusca pe oricine are tentative de fuga. Reactiile publicului sint pe masura: politicieni si cetateni care au trait framintarile perioadei considera ca un asemenea produs este cu totul inacceptabil si ca ia in deridere cele aproximativ 1000 (dupa alte surse, 600) de victime ale perioadei 1961 (ridicarea Zidului) – 1989. Autorul isi sustine proiectul atragind atentia asupra faptului ca intentia este aceea de pune tineretul fata in fata cu o lectie de istorie intr-un mediu nou si mult mai atractiv din punctul lor de vedere, de a-i invata si de a-i face sa participe ei insisi la un moment dramatic din trecutul nu foarte indepartat al propriului popor. “Te intrebi: Ce sa fac?”, spune Stober, “Ai putea ajunge la concluzia ca pina la urma nu vrei sa iti impusti conationalii” – pe aceasta linie de conduita jocul permite mai multe optiuni pentru cei care aleg rolul de gardian: pot sa nu traga, ci doar sa captureze fugarii sau chiar sa li se alature. Pe de alta parte, daca jucatorul-gardian prefera oi anihileze cu sete pe cei dornici de evadare, exista un anumit moment in care cumulul de victime  transporta jucatorul direct intr-un tribunal virtual, in anul 2000, unde este judecat pentru crima.

1378 fusese programat sa fie scos pe piata gratuit, la cea de-a 20-a aniversare a Reunificarii Germaniei. Adica 3 octombrie. Acest lucru nu se va intimpla miine, din cauza puternicelor reactii ale publicului, insa creatorul sau spera ca varianta beta sa fie totusi publica pina la sfirsitul anului.

Nu sustin violenta, sub nici o forma, si am convingerea ca un produs mediatic participativ (prin medii inteleg aici calculator, video, televiziune – desenele animate mai ales, internet) care face uz de impuscaturi, lovituri, cafteala cu sabii ninja, buzdugane, lanci, archebuze, etc. poate sa isi piarda foarte usor orice miza educationala, chiar daca, teoretic, ofera catarsis-ul de “eu is ala bun care le scutura fulgii celor rai”. Sa dai, asa cum a facut tinarul de 23 de ani, cuiva posibilitatea asumarii unui rol violent in cadrul unui joc video, intr-un context psiho-social care din start se dovedeste unul de o mare sensibilitate si capabil de inflamari rapide ale opiniei publice si personale este, din punctul meu de vedere, un conglomerat de (in ordine aleatorie): curaj, vanitate, dorinta de faima, provocare a unor valori, naivitate,  dorinta de a invata altfel, resituare fata de istoria nationala. Nu imi dau seama si nici nu doresc sa etichetez daca ideea e buna sau rea, daca tinerii germani vor invata ceva sau nu, daca tragediile comunismului sint sau nu minimalizate prin aparitia unui astfel de joc. Dar imi place in schimb foarte mult ideea ca germanii, ca popor, nu se ascund de istoria lor si ca se cauta mereu cai de reinterpretare.

(surse text:  Gamepolitics.com, news.yahoo.com, gamepron.com, poze de la Gamepolitics.com, library.thinkquest.org si myviewsandreviews.com)

Nu-i un concept uşor de discutat. În ceea ce vreau eu sã-l aplic acum, (deşi e aiurea sã defineşti ceva prin ceea ce nu este) nu se va referi la: valoare matematicã, economicã, ciberneticã, de marketing, de drept sau semioticã. Preiau cuvîntul în accepţiunea de valoare personalã şi culturalã, respectiv atribuirea unui grad de oportunitate, utilitate sau necesitate a unui obiect, acţiune, atitudine, funcţie, sau persoanã (la rîndul lor, aceşti termeni suportã discuţii ulterioare, dar sã ne încredem în Wikipedia şi sã îi discutãm la fel de ulterior).

Bun.

Blog

Definiţia cea mai comunã este “jurnal online”. Cu multe variante, pe care nu le am acum în vedere.  Mã leg de cea mai des întîlnitã formã, şi anume blogul personal.

Bun.

Blog personal valoros/ cu valoare/ de valoare (am avut eu chef sã alãtur termenii)

1) De ce scriu blog?

“Eu pentru mine scriu. Nu mã intereseazã celebritatea!”- Minciunã.

“A, pãi eu scriu exact ce simt, aşa sînt eu, nu mã intereseazã cine citeşte!” – Minciunã.

“Nuuuu, eu nu mã consider o persoanã specialã!” – Minciunã.

Zic minciunã pentru cã: prin definiţie (aşa, de prin 1997), blogul este o treabã interactivã. N-ai cum sã faci abstracţie de lector, comentator, spammer, hacker, şi cicã este şi stalker în mediul ãsta (scuze pentru termenii în altã limbã, dar cum sînteţi lectori avizaţi, v-aţi prins la ce mã refer. Dacã nu, întrebaţi). Mai zic minciunã pentru cã: ieşi din anonimat, şi asta ştii/ îţi asumi din start, presupunînd cã ai o vagã idee despre ce va sã zicã www punct. Adicã World Wide Web. Adicã te expui. Deci nu-mi spune cã “nicidecum ideea de a te exhiba, fiindcã te consideri o persoanã aparte, nu e de interes”, chiar dacã ştii din acelaşi start cã o sa îţi citeascã producţiunile exclusiv (deşi adormi seara visînd la Comentatorul Necunoscut) urmãtorii: pãrinţii, partenerul de viaţã şi prietenii apropiaţi (îţi pui adresa blogului oriunde poţi, şi dacã n-ai destule medii – status la Skype, Yahoo/ Windows/ MSN Messenger, GMail, Facebook, Hi5, Plaxo, Photoblog etc. – îţi cauţi unele noi unde sã poţi semnala discret faptul cã ai blog) şi contactele ce ţin de locul de muncã. Mai zic minciunã pentru cã: e uşor. Mult mai uşor decît sã scrii de mînã. Poţi sã scrii tot ce îţi trece prin cap, fãrã prea mult autocontrol, fiindcã ai vãzut cã şi alţii o fac (nu stai sã analizezi cum o fac, şi în plus toţi sîntem autentici, varietatea e imensã şi nu ai cum greşi). Dacã ai o zi aiurea şi nu îţi trece nimic prin cap, pui trimiteri la: poze (proprii sau nu), reţete, melodii, emisiuni, filme, cãrţi, acţiuni umanitare, scandaluri politice/ mondene, modã, cãutãrile de pe Google/ Bing/ Ask Jeeves prin care s-a ajuns la blogul tãu. Mai zic minciunã pentru cã: e gratis.

Bonus pãrerea mea: orice, oricum şi oricînd o persoanã se apucã de imortalizat ceva, în scris, poezie, picturã, graficã, muzicã, în zilele noastre nu este capabil/-ã sã facã abstracţie de public.

2) Ce scriu?

- “Am gãsit ceva pe net”

- “Sã vedeţi ce-am pãţit”

- “Pasiunea mea este: gãtitul, filmul, muzica, lectura, animalele, cãlãtoriile, sexul”

- “Sînt/ nu sînt de acord cu:….”

Bun.

Probabil pãrea cã pînã în momentul de faţã fac nazuri, fiţe, sînt mai mult sau mai puţin absurdã, habar nu am despre ce vorbesc, doar şi eu fac la fel, etc.

Ce vreau sã zic e:

3) CUM scrii/ postezi?

Pãi în mama dracului, fã şi matale un efort, o selecţie, informeazã-te cînd faci ceva public, sau mãcar asigurã-te de surse, fii altfel. Ştiu cã nu mã obligã nimeni sã citesc şi cã pot sã închid rapid fereastra şi nici capul sã nu mã doarã şi sã uit în secunda doi. Sau pot sã fac efortul de a tasta un comentariu acid, ironic, destructiv, etc., pe care sã-l moderezi. Dar mãcar, te rog eu, chiar dacã nu mã cunoşti, dacã tot te-ai bãgat în schemã, încearcã sã mã atragi. Cumva. (A scrie corect în limba naţionalã poate fi un criteriu!)

Propun ca platformele şi domeniile de jurnãlit online gratis sã aibã teste eliminatorii la înscriere.

P.S. Jur pe roşu cã postarea aceasta nu are nici o legãturã cu nici o persoanã prezentã în vreun fel sau altul pe platforma asta

Editare dupa 13 minute de la postare: oare de ce mi-or fi trecut automat postarea la categoria “Erotism”?  A, e prima. Cu de la  mine putere mai aleg o categorie.

(Uaaaah…hăăăă…. îîîîîccch…mmmm… CAFEA! … coadă … normal, nehaliţilor, că e pe gratis!

Ce se îndeasă Ghermănescu pe lîngă slăbănoaga de Cici?! Ăştia sigur fac ceva! Al dracu! O întreb pe Mimi Asistenta! Ea sigur ştie dacă… hehe, cum să nu ştie cînd îi suflă tot Ştefan … ea crede că nu ştiu… pfui…) Saluuut, tu! Muah-ţoc-ţoc Pfai da ce drăguţ arăţi azi, tu Cici! Pentru şedinţă? Ce şedinţă?? Păi n-a fost acu două zile… a! Ca să concluzionăm… aaaa, vine ssssshh Şefu Mare din străinătate??? Tuuuu… da chiar vine??? Tu, rămîne între noi, da? ssshhhhhh … astea de la Conta ziceau că au ele o informaţie căăăă… ssssshhhhhhhhhhh tu! E arab! Cică a făcut bani din ceva imobiliare şi a intrat în afaceri cu ulei sau ce au ei acolo şi apoi a cumpărat aci… da rămîne între noi, da??? (Parcă văd că una două fugi la Ghermănescu, toanto!) Cum, cum?  Pe Internet? O vîndut el ce… du-te tu! Taci tu! 24 de ani????? Da nu ăla e şefu mare!! Nuuuu, ăla e finul directorului de la Achiziţii, ştiu eu sigur-sigur, o făcut şcoli la Oc… Ocs… Ocsi… în Anglia undeva! Mimişor! Seruus tuuu! Ţoc-ţoc-muah-muah A, nimic, discutam de şedinţă. Hai tu! Da de ce a urlat iară la tine??? A vrut cu lapte slab, şi tu…? (normal, că eşti cu capu-n traistă hehe, nici zebra n-o ştii trece fără ghid turistic!)  Lasă tu, nu lua în seamă! A, nu de aia? Poliţia??? Ieri??? Da pe dr… …ăăăă  serios?? Şi pe Ştefan??? Da ei ştiau că e ilegal să ai filme ssshhhhh din alea hi-hi-hi în calculator?? (aaaaaa, deci de aia se agita frumos-tu de Ştefan cînd intram! Bine i-a făcut, porcu! Toţi bărbaţii îs nişte…!)

Birou Department Manager

(Incapabili!… dacă nu aş fi eu aci s-ar duce de rîpă….) Să vină să aprob! Da, şi cererile de concediu, şi deplasările! Şi mai fă o cafea! (bunoacă Mimi asta. Oare ar… ) Avem necesarul de consumabile, să îl aprob? CUM??? Cum adică s-a făcut comanda??? Cheam-o aici urgent!  (altă proastă!) aaargh Domnişoară! Ce îţi imaginezi dumneata că e aici? Cum să dai drumul comenzii fără să semnez eu?? Şi ce dacă sînt consumabile? Altă dată să întrebaţi, să nu mai crezi aşa, de una singură! (ce balabustă ş-asta! Ete cum smiorcăie! Saşio!) … Cum? Unchiul dumnea… aaaaa, de ce n-aţi zis căăăă… chîm-chîm Mimi! De azi preiei de la domnişoara necesarul de consumabile! Organizează urgent şedinţă să aprob modificarea! (… ce cur are…). Mimi, hai înapoi! Ce-i zgomotu ăsta?? Du-te întreabă!

Hol

(… hăăăă… ce neam mai rîs să înţăpenesc ce proşti îs şi ăştia de la primate ve… auzi tu, trăsniţii… hăăă… oare o luat Nelu butoiu dă murătură mare să nu uit să sun la socru să nu îl puie dracu să vînză bucata aia…) flop-flip-flop-flop-fleoşc (… iar s-o dus tutele de la Conta la ţigară io nu răspund la telefon nau dăcît dacă e …eeeee… ete, a primit grăsana flori… cine dracu so mai uita şi la ea la cît e de …) fleoşc-flip-flip (… care tarafu mătii ţai lăsat alarma la maşină n-ai avea azi şi mîi…) Mnăziua toar…. domnu Gerhmănescu… nu, nu ştiu dă ce… alarmă dă incendiu??? LA NOI??? ĂĂĂĂĂĂĂ afarăăăăăăăă!!!!! Să nu călcaţi unde am spălat domnu!

Birou Manager Financiar

( … cel mai bine o întreb pe Mess…) clack-clack-clack (…cum o fi găsit aşa ieftin?? Eu am luat cu 4,5 kila, mai pui apa, gazul, sare, condimente, iese la… poftim, acu vrea reţeta! Îi zic, da fără dafin!) clack-clack-clack - ţîrrrrr-ţîrrrr Da! Nu pot! Lucrez! poc (… oare în ce naiba de departament lucrează Mimi asta?? O fi ochelarista de la Personal?? îi zic să îşi pună poză la profil…) clack-clack-clack ( … na fleoşc! Acu scoate-mi ochii cu odraslele tale!)  Buna ziua, da, da sigur hi-hi-hi vaaai nu, nu azi nu ies în pauză aşa de prinsă sînt cu rapoartele astea! Ieri am stat peste program… daaa!  Cum, trebuie să ies??? INCENDIU în clădire??? clack-clack-clack IIIIIII…vaaai cît sînt de speriată, pot să mă sprijin de dumneavoastră…  vaaai toată tremur!

Birou Manager Executiv

(… deci Veyronu… sau Carrera? Şi să mai bag în afacere restu … oare mi-o dat Nuţi alea o mie înapoi? … ce dracu??) Bă, Ghermănescu! Ce dracu alergaţi? Ce incediu bă sînteţi cretini ce dracu?! Nu v-am zis că ne cere pompierii exerciţiu lunar??? A… păi singuri nu puteţi gîndi, ce dracu??  Io să le fac pe toate! Bă dacă tot eşti aci vedeţi că nu se dă mîine salaru, zi-le şi la restul. Şi pregătiţi odată sala aia de şedinţă că vine Patronu ce dracu!

Sala de şedinţe

(… Who the f*ck are these people??? Isn’t this the week with the India subsidiary??? When the hell did I buy this?? Where the hell is my iPhone??!)

Precizări, ca să nu mai rămîie subsemnata repetentă la telegrafism şi în postarea asta:

- scrierea este inspirată de un articol numit “25 de semnale că lucraţi într-o companie disfuncţională”, îl găsiţi (în engleză) aici.

- scrierea nu a fost concepută în timpul orelor de lucru, articolul nu a fost citit în timpul orelor de lucru (ale, evident, subsemnatei).

- subsemnata nu lucrează într-o astfel de companie.

- subsemnata se şi vă întreabă ce înseamnă de fapt “a fi angajat” în România, în străinătate, pe altă planetă, etc.  Ce credeţi că presupune (sau ar trebui să presupună) asta din partea celui care prestează o muncă, din partea colectivului, din partea conducerii, furnizorilor, colaboratorilor, subalternilor, uneltelor, etc?

Vouă vă place ce faceţi?

Rhodos, insula soarelui. Domnul de la agenţie ne spune cã în Rhodos e soare peste 300 de zile pe an. (Am reuşit sã prindem vreo douã şi din restul de 65). Drumul spre complexul unde sîntem cazaţi ne ia un pic piuitul, fiindcã trecem printr-un peisaj pseudo-selenar, arid, cu multã stîncã şi tonuri de gri şi maroniu, vegetaţie arsã, case tãcute aruncate pe cite o ridicãturã, drumuri în construcţie… hmmmm. Ajungem. Ce-i cu ditamai dealul ãsta, exact lîngã hotel… e un pic … mda, înfricoşãtor. Trîntim bagajele în camera şi fugim sã vedem marea, scopul primar şi primordial al cãlãtoriei.  Dealul intrã cu un picior direct în mare şi pe chestia asta ne împrietenim şi cu el. În vîrf are o mãnãstire, Sfînta Maria Tsambika, şi legendele spun cã femeile care îşi doresc sã rãmînã însãrcinate trebuie sã facã pe jos pelerinajul pînã în vîrf, pe cele 300 de scãri. Sînt multe femei care au primit numele Tsambika (la domni este Tsambik) în sãtuc, deci pare cã funcţioneazã.

Dupã zile calme de plajã şi somn, mergem sã vizitãm capitala şi cetatea medievalã a Cavalerilor Ospitalieri. E un sentiment fascinant sã calci pe pietrele rotunde aproape egale ca şi dimensiuni, aranjate meticulos în diverse meandre, ramuri şi modele geometrice, sã priveşti strãduţele înguste cît sã încapã un om (mai solid, drept) care cotesc brusc şi pot duce oriunde, sã vezi moscheea cu semilunã în vîrf şi catedrala cu ceas, biblioteca lui Hafiz Ahmet Aga, Palatul Marelui Maestru. Sunt taverne peste tot, şi grecii strigã dupã tine, te cheamã, te iau chiar de mina, te momesc cu papagalii – nişte papagali mari, cu ochii albi, coloraţi foarte viu, în nuanţe tari, şi cam pasivi, dar la cele 38 de grade, şi noi abia ne mai tîrîim. În consecinţã ne aproape trîntim pe una dintre terase, sã ne… rãcorim. Şi iar mã izbeşte opţiunea grecilor de a pune flori de plastic te miri pe unde. Pornim din nou pe strãduţe, printre sutele de turişti la fel de gîfîitori şi lipicioşi ca noi, cãscãm gura la magazinele pline de suveniruri deasupra cãrora sunt geamuri mici, care îţi cheamã în cap alte timpuri, despre care ştii doar din lecturi. Peste tot diverse reproduceri dupã Colos. Mie mi s-a pãrut uşor ilar, dar a fost totuşi una dintre cele 7 minuni, aşa cã îmi înghit zîmbrele şi mã extaziez în faţa unui copac cu ochi pictaţi, astfel încît pare un bot de cal…

Parcã nu mai plouã chiar atît de tare afarã. La voi cum e?

Decor: curtea bisericii în construcţie

Mijloc de comunicare: viu grai şi gesturi

Ea (calmă, politicoasă, ton egal): „Bună ziua. Nu vă supăraţi, locuiesc într-unul din blocurile din apropiere şi am o întrebare: ştiu că lucraţi şi … noa, dar este posibil nu folosiţi drujba între 1 şi  4 sau măcar 3 după-masa? Doar drujba, atît. De o săptămînă copilul meu sare din somn de la zgomot şi abia reuşesc să îl liniştesc pînă seara”

Şeful de echipă (şterge jumătatea inferioară a feţei cu dosul palmei, şterge dosul palmei de salopetă, scuipă, împinge gospodăreşte cascheta mai spre ceafă): „Ntz. Nu să poate doamnă! Noi lucrăm aci! Măăăăă! Bă Mărine! Unde mama dracu’ aţi pus mă cărămizile???” (pleacă)

Baba 1 (se uită pieziş la Ea, în timp ce prefiră un rozar): „Da îi BISERICĂ! Cum să nu mai lucre???”

Ea (stăpînită): „Al meu e un COPIL!”

(apar alte babe, toate în negru, cu baticuri şi batiste şi cu diverse obiecte de cult)

Corul antic (voci amestecate, pline de revoltă): „… venim în fiecare zi…. să nu lucre??…. trebă să gate! … biserica noastă! …matale doamnă SIGUR nu eşti ortodoxă! … De aia ai ceva cu noi!”

Cortina.

2. Personaje: El (român, aproape 30 de ani, tată al unui copil de 1 an), o ea (asistentă cabinet pediatrie, vîrstă incertă, uşor sîsîită)

Decor: El – în bucătărie, cu mobilul ţinut între umăr şi ureche, pregăteşte mîncarea copilului; ea – la birou, în cabinet.

Mijloc de comunicare: telefonic.

El: „Bună ziua, vă sun pentru o programare…”

Ea (mestecînd): „Îhîm” (înghite) „Doamna doctor e în concediu”

El (un pic panicat): „Păi… fiţi amabilă, cînd revine doamna doctor?”

Ea: „Da. La revede…”

El (agitat): „Numai un pic… să vedeţi… noi avem o trimitere decontată care e valabilă doar o lună, de asta aş vrea să….”

Ea (ton profesionist): „Deci atîta e valabilă, o lună. La revedere” (închide)

Cortina.

3. Personaje: Ea (româncă, aproximativ 30 de ani, profil: fără partener), un el (român, 40 şi ceva de ani, profil: căsătorit)

Decor: site internaţional de „online dating”

Mijloc de comunicare: mesaje scrise

El: „Hi”

Ea: „Salut ”

El: „putem povesti pe yaho mess?”

Ea: „Nu prea, sunt la job”

El: „adaugă-mă şi pe mine în listă cînd ai timp cu id xxxxx, da?!”

Cortina.

4. Personaje: necunoscute

Decor: oricare

Mijloc de comunicare: spam

„Bună ziua,

Prin prezentul e-mail subsemnatul Mihai-Mircea va rog să-mi

comunicaţi mai multe informaţii referitoare la domeniul dv. de activitate,

domeniul de activitate şi specificul site-ului dv. şi eventual dacă este

cazul vă rog să-mi comunicaţi oferta actuală de bunuri sau servicii a dv,

sau ori ce informatie pe care o consideraţi dv. necesaraă pentru o mai bună

informare.

Prin prezentul e-mail sunt de acord şi ACCEPT COMUNICARI COMERCIALE DIN PARTEA DV. pe viitor ori de cate ori considerati dv. Necesar”

Cortina.

Atitudine? Ce e aia şi cum o luăm? Şi mai ales CÎND?

(Articol publicat şi pe 3fmi)

Ritmul uzual, de telefoane fixe, mobile, de pe interior, de pe extern, faxuri, e-mail-uri, SMS-uri, conferinţe pe Skype între birouri, cereri şi oferte,clienţi, facturi, chitanţe, cifre, discount-uri, negocieri, kilometri, cursuri valutare, explicaţii şi rugăminţi începuse deja să se amplifice, în zuruitul egal de mincinoasă vacanţă răcoritoare al aerului condiţionat, cînd, brusc, vînzările se blocară cîteva secunde pe la telefoane, mascînd pauza cu cîte-o tuse,  financiarul se înecă mai-mai să înghită linguriţa de îngheţată şi secretariatul înţepeni, cu ochişorii lărgiţi a “ce mama dra…?”. În cadrul uşii deschise stătea, tamponîndu-şi iritat cu maieul fruntea brobonită, un domn gîfîitor în pantaloni scurţi. Şi şlapi. Atît. Ba nu, şi şosete. Albe. Că e cald.

Ritmul reintră în normal, se dau explicaţii, se calculează cote, se facturează, se livrează, se fac cafele, se urlă, se rîde… În curtea betonată plină de autoturisme parcate şi prăfuite cineva trînteşte nişte scaune de plastic, verde închis, care zac părăsite sub arşiţă. Spre după-amiază scaunele verzi se populează brusc, dar eficient, cu domnii de la rampe. Patru, lucioşi, cu urme de praf pe antebraţele goale. Tolăniţi, beau cîte o bere şi rîd tare, plesnindu-se unul pe altul peste spate cu tricourile tocmai scoase. Că e cald.

Orele se tîrăsc spre finalul zilei de muncă pînă ce, rînd pe rînd, se închid calculatoarele, se pune centrala pe automat, echipa se împachetează şi coboară în şir indian spre curte, se aprind ţigările “de după”, se strigă salutări, se rîde că un domn şofer de camion bronzat doar pînă deasupra cotului îşi scoate maieul, că e cald, în timp ce urlă – de i se zbate coama de păr creţ de pe piept – pe geamul camionului la portar să deschidă poarta cea mare. Domnul portar cel scundac se extrage cu mare parapon din scaunul şubred plasat strategic pe direcţia soarelui, îşi reîmbracă direct pe pielea umedă halatul lui de portar, fiindcă deşi e cald, trebuie să îşi exercite funcţia doar în ţinuta de serviciu, şi merge agale să deschidă.

S-a terminat ziua de serviciu. Autobusul de capăt de oraş primeşte echipa pe canapelele sale de muşama maro şi lipicioasă de fierbinte, la fel ca şi domnii în bască, şort şi sandale care le ocupă făcîndu-şi vînt cu Piaţa, că e marţi. Şi e cald. Şi mai şi miroase. Echipa coboară rînd pe rînd, pe la diverse staţii, urîndu-şi seri plăcute şi beri idem. Fetele coboară primele, ele trebuie să meargă “în centru” să se uite de “rochiţe”. În timp ce aşteaptă troleul spre centru, una dintre ele oftează şi zice cu obidă “Tu, io înţeleg că îi cald. Da de ce mama dracului tre’ să stea toţi ăştia chiar aşa, la bustu’ gol?? Deci ăla de o intrat în birou…. Pfffai!”. Cealaltă: “Şi-n mall am văzut în week-end unii aşa, fără tricouri… mdeh, ăsta e semnul c-a venit şi la noi vara! Uite, vine şasele, hai!”

Şoferul de troleu le fluieră discret, în timp ce ele urcă încercînd să evite atingerea de bara de metal fierbinte, şi porneşte din staţie cu scrîşnet de pneu ars, frecîndu-şi pieptul gol de volan, să se scarpine. Că e cald.

Mã mai enervez eu uneori , mai ales cînd circul cu mijloacele de transport în comun, inclusiv cu trenul, şi primii care se înghesuie de zici cã dau cumanii, gepizii şi pecenegii concomitent sunt cei în vîrstã, sau carã plãsoaie imense dintr-un capãt în celãlalt al oraşului  findcã e mai ieftinã piaţa, dar îmi trec rapid afectele cînd îmi amintesc de doamnele din blocul meu şi de anul în care am fost recenzor la Recensãmîntul persoanelor şi locuinţelor şi m-au primit în case şi şi-au povestit viaţa lãcrimînd şi îndreptînd mecanic cite un colţ de mileu care nu stãtea drept.

Sãptãmîna trecutã mã prãbuşisem pe un colţ de terasã în Mãnãştur, în aşteptarea unei prietene, cu un bucheţoi incomensurabil de liliac ce ocupa trei sferturi din masã şi cu un suc de roşii cu gheaţã şi ţigãrile pe restul de un sfert. De dupã gardul viu rãsare un bãtrîn înalt. Trage unul dintre scaune şi se aşeazã. La masa mea. Fãrã nici un cuvînt. Se uitã la oameni. O fi obosit, îmi zic. De-aia s-a şi aşezat la prima masã ce i s-a ivit în raza vizualã. Bã, da’ totuşi. Sã nu mã fi vãzut? Vedea mãcar animalu’ ãla de buchet! Sã aibã sãracu’ ceva probleme psihice? Hm. Omul mã ignorã complet. Tuşesc. Nimic. Sucul de roşii mege cu noduri, aşa cã îl termin dintr-una, mã ridic cu tot cu tufa parfumatã, mã plantez în faţa domnului şi încep frumos: “Bunã ziua. Io vã spun ceva, cu riscul de a vã supãra pe mine”. Se uitã foarte vioi şi rinjeşte (!) “Spune, spune”. “Nu-i frumos sã vã aşezaţi la masa cuiva fãrã sã cereţi voie. La revedere, o zi bunã”. Şi naiba ştie de ce m-am simţit foarte eliberatã şi cu onoarea reperatã. E normal?

Sunt mai mult decît dispusă să recunosc următoarele:

• toţi vrem să oprim timpul (mai ales la etapele în care ne-a fost bine, deşi nu ne dădeam seama cît de, nu aveam grijile de azi, responsabilităţile de azi, etc.);
• nimănui nu îi plac semnele fizice ale trecerii timpului şi gîndurile aferente (“De azi trebuie să: fac sport, nu mă mai enervez, citesc mai mult, mănînc sănătos, mă las de fumat/ băut/ femei/ bărbaţi, accept că nu-s a/ăl mai,  investesc în mine, am curaj să… că doar am o vîrstă, vorba ceea!”);
• comparaţia dintre ceea ce visai să fii/ ai în acest punct şi ceea ce eşti/ ai iese (cam) pe minus;
• trecutul pare foaaaaarte glorios pe cînd prezentul e derizoriu, iar viitorul de-a dreptul blocat în aceeaşi schemă (nemulţumitoare) ca şi prezentul;
• apar invidii din categoria “da cum rezistă???” (sindromul “Puşca şi cureaua lată”) şi  se insinuează terori reprimate de soiul “moarte, oricînd”;
• oricare ar fi plasarea pe piramida lui Maslow devenim muuult mai atenţi la bani;
• concluzionăm că gusturile şi hobby-urile sunt stabilite – aşa de bine şi de fain încît nu prea mai pot apărea provocări;
• ştim totul despre noi şi despre cei cu care suntem în relaţii apropiate.

Da, le recunosc pe toate, şi le re-cunosc. Şi rămînem aici? În acest loc geometric în care visele nu se potrivesc cu realitatea şi plecăm capul, oftăm şi acceptăm cu “maturitate” ce? Că lucrurile nu stau exact aşa cum ne-am dorit. Că da, se poate să o luăm în bot, rău. Că nu suntem persoana care ne-am imaginat că suntem. Că există singurătate, durere, egoism, minciună, că ne afectează. Că am bifat tot ce ne-am dorit, dar tot nu-i bine, dar “nu putem face nimic”? Şi apoi vine Textul, marele (şi social-condiţionatul) “Am 30 de ani. Am îmbătrînit. Viaţa mea s-a terminat”.

Noa să-mi bag! Deci io nu pricep. Adică să nu mă bucur ca de un al doilea majorat, da mai tare ca ăla de 18 ani cînd habar n-aveam ce cu cine se mîncă pe lumea asta?  Să nu dau din coadă şi urechi că am ajuns pînă aici şi am învăţat cît am învăţat şi încă nu ştiu tot? Că întîmplările neplăcute nu m-au scurs de viaţă şi n-am făcut nici cu capu’, nici cu ficaţii?  Să nu fiu curioasă de oamenii pe care nu i-am cunoscut, de cărţile pe care nu le-am citit, de muzicile pe care nu le-am ascultat şi de locurile în care n-am fost? Să nu îmi văd viaţa ca pe o chestiune de decizii şi posibilităţi nenumărate în orice domeniu? Şi să nu mă implic cu nerăbdare şi zvîc în restul vieţii mele?  Binieeeeeee măăăă! Hai, să nu vă mai aud! Reinventarea, dragilor!!!

Ceva ce n-am putut să fiu

În miezul a ceva ciudat -

O pasăre în zbor turbat

O zbatere, şi-o tremurare,

Şi înc-o stare, înc-o stare!

Cum norii muşcă-ncet din lună

E beată-amanta, şi bătrînă -

Şi vălurile i se-ncurcă,

E roasă blana cea de nurcă…

Din orologiul prăfuit

Secunda grea n-a mai ieşit,

Ca vînătoru-n aşteptare,

Şi înc-o stare, înc-o stare!

Un nod în piept, paharul gol

Un rîs în gura cu nămol.

O, maica mea, cît mi-e de dor!

Şi ştiu că ne-om vedea în zbor

În vîrful unui alt meleag

Cu cîntul mut de-atîta drag

Şi mieii albi turbînd sub soare

Şi înc-o stare, înc-o stare!

Un sunet clar are să zboare

De prin tîrziul cu răcoare

Şi are să mi te ajungă.

Doar lumea-i într-o dungă. Lungă.

Şi n-am să ştiu, nici n-am să pot

Să lăcrim cîntu-acesta, tot.

25 aprilie 2010, Chemarea pasarii de acasă. Tudor Gheorghe. În faţa mea un copilaş adormit în braţele mamei, nemişcată, în faţa lor un domn coliliu, ştergîndu-şi din cînd în cînd lacrimi.

Asumîndu-mi acest risc, îi dau bătaie: plecînd de la premisa că nu ştiu alţii cum sînt, dar eu una nu pot funcţiona fără muzică, afirm că există sunete, voci, ritmuri şi combinaţii între ele care îmi fac pielea de găină. Pur şi simplu au puterea să mă scoată din carapacea zilei, să mă afunde ori înalţe, să mă facă să acţionez, să dau din mîini şi din picioare oriunde aş fi, să respir altfel, să mi se facă dor imens indescriptibil sau să îmi vină să călăresc doar ca să îmi bată vîntul prin păr, să îmi fugă prin faţa ochilor cîmpii, mări, peşteri, stînci şi munţi, ploi, zăpezi, sori şi fulgere, culori şi oameni din alte timpuri.

Nu ştiu dacă şi cîţi o să rezonaţi cu ele, dar iată unele dintre ele: