Cursa (de şoareci)

De ceva timp, am început să gust, la propriu, plăcerea de a merge la cinema. De cele mai multe ori, paşii mi-au fost îndreptaţi acolo de poftele de-a dreptul nebune de nachos. La fel s-a întâmplat şi în seara aceea când, dată pe spate de un trailer “lucrat”, însemnat cu un 8,4 rating pe imdb şi promisiunea unui festin porcesc cu porumb şi sos de roşii, am ales să înfrunt oboseala şi să-mi răsfăţ simţurile.

Nu ştiu ce spirite am nemulţumit, dar ceva sigur s-a întâmplat. Seara, unde se anunţa promiţătoare, nici bine n-a început că nu ştiam cum s-o închei mai repede. Să vedeţi… Primul semn mi s-a arătat în momentul în care, deşi eram cu zecile la rând, la “tejghea” serveau numai doi băieţi, silindu-ne, astfel, să stăm încolonaţi pe două rânduri, milităreşte. Pentru prima dată, ordinea mi s-a părut neprietenoasă. Unde erau cozile şerpuite? Unde erau copiii răzgâiaţi, ai căror pofte încărcau bonurile până la refuz, punându-mi răbdarea la încercare? Nici vorbă…

Într-un târziu mi-a venit şi mie rândul. Dau comanda: două meniuri mari de nachos şi un meniu mare de floricele. Şi cola cât cuprinde. Cât cuprinde paharul, niciodată plin. În faţa primei “duble” de porumb, aş putea să jur că am afişat un rânjet prostesc, de om mulţumit de ceea ce avea sub nas. Şi sosul… ca un balsam curgea din dozator!… “Bun, bun băiat!”, mi-am spus! Dar nici n-am terminat bine cu laudele că brusc, în faţa mea a fost trântit al doilea troc. Câteva triunghiuri de porumb se zbăteau, disperate să ia o gură de aer, prinse sub molozul suratelor zdrobite în zeci de fărâmiţe cât să le prinzi în vârful degetelor şi să le bagi în gură, sugându-ţi unghiile. Cât ai bate din palme au fost aduse şi floricelele, trei pahare de suc şi restul. Până la ultimul bănuţ. “Să nu uitaţi să vă luaţi paie şi şerveţele. Următorul!” Mânată probabil de sentimentul comunist al statului la coadă (asta mi s-a dat, asta consum), am luat hrana şi am plecat.

Deşi îmi tremurau mâinile, contorsionate grotesc sub povara consumaţiei, am izbutit să ţin între două degete şi biletele cu care m-am înfiinţat în faţa sălii. Şi ce dacă eram prima? Întotdeauna se găseşte un burtos cu statură impunătoare care să întindă biletul peste umărul meu şi să se bage în faţă.

În sală, reclamele îşi spuneau deja cuvântul. Mai o cafea, mai un suc, o maşină, trei-patru trailere… Ştiţi cum e, ca la TV… Încă puţin şi consumaţia aproape-i gata, nefiind genul care să aştepte să-şi înfigă colţii în mâncare fix în secunda când apare… şoferul. Ziua, un cascador silit de împrejurări să funcţioneze (şi) ca mecanic, seara, şofer pentru hoţi. În viaţa de zi cu zi, Ryan Gosling. Actor.

Ca orice “băiat bun” care apare pe nepusă masă în atelierul unui mecanic bătrân, cu o carieră ratată, cerându-i ceva de lucru, şoferul (personaj lipsit de nume, sărac la vorbă şi la port) ajunge să fie îndrăgit şi crescut de bătrân ca pe propriul fiu. Impresionat până peste cap de talentul ascuns al şoferului, protectorul Shannon (Bryan Cranston) îi propune să construiască o maşină cu care să poată participa la un circuit profesionist.

Inevitabil, şoferul trebuia să-şi dezvăluie şi latura afectivă, aşa cum îi şade bine oricărui erou. Brusc, se îndrăgosteşte de Irene (Carey Mulligan), vecina lui, o tânără mămică lipsită de apărare, dar plină de farmec, rămasă singură acasă. Bine, nu chiar singură. Cu un copil… Şi, dacă povestea nu era suficient de “dură” pentru şofer, curând avea să afle că vecina îşi aştepta soţul – Standard – să iasă din închisoare.

După producerea fericitului eveniment, şoferul se oferă să-l ajute pe soţul ei – Standard (Oscar Isaac) să ducă la bun sfârşit un ultim jaf, care urma să-i spele păcatele celui din urmă. Orice pentru nevasta altuia! Dar, cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, şoferul se trezeşte în mijlocul unei încurcături demente. Şi dă-i cu împuşcături, dă-i cu sânge, dă-i cu dosul palmei peste gură, cum vine pe moment.

Într-un final, şoferul este pus să aleagă între libertatea lui şi libertatea vecinei şi a fiului ei. Sfârşitul? Vă las să-l intuiţi, deşi e previzibil… Să vă dau totuşi un indiciu: când te aştepţi mai puţin, şoferul clipeşte. Să fie oare semn că nu abandonează cursa?

Mda… Ce aş mai putea spune? Sunt filme care plac, sunt filme care lasă un gust amar şi mai sunt şi filme, ca cel de faţă, care, în cel mai fericit caz, lasă doar gustul sărat al floricelelor. Acum, cum ţi-o fi norocul, că dacă e să te iei după ambalaj, ai toate şansele să ajungi într-o astfel de cursă… de şoareci.