Conversaţia stagnează, eu am poveşti mitocăneşti, Theo râde cu ochii în smartphone, ei au un aer rece, superior. Atunci întroduc în cd player “Căldură mare”, în lectura lui Marin Moraru. Observ în oglinda retrovizoare că au ciulit urechile şi au un aer amuzat. E de bine, îmi zic. Cum uneşte cultura oamenii, dom’le… Am şi crescut în ochii lor, nu-i aşa, acum că au văzut că apreciez valorile acestei ţări, eu, o venetică.
Se termină “Căldură mare” şi pun “Două loturi”, tot în lectura lui Marin Moraru. Theo observă că ai noştri companioni de drum sunt de-a dreptul hipnotizaţi şi mă întreabă despre ce e vorba în piesă. Îi povestesc rapid în “olandeză” încurcătura lui Lefter cu biletele şi mă întorc apoi către cei doi: “i-am făcut un rezumat, dar n-are cum s-o savureze cu adevărat”. Ei dau din cap înţelepţi, fără să scoată o vorbă.

Ajungem la Braşov şi opresc în faţa blocului indicat de tânărul domn. Primesc mulţumiri grăbite, uşile se deschid şi cei doi rămân cu câte un picior coborât din maşină. Şi stau aşa, privind spre bordul maşinii. Secundele trec şi mă gândesc că se pregătesc să ne invite sus. Îmi compun un set de scuze în cap şi mă întorc către ei, pregătită de fandare. Nu, n-au de gând să ne invite nicăieri, ascultă “Două loturi” şi nu se îndură să plece, intuind că finalul e undeva aproape. Privirea mea îi trezeşte, şi se hotărăsc să coboare. Ea mă întreabă, totuşi, cu o voce gâtuită: “Şi cum se termină până la urmă?”

Aş vrea să fiu bărbat. Să simt puterea, infatuarea asta care-i animă să scrie tot timpul porcării. Să pot să am nesimţirea de a vorbi cu orice femeie ca şi cum am cumpărat-o la târgul de sclave. Să insinuez că sunt într-o erecţie permanentă şi pot face sex fără a fi mânat de sentimente. Să pot să claxonex deampulea o fată pe trecerea de pietoni fără să simt ruşinea.

Auzind despre această oportunitate, un onorabil domn proprietar de Touareg “full option” se gândeşte să contracteze serviciile unor astfel de profesionişti şi să-l scape de unele reparaţii necesare, cât şi de frecuşul generat de o eventuală punere în vânzare a autoturismului. Dacă mai punem la socoteală şi jena financiară teribilă în care se afla în momentul respectiv, avem “ipotezele de lucru” ale domnului în cauză şi-i înţelegem întrucâtva iniţiativa de a pune la lucru asemenea oameni inimoşi.

Venind ziua cu accidentul programat, echipa se deplasează înafara localităţii şi purcede la punerea în aplicare a planului. “Crash test dummy”-ul se echipează cu o cască de motociclist şi ceva hamuri pe post de centuri suplimentare de siguranţă şi se urcă la volan. Porneşte vijelios, hotărât să intre în singurul plop aflat în peisaj, însă ieşirea de pe şosea îi deviază traiectoria şi-l ratează. Nu iartă gardul unei case izolate, reuşind să răstoarne vehicului şi să-l “şifoneze” corespunzător. Cascadorul iese din maşină, fără a fi vătămat, dintr-un alt autoturism coboară proprietarul şi se urcă pe locul şoferului, încercând să simuleze că ar fi groggy în urma accidentului. Ceilalţi dispar de la faţa locului, lăsând altor participanţi la trafic “bucuria” de a descoperi impactul. Oamenii opresc, scot “accidentatul” din maşină şi sună la 112.

Cum se întâmplă în asemenea cazuri, pe lângă ambulanţă şi salvare ajunge la faţa locului şi un “echipaj” al ştirilor P##TV, care se apucă de intervievat martorii. Şi sar ei cu microfonul şi camera în faţa unei băbuţe, chiar proprietara casei cu gardul deteriorat de accident. În timp ce poliţiştii de la rutieră priveau plictisiţi şi cumva uşuraţi epava (nici o victimă, un caz simplu), se aude vocea femeii, răspunzând întrebărilor reporterului: “Lasă-l încolo de gard, maică, bine c-a scăpat el cu viaţă. L-a ţinut Dumnezeu, dar şi el a fost grijuliu. Dacă n-avea cască…”