Pandora's » Raluca Bradea

Nefericirea creează dependență

Raluca Bradea — Tue, 13 Apr 2010 14:12:37 +0000

Chiar dacă nu cred că toți scoțienii sunt zgârciți și toate oltencele sunt fierbinți, tind să spun că românii sunt dependenți de tragedii și de mizerii, pe care le caută parcă peste tot și care le sunt oferite din belșug prin toate canalele media. Le găsesc la televizor și ziare(a se citi tabloide), dar cel mai trist mi se pare faptul că le întâlnesc la toți cei din jur.
E ca și cum lumea s-ar feri să împărtășească lucrurile bune, pozitive care li se întâmplă de- un fel de teamă de oprobiu public, de-o condamnare de genul ”cum îți permiți să-ți fie bine, când nouă ne merge atât de greu, ești de-a dreptul indecent cu fericirea ta!”.
Parcă toate lucrurile frumoase sunt roz și deci kitchoase, ca să nu mai zic de faptul că sunt complet plictisitoare.
Dacă nu ne luăm porția zilnică de drame, de politicieni corupți și mașini căzute-n șanț, nu suntem mulțumiți. avem nevoie mereu să ni se arate că se poate mai rău, că alții sunt mai nenorociți decât suntem noi. Măcar dac-aș vedea că interesul ăsta se naște din compasiune, din dorința de a ajuta sau de a schimba ceva, dacă nu la alții măcar la tine. Din contră însă: văzând lucrurile astea nasoale nu facem decât să ne adâncim mai tare în mizeriile din ograda personală, care chiar dacă nu sunt mari și grave, ele capătă proporții prin insistența cu care le dăm importanță.
Îmi este dat din ce în ce mai rar să întâlnesc oameni care să aprecieze lucrurile bune pe care le au mai mult decât să se plângă de cele care le lipsesc.
O ducem rău financiar, nu ne mai permitem să facem lucrurile pe care le făceam acum un an sau doi, nu mai mergem la concert la Barcelona, poate nici cu chiria nu ne descurcăm, dar sincer, nu știu dacă folosește la ceva faptul că suntem mereu posomorâți și morocănoși și împărtășim fără voie această “minunată” stare de spirit.
Știu că e multă suferință, însă doresc să aud mai multe povești cu oameni care își urmează visele și își doresc lucruri pozitive, chiar nu mai vreau să văd doar partea goală a paharului.
Sunt ferm convinsă că nefericirea creează dependență iar noi tindem să ne cultivăm statutul ăsta de om nefericit care așteaptă pasiv să i se întâmple lucruri bune. Ei bine, fără puțină acțiune din partea noastră, asta nu se va întâmpla niciodată. Și nu mă refer aici la gesturi mărețe.
Deși nu mi-am pus niciodată cu adevărat problema, dacă ar fi un motiv pentru care aș vrea să plec din țara asta, păi ar fi ăsta: că mai toți oamenii sunt posomorâți, nefericiți și deci emană o energie negativă, extrem de nocivă.

Nu cred în şansă

Raluca Bradea — Fri, 02 Apr 2010 14:45:40 +0000

Ne-au furat încă o dată căruciorul, acum din faţa uşii, de pe palier, unde stătea în pană de câteva luni. Îmi place să cred că din milă nu ni l-au luat şi pe cel parcat lângă uşa liftului, la parter. La fel ca prima dată, l-am descoperit după câteva zile. Acum era locuit de un puradel, scos la cerşit în faţa unui mare magazin alimentar.

În aceeaşi săptămână, am pierdut o sumă importantă de bani, mi-au căzut pur şi simplu din buzunar. Aţi fi tentaţi să spuneţi că sunt ghinionistă rău.
Ieri după-masă am mai păţit una, s-a dărâmat ditamai comoda din sufragerie, la câţiva milimetri de copilul meu. Nici nu mă pot gândi cât de aproape de o nenorocire am fost. De data asta, e rândul meu să mă consider al naibii de norocoasă.

Iniţial, cînd m-am gândit la cum aş putea povesti toate astea, am fost tentată să intru într-o dezbatere inutilă despre eficienţa organelor de ordine, despre frica de a le cere ajutorul în cazul unui banal furt de cărucior, nu pentru că nu ar fi reuşit să îl recupereze, ci pentru că nu m-ar fi apărat nicicum de eventuala răzbunare a hoţilor. Poate şi pentru că suntem în Săptămâna Mare, mi s-a părut mai util să vorbesc despre o aritmetică absurdă poate şi total nedemonstrată

Noroc-ghinion, şansă-neşansă, karmă bună sau nu, cred că există o legătură între toate lucrurile astea mai mult sau mai puţin importante ce ni se-ntâmplă zilnic.La fel, eu cred că nu ajungi să înţelegi nimic dacă încerci să judeci evenimentele izolat, după principiile unei matematici simple, ca să nu zic simpliste. Nu întotdeauna vei primi mulţumiri exact de la persoana căreia tocmai i-ai făcut un bine, aşa cum s-ar putea să nu observi consecinţele unui rău făcut chiar pe ascuns.

Mă întristează oamenii care se grăbesc să îşi achite micile datorii pe care le au, de genul unei beri cu care le-ai făcut cinste şi care, în spiritul unei corectitudini exagerate, nu îţi permit să fii generos cu ei, doar pentru că nu vor nicicum să rămână datori. Sunt cei care vor acorda întotdeauna credite norocului sau vor blestema soarta şi care încearcă să îngramădească tot ce li se întâmplă în banalul “unu plus unu egal doi”.

Veţi spune probabil că exagerez, că nu e nici o legătură între furtul unui cărucior şi o comodă prăbuşită, iar eu nu pot să vă contrazic, din lipsă de dovezi palpabile.
E pur şi simplu felul meu de a interpreta lucrurile, este nevoia mea de a vedea lumină în toate.

Foto: Flickr

Scrisoarea pe care nu ţi-o voi trimite niciodată

Raluca Bradea — Thu, 25 Mar 2010 10:55:06 +0000

“Iubita mea prietenă, îţi cer scuze pentru confuzia creată de apariţia mea la nuntă cu acel cadou. Acum ştiu că am fost singura care nu a venit cu banalul dar atât de folositorul plic, am făcut-o doar pentru că am simţit nevoia să îţi ofer ceva special, care să îţi confirme încă o dată faptul că ocupi un loc aparte între oamenii cu care am ales să mă înconjor.

Te rog insistent să nu mă sileşti să-ţi spun cum m-am simţit, niciodată nu-ţi voi putea mărturisi de ce am stat până au dat zorii. Nu pentru că m-am distrat la nebunie, ci pentru că am aşteptat până la final o minune, care să-mi şteargă gustul amar lăsat de toate dansurile populare sau de acea muzică lăutărească pe care eu sincer aş numi-o manele. Am sperat că cea cu care dansam desculţă pe plajă în Vamă va ieşi până la urmă la suprafaţă.

Şi ar mai fi un motiv mai puţin onorant pentru mine… Faptul că acel dezmăţ culinar, cu feluri întinse pe parcursul a şase-şapte ceasuri, se baza covârşitor de mult pe carne, m-a silit pe mine, vegetariană convinsă, să beau pe stomacul gol. Chiar nu mă supăr că ai uitat, dar aș fi preferat să-ți aduci aminte de alergia mea la sarmalele din păr asezonate cu sclipiciul pe decolteu. Bănuieşti probabil că nu am apreciat deloc nici acea intrare glorioasă a fripturilor pe acorduri de marş triumfal.

La fel, nu-ţi voi putea răspunde sincer nici la întrebarea legată de machiaj sau de coafură. Acolo declar misiunea îndeplinită doar dacă ai vrut să ne transmiţi mesajul că, începând cu acea clipă, îți dorești să fii altă persoană. Dacă însă vroiai doar să fii răpitor de frumoasă, să ştii că prefer oricând varianta ”fără mască”, aşa cum te-am văzut de atâtea ori când ne pregăteam să ieşim la un party mai şic.

Aş vrea sincer să aflu părerea ta legată de eveniment, să-mi spui că ai făcut totul aşa din obligaţie faţă de ai tăi, care au participat la rândul lor la zeci de nunţi şi care speră acum să li se întoarcă şi lor investiţia. Dacă aud asta, poate îmi va fi probabil mai uşor să-mi şterg dezamăgirea şi să nu îmi răsune acordurile celebrei „Ia-ți mireasă ziua bună” ori de câte ori mâ voi gândi la tine.

Bineînțeles că nu a fost prima ocazie în care a trebuit să joc în filmul ăsta atât de previzibil. E ca și cum aș fi citit scenariul înainte. Întâmpinarea cu șampanie. Dansul mirilor. Aperitive. Ringul de dans gol. Peștele. Perechi izolate pe ring. Muzica populară. Mătuși la dans, îmbrăcate odios. Sarmalele. Muzica anilor optzeci. Meniaito. Coregrafia friptura. Furatul miresei. Moment artistic al mirelui pentru recuperarea miresei…etc.

În fine, dacă aș fi știut ce planuri ai, ți-aș fi spus că nunta este momentul VOSTRU și te-aș fi încurajat să-l faci exact pe gustul tău, așa cum l-ai visat de mică, pentru care să-ți aduni doar oamenii dragi în jur. Fără compromisuri. Fără folclorisme ieftine.”