Ana
Barton

Lunea nu e cea mai bună zi pentru revelaţii. Dar nu alegi tu, aşa că n-ai decât să te supui sau să te umfli un pic în pene. După cum ţi-e firea. Mie nu mi-e clar cum e firea mea. Nu încă. Am stat câteva clipe şi-am tăcut din plin, pe urmă m-am aşezat pe o formă rotundă de mozaic veneţian, parţial şlefuit, şi apoi mi-am dat seama că asta e şi n-am decât să accept situaţia. Nu mai înveţi cal bătrân în buiestru. Şi mi-am scos frâul în plin parc. Ştiu, e o formă de nuditate. Aici suntem de acord. [ citeste mai departe ]

Am şi eu, ca toată lumea, preferinţele mele în materie de imposibilităţi. Mi se întâmplă uneori să-mi pun un gând în cap şi să nu-i pot face faţă deloc pe termen scurt. Şi mă nevoiesc abandonându-l din această neputere de moment. Însă unele sunt ceva mai încăpăţânate şi nu se lasă părăsite la poarta niciunei mănăstiri, metoc ori ba, cu porţi de lemn în închipuire.

Recunosc, sunt mai multe cuvinte şi expresii care grevează istoric-obsesiv ultimii 20 de ani, hai să-i privim cu rotunjime, dar una îmi ţintuieşte mintea încă de când eram copil. [ citeste mai departe ]

I-am cunoscut vineri-seara. Am ajuns în casa lor, ştiindu-le doar numele. Să le spunem Filemon şi Baucis. Ne-aşteptau. Ea, frumoasă, înaltă, cu un păr de sălbăticiune răsfăţându-se noaptea. El, ţinând lumea întreagă în arcul gurii, predispus la o singură maladie: bunătatea surâsului cronic. Doi oameni dintr-un sat de munte unde numele femeiesc pe care-l întâlneşti cel mai des la toate vârstele e Camelia. Un fel de boală onomastică endemică. Eu am văzut în seara aia, ca pentru prima dată în viaţă, un bărbat şi o femeie. Parcă de-aici pornisem. [ citeste mai departe ]

Patru copii avea Anicuţa, adică are, că era femeie tânără când eram eu copil. Tânără şi văduvă. Nu mai ştiu cum îi chema pe ceilalţi, mai mari, mi-l aduc aminte numai pe ăla micu', pe Niculaie. Mergea adunat tot între umeri, cu mâini albe şi ochi negri, cu gura mereu întredeschisă într-un început de râs. Aşa te-ntâlnea Niculaie. Deschidea el râsul ăla până peste gingii dacă vedea că te opreşti să-ţi povestească de mă-sa, de frate-su din armată şi de zărghitele alea două de surori mai mari. Parcă pe una o chema Gela, dar nu sunt sigură. [ citeste mai departe ]

– Şi ce să fac?

– Să stai jos şi să te linişteşti. Nu s-a-ntâmplat nimic. Absolut nimic. Ai şi dat să te ridici.

– E puţin spus. Am şi plecat. Sunt deja departe. Cum să-mă-ntorc? Ajută-mă, te rog, să mă întorc. Simt cum mă-ndepărtez. Tare. Nu mă pot opri.

– N-am cum.

– Trebuie să găsesc ceva care să mă ţină măcar puţin pe loc, să nu mai fug, să-mi trag sufletul un pic şi-apoi să mă întorc. Acum înţeleg cum o fi să fii rachetă sau cometă. Eşti impuls şi atât.

– Mai bea ceai. Deschid fereastra. Spune-mi ce te-a pus pe fugă. [ citeste mai departe ]

Cartea spune să nu risipeşti, ca să nu te risipeşti. Dar să şi cauţi fiindcă vei găsi. Nu mai zic de curajul de a bate pentru că în mod sigur ţi se va deschide. Şi, poate, înainte de ba nu! şi de cum vin astea împreună?, ar fi necesar un exerciţiu iluzoriu. Al singurătăţii. Ştim bine toţi că, oricît ne-am strădui şi-oricît am arunca din noi oameni şi pietre, singuri nu sîntem niciodată. Şi nici unici. Ascultă, Israele, Dumnezeul tău este Unul şi Unic. [ citeste mai departe ]

Nici mie nu-mi plac cuvintele definitive, să ştii. Parcă mă întorc în timp, când credeam că am puterea tăişului care curbează norii. Atunci simţeam cum mă umple niciodată. M-am învăţat cu oarecare cumpătare, da, aia pe care o numeşti tu relativizare. De fapt, m-ai învăţat cu ea, după ce mi-ai luat toate niciodăţile şi mi le-ai aşezat pe covor, ca pe pietricele. M-ai pus s-o gust pe fiecare şi să ţi-o descriu. Mai ştii când am făcut asta? [ citeste mai departe ]

Nu-i ştiu de aseară, de când şi-au lansat primul album, Trup de apă. Îi ştiu de când s-au născut, da, chiar de la început, când se decideau asupra componenţei trupei. Recunosc, i-am urmărit cu mare drag mereu fiindcă, da, le-am fost, le sunt şi le voi fi aproape, trup şi suflet. Îmi place că sunt toţi cinci prieteni, îmi place că nimic nu-i poate despărţi, îmi place că sunt vii şi nevătămaţi şi au curajul să fie aşa pe lumea asta prăfoasă şi veşnic interesată de mărunt. [ citeste mai departe ]

Asta chiar că n-am de unde să ştiu. Ca să fim bine înţeleşi. Nu e o poveste cu păsări. De fapt, nu e o poveste deloc. Am văzut imagini de rut, dar cine n-a văzut? Doar n-o fi aia tot, că şi pe oameni îi vezi în posturi asemănătoare şi nici nu-ţi trece prin cap să înghiţi nemestecat.

Şi ca să ne mai fie ceva clar, o să vă spun că nu-mi convine deloc faptul că păuniţa e mică şi albă, iar el e o frumuseţe în culoare. Chiar mă enervează. Şi-mi devastează întreg sistemul de comprehensiune a seducţiei. Adică el e frumos, ea e urâtă. [ citeste mai departe ]

Aia mică a avut şi ea un iubit. Să tot fie vreo juma' de an de când sunt împreună, dacă nu mai mult. O să-i zic Adam, că e primul iubit oficial. Protoiubitul. Cu un cap mai scund, timid când nu se simţea abandonat, cu propensiuni către diminutivări drăgăstoase. Ea mă ţinea la curent atât cu deliciile lui comportamentale, cât şi cu evoluţia relaţiei. Zilnic. Mie mi s-a părut de la început că e vorba despre un cuplu italian. Ruperi, zbateri, tumult. Viaţă de oameni mari la vârste mici.

Păi, cum să fie, mami? [ citeste mai departe ]