RSS Feed

Ultimul Nabokov

vezi toate articolele de
09 iun 2010 la 13:52 538 comentarii 828 vizualizari.

“Originalul Laurei”, romanul pe care scriitorul de origine rusă Vladimir Nabokov nu a mai apucat să-l termine (a murit în 1977, când lucra încă la manuscris) ar fi trebuit să fie ars conform dorinței autorului transmisă prin testament. Primul executor literar al operei lui, soția Vera Nabokov, a păstrat însă manuscrisul așa încât marea dilemă – aceea de a-l publica sau de a-l arde – i-a revenit, după moartea ei (1991), fiului Dmitri Nabokov. Abia în 2009, după decenii bune în care a ținut lumea literară în expectativă, Dmitri le-a dat cu tifla scepticilor, publicând “Originalul Laurei”. La numai un an de la apariația în engleză (editura britanică Penguin) iată că Polirom îl face accesibil și cititorilor din România, îmbogățindu-și totodată seria de autor “Vladimir Nabokov”. Până când “Originalul Laurei” va putea fi răsfoit – lansarea va fi pe 12 iunie la Salonul Internațional de Carte Bookfest (Romexpo, București) – scriitoarea și traducătoarea Veronica Niculescu povestește despre ce a însemnat traducerea acestui text și despre ce-l face atât de special din punct de vedere literar.

Oana Pulpă: Vă gândeați în 2008, când Dmitri Nabokov încă era nehotărât în privința publicării, că “Originalul Laurei” va vedea vreodată lumina tiparului?

Veronica Niculescu: Da, eram aproape convinsă că lucrul acesta se va întâmpla. Nu aveam însă nici cea mai mică bănuială că îl voi traduce eu. Din momentul în care a fost dat acceptul lui Dmitri Nabokov era evident că Editura Polirom va include cartea în seria de autor “Vladimir Nabokov”. Eu am lucrat după ediţia americană, publicată de Alfred A. Knopf şi îngrijită de Dmitri Nabokov, o ediţie de referinţă, superbă, care reproduce fişele scrise de mână. Le reproduce, de altfel, dar într-o machetare diferită, şi ediţia de la Polirom.

Cum considerați decizia lui Dmitri de a publica manuscrisul având în vedere că Vladimir Nabokov l-ar fi dorit ars?

V. Niculescu: Părerea mea nu cred că ar fi interesantă pentru nimeni. Dar dacă ar trebui să răspund, aş face-o citindu-le scepticilor, cu voce tare, toate paginile care constituie introducerea la volum, scrisă de Dmitri Nabokov. Sunt emoţionante şi inteligente, excepţional scrise – aşa cum nu putea scrie decât cel care a fost şi fiul, şi cel mai dedicat traducător al operei lui Nabokov (din rusă în engleză). Cum nu ne permite spaţiul, voi alege un paragraf: “Minţile înguste, dintre hoardele de autori de scrisori care vor tăbărî asupra mea, vor susţine că, dacă un artist doreşte să-şi distrugă o operă de-a sa pe care o consideră imperfectă sau incompletă, logic ar fi ca el s-o facă, abil şi prevăzător, din timp. Aceşti înţelepţi uită, însă, că Nabokov nu dorea să ardă <Originalul Laurei> orice-ar fi, ci să mai trăiască o perioadă cât pentru ultimele câteva fişe, necesare ca să termine măcar o ciornă completă.” E păcat că Nabokov nu a mai trăit cât să termine cartea, însă e evident că ar fi fost un păcat infinit mai mare să fi fost arsă. E de neconceput. Apoi voi aminti că Nabokov era hotărât să ardă şi “Lolita”, soţia sa, Vera, fiind cea care a salvat manuscrisul. Şi voi mai adăuga un paragraf, chiar din finalul introducerii, unde întâlnim un Dmitri Nabokov cu un simţ al umorului din aceeaşi specie cu al tatălui său: “Dar de ce, domnule Nabokov, de ce aţi decis cu adevărat să publicaţi Laura? Ei bine, eu sunt un tip de treabă şi, observând că oameni din toată lumea mi se adresează pe numele mic, când simpatizează cu «Dilema lui Dmitri», m-am gândit că ar fi frumos să le uşurez suferinţele.”

Ați tradus din engleză cinci cărți de Nabokov. Ce are special “Originalul Laurei” în comparație cu “Ochiul” și “Disperare”, spre exemplu? Este diferit ca temă, subiect, scriitură?

V. Niculescu: “Originalul Laurei” vine dintr-o cu totul altă perioadă. “Ochiul”, “Disperare”, “Rege, damă, valet”, chiar şi acele proze din volumul “Povestiri” traduse de mine, sunt din perioada rusă. Sunt zeci de ani între acestea şi “Originalul Laurei”. Zeci de ani care înseamnă enorm pentru un autor ca Vladimir Nabokov. Eu iubesc cărţile traduse, volumele acelea au fost alese de mine, dintre lecturile favorite. “Originalul Laurei” mi-a fost “dăruit” de editură. Spun “dăruit” fiindcă aşa am primit volumul, ca pe un dar, în primul rând era şansa unei lecturi neaşteptate. Am intrat în pagini cu sfială şi cu o reverenţă. Cititorul va descoperi aici un lăcaş cu nenumărate comori ascunse. Este o “capodoperă embrionară”, cum spune Dmitri Nabokov. Sunt muguri de geniu, poveşti, unele deja conturate solid, altele care te îmbie să îţi imaginezi. Să nu uităm, cartea e scrisă după “Pale Fire”, după “Ada sau ardoarea”. E specială. Cum ar fi arătat ea, în cele din urmă? Ne putem imagina? Un alt lucru, cu totul special aici, este ecoul chinurilor autorului din ultima perioadă a vieţii. Este o carte tulburătoare, care te plimbă nu doar prin poveste, ci prin viaţa – şi aproape de moartea – autorului. Şi, oricît ar părea de straniu, este umorul, umorul nebun, chiar acolo, lângă consemnarea chinului.

Este acest manuscris „expresia pură“ a creativității lui Vladimir Nabokov, așa cum îl definea fiul său?

V. Niculescu: Cartea are o puritate aparte, prin simplul fapt că ni se oferă în felul acesta, într-o fază de lucru. Dezbrăcată. Sau, mai degrabă, fără să îşi fi aranjat încă toate hainele. Cititorul aruncă o privire în atelierul scriitorului. Este în actul acesta, al oferirii cărţii, ceva de-o puritate extremă. Lectura emoţionează şi din acest punct de vedere. Apoi, ideea romanului este senzaţională, felul în care personajul descoperă şi exersează “muritul” are mare impact, regreţi că nu poţi şti mai departe, şi mai departe, şi înţelegi ce nebunie ar fi fost să fie distrus un astfel de manuscris, după ce a supravieţuit zeci de ani. Dmitri Nabokov însuşi s-a apropiat greu de fişele tatălui său, după ce acesta a dispărut. Mărturisirile sunt tulburătoare: “După câteva încercări, în timpul unei şederi de-ale mele în spital, am citit pentru prima oară ceea ce, în ciuda faptului că era incomplet, era fără precedent ca structură şi stil, scris într-o nouă «softest of tongues», care devenise engleza pentru Nabokov.”. Referirile la stil, e limpede, aparţin nu fiului, cât celui mai bun cunoscător al acestui autor.

“Originalul Laurei” este, totuși, un roman neterminat. În ce măsură îl poate influența asta pe cititor?

V. Niculescu: Am fost întrebată şi dacă e potrivit ca lectura lui Nabokov să înceapă cu acest roman. Atunci mărturiseam că mă îndoiesc, că ideal ar fi ca lectura romanului “Originalul Laurei” să se bazeze pe lectura altor romane. Doar aşa poţi să îţi faci o idee despre ce este acolo şi despre ce ar mai fi putut fi… Însă acum mă voi contrazice. E o carte incitantă, cu fire de poveste deja clar conturate şi finisate. Iar acele fire doar schiţate sunt cele care cred că vor îndrepta cititorul spre alte cărţi ale lui Nabokov. Doar indiferent nu te poate lăsa “Originalul Laurei”. E o carte puternică, foarte puternică, tulbură profund.

Care sunt dificultățile de limbă, stil etc (dacă există) pe care le-ați întâlnit la această traducere?

V. Niculescu: Obişnuită deja cu Nabokov, nu am simţit acum dificultăţi speciale. Poate doar acolo unde existau notaţii rupte de orice context, cu mai multe înţelesuri. Şi ceva termeni medicali.

Dar la precedentele?

V. Niculescu: A fost mai complicat. Poate şi datorită lipsei mele de experienţă, poate şi pentru faptul că erau deja finisate, îndelung finisate. Nabokov îşi corecta şi rescria fişele, uneori nu rămânea practic nici un cuvânt neschimbat, totul era tăiat şi rescris. Romanele terminate ridică, deci, probleme de stil infinit mai multe. Acolo e un text finit, îndelung lucrat, pe care trebuie să ai grijă să îl redai ca atare.

Cât timp v-a luat traducerea acestui text în comparație cu altele?

V. Niculescu: Puţin, nu mai ţin minte exact, am tradus astă-iarnă. Ca volum, a fost mai puţin de lucru. Grija însă a fost imensă. Urmăream şi fişa scrisă de mână, şi textul editat, în limba engleză, care conţinea mici diferenţe, necesare la editare. Cel mai mult a durat “Rege, damă, valet”: cam patru luni, dacă îmi amintesc bine. Însa cea mai dificilă mi s-a părut “Disperare”, cu foarte multe jocuri de cuvinte şi întorsături… Profit de prilej să mulţumesc Ancăi Băicoianu şi Ioanei Oprica, lectori atenţi, cu care m-am consultat la final, în zonele dificile ale cărţilor şi ale căror propuneri le-am acceptat cu bucurie.

Ce anume v-a determinat să traduceți doar din Nabokov (dacă există traduceri și din alți scriitori, vă rog să mă corectați!)?

V. Niculescu: Am început să traduc din Nabokov doar pentru mine, nici nu ştiam cine are drepturile asupra cărţii. Era iarna lui 2007, citisem “Ochiul” şi mă fermecase într-atât de mult un anumit paragraf, un paragraf magic, un moment de îndrăgostire – eu şi cartea – încât mi-am dorit să traduc volumul. Un gest de dragoste, un gest egoist. Şi m-am apucat, cu o imensă inconştienţă şi am lucrat în taină, doar ca să văd dacă pot şi doar fiindcă simţeam o nevoie… Abia când a fost gata cartea, am întrebat în stânga şi în dreapta… Pe atunci, drepturile erau împărţite între Polirom şi Humanitas. După alte câteva luni, Polirom a câştigat drepturile de a publica integral Nabokov. I-am trimis lui Bogdan Alexandru Stănescu traducerea, se pare că i-a plăcut, fiindcă au urmat şi alte oferte. “Disperare” şi “Rege, damă, valet” au fost alese dintre lecturile mele favorite, asta m-a făcut fericită. Au urmat povestirile şi cartea pe care o lansăm acum, acestea la propunerea editurii. Anul trecut au apărut trei dintre traduceri. Poate par harnică, dar nu sunt. Au fost lucrate cu pauze mari între ele, a durat şi între traducere şi publicare…

Cât de mult contează în traducerea unei cărți faptul că sunteți prozatoare?

V. Niculescu: Cred că punctul cel mai important unde contează este fidelitatea. Am o obsesie a fidelităţii faţă de text. Există atâtea tehnici şi atâtea teorii. Eu cred că trebuie să uit de mine şi să mă supun ca un sclav îndrăgostit autorului pe care îl traduc. Cu o plăcere nebună. Să devin una cu textul lui. Acolo unde simt că trebuie făcute adaptări să caut să pun note, nu să intervin în text, cum am văzut că se mai procedează. Să nu explic acolo unde autorul nu a explicat. Să las cititorului bucuria descoperirilor. Să mă abţin. Abia apoi, când mă întorc la scrisul meu, să mă bucur descoperind ce daruri mi-a lăsat autorul tradus. Dar în cărţile lui să nu las urmele mele, decât minimal. E o relaţie stranie – fiecare cuvânt din carte va fi al meu, dar nici unul nu va fi al meu, totuşi… Sunt fericită dacă cititorul care nu ştie engleză, când citeşte Nabokov în română, citeşte un Nabokov fidel originalului. Cu muzica scriitorului, nu a traducătorului.

Pe când o nouă traducere din Nabokov?

V. Niculescu: Deocamdată, traduc din alt autor. Pentru prima oară. Beckett. Dar punem ţara la cale, uşurel, şi cu alte planuri din seria Nabokov. Mi-e frică să le dezvălui, pentru mine toată povestea asta este încă ireală. Şi între timp aş mai vrea să mai şi scriu…

Portret în trei linii

Când nu citește, scrie iar când nu scrie, traduce. Cam așa arată, în linii mari, un portret al Veronicăi Niculescu (42 de ani), care a publicat până acum trei cărți, a scris pentru nenumărtate publicații – “Suplimentul de Cultură” și “LiterNet” sunt doar două exemple – și a tradus din Nabokov, unul dintre scriitorii săi preferați.

În lumină. Prima sa carte publicată a fost volumul de proză scurtă “Adeb” (2004) recompensat, un an mai tarziu, cu premiul de debut din partea Uniunii Scriitorilor din România. În 2008 a apărut “Orchestra portocalie” – colecție de 11 povestiri despre feminitate și cuplu – iar în 2009, “Basmul Prințesei Repede-Repede” – combinație de proză semnată Veronica Niculescu și poeme de Emil Brumaru.

În umbră. Începând cu 2007 a tradus, pentru Editura Polirom, cinci cărți semnate de Vladimir Nabokov: romanele “Ochiul” (2008), “Disperare” (2009), “Rege, damă, valet” (2009) şi “Originalul Laurei” (2010), precum și o parte din “Povestiri” (2009)

În film. “Curierul” – primul său scenariu de film – i-a adus anul acesta, la concursul național de scenarii HBO (desfășurat la cea de-a noua ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania), premiul pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj. Cele 26 de pagini, cât are “Curierul”, vor putea fi citite în curand pe “LiterNet”.

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
 


538 comments