Când prietenia depăşeşte limita (declaraţie de “dragoste”)

Tu nu pui deloc preţ pe sentimentele mele…

…ieşeam de câteva luni bune prin oraş. Când se spărgea gaşca (se închidea barul) bănănăiam prin localuri şi ne trezeam ca doi zevzeci la 4 dimineaţa că trebuie să mergem la casele noastre cu două taxiuri în direcţii diferite. Era un bar unde eram “de-ai casei”, unde ne permiteam să facem şi-un grătar, să luăm o pizza la comandă sau să şi rămânem datori cu o bere-două până a doua zi… ceilalţi ne vedeau ca buni amici. Asta şi eram. Până mai alaltăieri…

Am plecat la 12 noaptea din barul cu pricina că ne era foame. “Ce-ai tu chef?” mă întreabă …o quattro stagioni, dar e închis la ora asta. -Nu-i nimic, îl trezesc pe patron să ne pună de mâncare, ce nu fac eu pentru tine? …zis şi făcut. Ajungem, ne deschide patronul somnoros, doi nebuni în ditamai barul. Luăm nişte salate, două beri şi ne punem pe vorbit. Semiîntuneric, discuţii lejere, încep reproşurile: …data trecută m-ai lăsat baltă… ce-i drept, aşa am făcut. Înghit în sec, recunosc, mai fac d-ăstea. Fug de la locul faptei. …nu eşti niciodată atent la ce spun eu. …hopa, încep să încrunt din sprânceană… la naiba, suntem amici… ce vrea să însemne asta? …pot să te sărut? …îmi iau mimica rezervată şi-o dau la întors cum ştiu mai bine. Mă încearcă un sentiment de greaţă şi compasiune amestecată cu dispreţ faţă de mine. Am tolerat asta deşi ceva îmi spunea că lucrurile nu sunt ok. Prea multă amiciţie gratuită, prea mult fason acoperit de haiduceală ieftină, de golăneală adolescentină fără urmări concrete.

I-am explicat rational că sunt bărbat şi că îmi plac normal, femeile. Nu şi nu, că nu mi-am descoperit valenţele interioare. Că sunt un tip ok şi că situaţia e jenantă… dar ai zis că eşti ok… da… la nivel teoretic, tolerez homosexualitatea în limitele în care nu mă deranjează pe mine. …păi… şi avansurile? …ce avansuri nene? Un tip care bea ruseşte, care îmbrăţişează amicii şi-şi pupă tovarăşii de băutură, care se ţine cu ei de gât atunci când cântă la beţie… pfff… mă complicam cu explicatii desuete. În mintea lui eu mă scuzam că încă nu sunt pregătit, în mintea mea se lumina o situaţie de toată jena. Dispăruse tot alcoolul, intervenise raţiunea care mă împingea să plec fără să mă mai uit în urmă. Am rămas totuşi… să discutăm…

…şi să aflu mai multe decât mi-aş fi dorit. Am aflat că e foarte greu să te destăinui, să fii sincer cu tine. Am aflat că doare, doare până în măduva osului. Pentru că deşi mai dădusem cu flit la două femei amorezate de mine, acum era altceva. Omul chiar avea sentimente unice, doar pentru mine. Nu puteam să-i spun ca unei prietene oarecare: lasă fată că proşti mai găseşti pe lumea asta, uită de existenţa mea şi mâine o să-ţi treacă… Du-te fă-ţi poftele cu unul-doi bărbaţi şi gata sentimentul…

Dacă ar fi fost femeie i-aş fi oferit o noapte de milă, de compasiune. Sau cel puţin în mintea mea aş fi putut s-o compensez cu ceva. Măcar cu un sărut, două. Dar în situaţia asta, ce te faci? Ce te faci când vezi că eşti mic şi că durerea aproapelui e insuportabilă?

Nu faci nimic. Fugi, fugi de parcă fuga ta ar putea să rezolve ceva. Fugi, lăsând în urmă trecutul, amintirile plăcute şi tu rămâi cu greaţa, cu dezgustul. Pui mâna pe pahar şi îl goleşti de unul singur. Hai noroc!