Zăpada de primăvară şi nihilismul japonez

„Satoko, încântată peste măsură de zăpada căzută, îşi dorea ca iubitul ei să chiulească de la şcoală şi să o însoţească într-o plimbare cu ricşa prin zăpadă.” Satoko e fiica unui nobil japonez, iar iubitul ei, este Kiyoaki, descendentul unei vechi familii de samurai, trimis de mic să fie educat împreună cu Satoko în familia acesteia, una de învăţati subţiri, cu tradiţie pe lângă curtea Împăratului. Cei doi sunt personajele principale ale romanului Zăpadă de primăvară, de Yukio Mishima, după toate aprecierile, capodopera japonezului care a injectat nihilismul în literatura niponă.

Cartea este povestea crudă, complicată şi lucidă a legăturii dintre cei doi adolescenţi care, iubindu-se, ajung să aibă acces la zone înfricoşătoare din interiorul fiecăruia. Înainte să împlinească 20 de ani, cei doi ştiu deja că iubind poţi fi monstruos, mincinos, laş, trădător şi cumplit de singur. Şi ajung, fiecare pe calea lui, să intuiască şi apoi să cunoască singurătatea în cele două forme extreme sub care se arată  puţinilor indivizi pregătiţi să piardă tot: sihăstria şi moartea.

Când cade prima zăpadă de primăvară, fragilă şi exaltată, Satoko se încumetă să-l invite pe Kiyoaki, împotriva tuturor uzanţelor, la o plimbare clandestină cu ricşa, nu contează în ce direcţie. „Duceţi-ne unde vreţi!”, le spune băiatul bărbaţilor care trag ricşa, flatat, speriat şi neliniştit, în acelaşi timp de curajul fetei. În semiîntunerul din interior, cei doi simt o fierbinţeală pe care nu au cum s-o domolească nici lăsând crivăţul să intre peste ei. Una care va rămâne, ca o boală nevindecată, în ciuda alegerilor care le vor sugruma amândurora vieţile.

Sărutările prin care se promit unul altuia în timp ce gonesc prin iureşul de fulgi şi frig se vor spulbera în doar câteva pagini,  din motive neenumerabile:  aceleaşi care spulberă în general promisiunile între oameni mândri, inteligenţi şi orgolioşi. Nici nu se termină anotimpul care începuse cu ninsoarea, că Satoko e gata logodită cu un prinţ japonez, în timp ce Kyioaki , pizmaş şi orgolis, nu se opune. Tăcerea şi distanţa se întind între cei doi iubiţi asemeni unui giulgiu alb. Vechea fierbinţeală revine apoi şi, aducându-i împreună, scoate la lumină neînţelegerile, naivităţile, erorile care acum îi despart definitiv. Nu mai contează, se iubesc şi aşa, pe furiş de familii, de anunţuri oficiale, de stima pe care i-o datorează Împăratului. Se iubesc până când sunt din nou smulşi unul de lângă altul de un alt secret, unul care ar fi trebuit să-i lege ca nici un alt jurământ: copilul lor nenăscut.

În momentul în care povestea lor e descoperită, Satoko şi Kyioaki trebuie să fie anihilaţi ca personaje din propria lor viaţă. O voinţă mai puternică şi nu  intensitatea cu care ei doi s-au jucat cu  limitele propriilor destine cere să preia controlul. Şi tocmai în momentul în care ştiu sigur –nici unul dintre ei nu şi-a făcutvreodată iluzii, nici unul n-a sperat şi nu s-a autoamăgit –  că pentru ei nu există ieşire, că vieţile lor nu le mai aparţin, se întâmplă scandalosul, incredibilul: vieţile lor le aparţin. Dacă renunţă la ele.

Este o lecţie a paradoxului renunţare-afirmare romanul lui Mishima, o bijuterie estetică, una care nu acceptă, de fapt cuvântul „lecţie” într-un discurs care s-o descrie. Este o frumuseţe răscolitoare în toată încărcătura de tristeţe, grotesc şi absurd din care acest scriitor a înţeles să-şi inventeze cărţile. Şi un suflu neliniştitor în tensiunea pe care o intuieşte lucid în toate lucrurilor despre care scrie, esenţiale când te gândeşti la o viaţă şi când te gândeşti la o poveste: limita, dorinţa, răutatea, sfârşitul, credinţa, demnitatea, omul singur.

Un sfârşit ca cel al romanului lui Mishima nu se dezvăluie, se trăieşte „pe întuneric, în singurătate”. Asta pentru că un scriitor ca Mishima, obsedat de codul de onoare al samurailor, nu poate fi mai străin de tipul grafomanului soft, avid să confecţioneze poveşti. În tot ce a scris a pus în act opţiuni ultime, cum a făcut şi în viaţă. Este cel mai tare motiv pentru care Zăpada de primăvară este o opţiune de lectură, una care te pune indirect faţă în faţă cu alegerile proprii, şi nu doar în materie de cărţi. A fost publicată la Humanitas Fiction, în Raftul Denisei, tradusă de Angela Hondru.