Remember Me

Dragostea din filme are darul de a ne emoţiona mai mult decât o fac poveştile din viaţa reală. Este firesc, dacă ne gândim că actorii arată altfel, povestea de pe ecran conţine doar elementele importante (nu şi seria de detalii care apare în viaţa cotidiană), şi mai este şi regizată.

Însă cele mai emoţionante iubiri cinematografice, pentru mine cel puţin, sunt cele care au un corespondent în viaţa reală. Mă pot uita cu infinită plăcere la toate versiunile Jane Eyre sau Mândrie sau prejudecată (de pildă), dar niciodată n-am să refuz să văd filme precum Remember Me. Evident, personajele sunt imaginate. Povestea lor însă s-ar putea spune într-o mie de versiuni valabile pentru aceeaşi metropolă, pentru aceeaşi perioadă de timp, dar pentru oameni diferiţi. Tyler şi Ally sunt, într-un fel sau altul, toţi îndrăgostiţii ale căror vise sunt distruse de moarte.

M-am întrebat, şi probabil nu am fost singura, de ce a fost ales acest titlu. Mi-am imaginat că o despărţire obişnuită va fi motivul. Tristă, dureroasă, dar aproape normală la 20 de ani. Eram curioasă doar a cui va fi vina şi care va fi pretextul. Am remarcat reacţia de surpriză a sălii atunci când, în sfârşit, am înţeles de ce, după o asemenea poveste de iubire n-au mai rămas decât un panda gigant de pluş în dormitorul unei fete, un caiet rătăcit în cenuşa unui simbol american (caiet în care un tânăr frumos, sensibil şi rebel îşi scria gândurile despre viaţă), lacrimi în ochii prietenilor şi regretele infinite ale tatălui. Fiecare tânăr care moare pe neaşteptate are o poveste proprie la fel de emoţionantă. Şi deloc întâmplătoare alegerea New York-ului, oraşul cu mii de cafenele, dar fiecare preferata altcuiva, oraşul cu o istorie recentă atât de tragică, oraşul care nu doarme niciodată. Filmul merită văzut, măcar pentru a mai afla o dată că viaţa merită trăită şi că este cu adevărat minunat să ne bucurăm de lucrurile mărunte, cotidiene.

Evident, Remember Me (în regia lui Allen Coulter) a fost bine primit de public în principal din cauza faptului că rolul principal îi aparţinea lui Robert Pattinson (alias Edward Cullen din saga Twilight). Nu este de mirare că hoardele de fani au făcut uneori imposibilă filmarea, nu este dificil de imaginat stresul suplimentar pe care fiecare actor l-a resimţit, sub o formă sau alta. Şi probabil cel mai mult însuşi Rob. În ceea ce mă priveşte, probabil că existenţa şi evoluţia actorului Robert Pattinson ar fi trecut neobservată. Numai că, fără să-mi propun, l-am reţinut din Inelul Nibelungilor (Giselher), apoi l-am văzut în Harry Potter (Cedric Diggory). Nimic deosebit. Roluri secundare, interpretate probabil bine şi atât. Saga Amurg însă l-a făcut celebru peste noapte, i-a adus succesul, dar şi dorinţa de a se mai putea plimba singur şi necunoscut de nimeni pe stradă. Eu pariez pe succesul viitor al lui Robert Pattinson. Pentru că la numai 24 de ani ştie să-şi aleagă scenariile, ştie să-şi dozeze eforturile (la Remember Me a jucat în pauza dintre două filme Amurg), a învăţat să facă faţă succesului şi să joace în continuare bine, ştie să facă diferenţa dintre rol şi viaţa personală, analizează personajele pe care le joacă şi identifică asemănările dintre el şi acestea. Aşadar laudele lui Pierce Brosnan, care spunea că Robert a făcut un rol de excepţie, sunt meritate. Asta în condiţiile în care acelaşi Brosnan mărturisea că este gelos pe atenţia pe care Robert o primeşte din partea fetelor.

Foto: Summit Entertainment