Cu cât adunăm mai mulți ani în spate, tindem să ne ignorăm sufletul și pasele sale, să ne burdușim pieptul de frustrări și cuvinte nespuse. Cam pe la anii când îi faci cu mâna adolescenței, când durerile existențiale și nu prea se pun  pe seama hormonilor, sufletul cade pe planul șapte, pentru o masă suficientă de oameni cât să-mi fie permisă generalizarea grosieră. Cu cât buletinul e din ce în ce mai de ținut ascuns în buzunar, accentul se blochează întâi pe școală, diplome necesare, dar inutile, pe găsirea unui loc de muncă, ca apoi să se mute pe casă, pe hrană, pe facturi, pe responsabilități, pe copii, pe griji, pe somn prost, pe mâncare, pe termene limită. Suntem tot mai nefericiți. Chiar fără să ne dăm seama. Luăm toate loviturile și neajunsurile by default, că „așa e viața”, „așa e lumea in care trăim”, „banii nu mai au valoare”, „bărbații-s porci”, „femeile-s curve” „lumea e nedreaptă”, „nu ai altă soluție”. Ghilimele le închin tuturor stereotipurilor de gândire cu care ne îmbrăcăm, spre a camufla frumos hibele personale.

Nu susțin filosofia de marginea bordurii, bazată pe aprecierea profundă a ceea ce avem, tradusă prin optimism notoriu și cu atât mai puțin  analiza în paișpe-șaișpe a vieții, folositoare plânsului de milă. Stupid people die happy. Se merita a reține ceva din acest panseu simpluț, de erou necunoscut, altfel, elaborat fără prea multă coacere. Totuși, pledez pentru responsabilitatea de a-ți asuma, când este cazul, faptul că lucrurile nu merg în viața ta. De a inventaria binele și răul, fiecare în boxa sa și de a te dezbrăca de dureri în fața cuiva. A cuiva și nu a tuturor. Când rotițele se cer unse, mergi la un psiholog. Nu îți cad fuduliile și nici flecurile de la tocuri. Bate la o ușă și deschide-te. Sau suntem din nou prea săraci pentru a fi măcar liniștiți, dacă nu fericiți? Nu avem bani pentru mofturi. Avem bani pentru haine și papuci, draperii, covoare, mobilă nouă, mașină, credite pentru orice și o sumedenie de alte briz-brizuri de tencuit și decorat corpul, casa și statusul social. Nu ne permitem însă să ne iubim noi pe noi. Încerc să pun reticența românilor fața de vizita la psiholog pe seama banilor, pentru că înțeleg că două-trei ședințe sunt cât jumătate din salariul multor bieți oameni loviți prea aspru de etajarea socială. Mai cred însă că mai mult decât banul, lovesc în dragostea de sine stereotipul și falsa judecată. Psiholog = psihiatru = doctor de nebuni = ce-mi trebuie mie = află vecinii = doamne ferește. P-asta cu vecinii o știu direct de la sursă, de la un psiholog, dar și de la potențiali clienți turbați de idee. P-aia cu doamne ferește o învăț zi de zi, de la lumea din jur.

Viața e despre lucruri serioase, despre cuvinte răstite, autoritate, laudă, faimă socială, confirmare, abundență materială și fum de grătare. Nu, nu invit pe nimeni să-și taie netul și să fugă-n munți, la cules de fragi și redescoperit frumusețea pierdută a vieții. Nu există. Trebuie doar căutate lentilele potrivite, prin care putem accepta ceea ce suntem, chiar dacă asta înseamnă o –wow!- umilitoare vizită la terapeut. Poate așa am mai salva niște stări de uimire în fața colapsului psihic al unora sau altora, mutat pe sticlă sau nu.