Oare câţi bărbaţi admiră şi îşi doresc în pat o scândurică? Zic ÎN PAT pentru că, deh, în alte ipostaze, pentru balet, gimnastică, fantezii literare, sunt preferate viespile, normaaaaaaaal!

Noi, oamenii simpli, cu căptuşeala inclusă, ce purtăm?? Dacă îmi pun o bluză lălâie uriaşă (cum e trendul), voi căpăta repejor aspectul (inspirat din medicină, care oricum se inspiră din orice: artă culinară, pictură, croitorie) de “portocală pe patru beţe”. Dacă umflu jumătatea inferioară (a se citi picioarele) prin nişte blugi largi, drepţi, cu buzunare şi croială clasică, parcă sunt un vierme lat. De profil nu vorbesc, că mi-e ruşine.

Hainele ca hainele, dar nudul? Pe nud nu prinde bine nici negrul, adică nu “slăbeşte”. Orice înfăşor, îmi creşte dimensiunea. Dacă m-aş picta, ar fi ceva. Aş desena ca Madonna pe abdomen, evidenţiind fiecare pătrăţel cu fond de ten nuanţă mai închisă. Şi dacă ar fi să pozez cumva, aş trage umerii cât îmi permit, aş da tot aerul afară, aş încorda fiecare fibră musculară cu inervaţie voluntară (Doamneee de s-ar putea încorda şi grăsimea!) şi m-aş undui ca o sirenă. Clic! Şi respirăm…

Lucrul paradoxal este că pe măsură ce designerii croiesc haine din ce în ce mai lălâi pentru filiformele reprezentante ale eternului feminin, femeile cotidiene cumpără şi investesc în chestii din ce în ce mai strâmte. Să ascundă, domnule!!

Blugi XXS peste care se răsfrânge dizgraţios circumferinţa neascultătoare, care se închid cu mare efort şi care se scot prin tragere şi întoarcere.

Malete (pardon, munteneştile helănci) “pe corp”.

Cămăşi cu fiecare al doilea nasture în tensiune, decolteuri XXL pentru a evidenţia ceea ce nici pe varianta nud nu se observă.

Bucăţi de material întinse pe punctele cheie, care la prima mişcare de dans fac blitz.

În sfârşit, praştii de lenjerie intimă, surori nefericite ale outfit-urilor din showurile burleşti.

Parol! Trăiesc într-o lume a exceselor, în care unii mănâncă prea mult şi alţii slăbesc prea mult. În care unii se uită în oglindă, iar alţii privesc în oglindă. Sau, mai rău, nu privesc nici măcar într-o vitrină sau geam de maşină. Care să fie tulburarea, de imagine sau de percepţie??

Mai exact, cum ar trebui să fie domnişoara (nu încă doamnă, nici prietenă închiriată, nici de ocazie) care se afişează la braţul dumneavoastră? Drăguţă, ştiuuu, dar vreau detalii. Ce IQ e indicat astfel încât relaţia să dureze, sau să se termine cumva haios, nu lacrimogen, cu hărţuiri, reproşuri şi modificări de personalitate post-despărţire?!

Un prieten îmi spunea mai demult că nu vrea o fată prea studioasă… pentru că nu vrea să facă cenaclu literar cu ea… Nici prea deşteaptă, că pe urmă se simte ameninţat. Recunoştea că el preferă fetele mai mici de vârstă şi mai ne-experimentate, să le poată educa el!

Fetele cu IQ cât casa sunt… prea complicate şi frustrate!

La polul opus, câte o domnişoară care se încurcă nonstop, pune zeci de întrebări până să ajungă undeva (contează că i se răspunde amabil, deci atipic pentru climatul social actual), intră în magazie în loc de toaletă, ba chiar ratează geamul şi se loveşte, beneficiază mereu de ajutor şi priză la public! E genul de domnişoară care nu înţelege!!!! Trebuie să îi repeţi! Cumva zâmbetul ei magnific şi neajutorarea îţi disipă nervii şi îţi face plăcere să… o ajuţi.

Dacă faci o glumă, se uită la tine vreo 10 secunde, spune aaaa ca la doctor şi începe să râdă. Sau are un limbaj abundent în ăăăă. Sau păi, sau deci. Nu filtrează mai nimic din ce te doare pe tine. Tu spui ceva, eventual important, ea te întrerupe şi începe să povestească ce a văzut ieri în staţie, un amănunt cu totul fără legătură! Probabil există vreun factor declanşator al anamnezei, dar cine ştie ce?! Când ai o problemă, e mereu acolo să te sprijine Lasă iubi, că te descurci tu, sunt convinsă, am încredere în tine! Evident, după aceste vorbe pline de duh, încrederea în tine creşte exponenţial, ba chiar problema se rezolvă singură.

Dacă persişti, te ambiţionezi, domnişoara stângace pe care tocmai ai ales-o pentru că ai uitat ochelarii de atenţie acasă, acceptă. Ţi-a plăcut, ai invitat-o la tine si… Observi că ţi-a spart dintr-un foc două pahare din cele preferate, a deschis duşul de rezervă (care e stricat şi nu se mai închide dacă îl deschizi), a lăsat ceva în tigaie şi a uitat, a vrut să facă ceva bun şi să îţi calce o cămaşă, dar… nu ştiu cum, s-a pătat de la fier. E adorabilă, nu ai ce zice, ce suflet are, ce bucle ca mierea, ce trup de revistă!

Aşa şi? După un veac de adorare, ce rămâne… adică, mai rămâne ceva?!

România, o simplă bucată de pământ care alunecă pe torentul vulcanic european (ba chiar extra-european) se dizolvă treptat. Ferice de cel ce scapă, agăţându-se de creanga sa (un fel de Work and Travel cu contract pe viaţă). E un proces progresiv, înspăimântător.

De ce? Femeile nasc mai puţin, se dedică profesiei, prind o oarecare rezervă faţă de conceptul de bărbat ideal. Când întreb vreo prietenă când şi dacă se mărită, îmi răspunde repede “Cine?? Euuu??!! Staaaai, mai e!”… eventual “Nuuu mă mărit eu!” (de parcă o întreb când se mărită cu însuşi Scaraoţchi!)

Tinerii pleacă după ce termină liceul/ facultatea pe meleaguri străine. E un fenomen evident, de exemplu, noi suntem numiţi « marfă de export » de către profesorii noştri, care, apropo, nu se supără  din acest motiv!

Şcoala va conţine cursuri despre cum să găteşti. Obligatorii, nu opţionale! Şi nu vechea disciplina Atelier, în care făceam salate… De ce?! Deoarece femeile vor renunţa curând la gătit. Întreaga familie va mânca la pungă, cutie sau conservă. Deja epidemia începe: noua generaţie, genul feminin, stă jumătate de oră prin Cora cu midriaza îndreptată către raioanele de fructe şi legume, întrebându-se “Eu ce pun în supă, în afară de roşii, apă, sare şi pui??” Pe acele raioane, găseşti andive, capere, ceapă albă la 10 lei kg…

Se va legaliza prostituţia şi la noi. E inevitabil, cineva la un moment dat va primi un măr în cap (sau pardon, unul din fructele exotice la 45 lei kg de care nu a auzit nici Spiderman – da, am o problemă cu preţurile azi…) şi se va lumina la minte. Va fi pentru protecţia femeilor, cât de cât, întrucât va interzice concomitent proxenetismul. Prostituatele vor fi apelate doar pentru fetişuri şi fantezii speciale.

Populaţia activă va consuma tot felul de vitamine, energizante (nu batoane energizante sau Burn, ci amfetamine uşoare, droguri de vacanţă) pentru a creşte randamentul muncii. Va fi o pandemie de maniaco-depresivi, cu accent pe faza maniacă, somnul va fi redus la un minim necesar. Depresia se va trata (ca întotdeauna) cu consumerism la ambele sexe: bărbaţii maşini scumpe, femeile… pantofi scumpi. Orice vorbă grea, orice greşeală, orice tulburare psiho sau trupească va fi justificată prin PFNV. “Adică, dragă, e Pe Fond NerVos! Înţelege şi tu!” Va fi marele coş de gunoi al tuturor deviaţiilor noastre comportamentale.

Oamenii vor compensa haotic sacrificiile înregistrate în slava carierei prin înmulţirea viciilor. Vineri seara toată lumea va bea, se va îmbată, eventual va ajunge în poziţii compromiţătoare cu necunoscuţi/e (iată de ce prostituatele vor fi căutate doar pentru extravaganţe)!

Se vor accentua complexele de inferioritate de diverse cauze: salariu, vârstă, studii, aspect fizic. De exemplu, în autobuz nu va mai fi de mirare dacă doi oameni se vor certa pentru că primul nu a compostat biletul respectând ordinea vârstei. “Mă vezi mai bătrân şi ce??? Te bagi aşa ca nesimţitu în faţă??!! Uite-te la tine, animaaalule!!” Se întâmplă şi acum, corect. Dar pe viitor, motivele vor fi ceva mai… dubioase.

Partea bună e că oamenii îşi vor cere iertare mai frecvent ca acum. Probabil din instinct sau din cursul de Relaţii cu publicul. Nu vor înţelege exact de ce trebuie SCUZE dar le vor exprima, pentru că vor observa că au avantaje : uneori, pentru a trăi, trebuie să ierţi şi să fii iertat de societate, oricâte inepţii vorbeşti.

Dacă cineva se simte lezat de cum vopsesc eu viitorul (exagerat, sumbru) aici, îmi cer iertare anticipat. Probabil am o problemă PFNV.

Vorba unui coleg : eu nu mă fac manager de spital, nici statistician, nici medic de Medicina Muncii. De ce să privesc de pe acoperiş ce se întâmplă în spital, când prioritatea este lupta, la faţa locului, cu deficitele sanitare, cu lipsa de antibiotice, vacutainere şi fonduri pentru analize. (Apropo, uneori asistentele fură seruri fiziologice de la alte secţii pentru dvs., dar alteori trebuie să le plătiţi !) Acum, vorba la modă prin spitale e “Trebuie să faceţi o analiză… dar trebuie să v-o plătiţi personal!” Vorbesc despre majoritatea spitalelor, nu despre excepţii… private. În timp ce alţii observă şi calculează indici demografici, sorb din cafea, îşi plimbă cămăşile albe pe holurile Institutelor şi frunzăresc registre enciclopedice, eu prefer să mă ocup de lucruri mai serioase. Relativ serioase.

În sublima carte mă frapează unele « liniuţe » (forma principală de predare este enumerarea) şi idei, cum ar fi “din punct de vedere al modului de exercitare a autorităţii în familie există două modele: 1. cu structuri autoritare – în care bărbatul este principalul deţinător de autoritate, şi 2. cu structuri egalitare.” Uau ! Eu credeam că societatea a depăşit faza…

În familia de astăzi, bărbatul decide ce şi cum, în timp ce femeia îl lucrează în mod subtil, prin strategii tipice, prin metoda alintului, mieunatului, exploatării slăbiciunii. Bărbatul, “dacă o iubeşte cu adevărat”- cuvintele magice, renunţă la ideile lui şi se conformează. Scumpă dragostea în zilele de criză ! Bărbatul deţine vocea aspră, puternică, însă cu titlul pur informativ, pe când femeia – administrator împuternicit îşi socoteşte dorinţele în tăcere, trimite mesaje subliminale şi preia iniţiativa. Ea cumpără mobila, vaza, expressorul, ea schimbă perdelele şi face rezervare la restaurant. El n-are timp ! el contribuie cu banii. N-ajunge?! Ea vine cu idei şi îi demonstrează lui de ce e mai importantă poşeta din piele de crocodil faţă de noul Samsung LED TV. Ea îi explică lui de ce e recomandat să nu mai bea atâta cola, ci să consume lapte din soia şi cereale. Ea îl învaţă cât de important e să aprecieze experimentul ei culinar a la chinese, realizat prin mari eforturi, obligatoriu de recompensat prin… excesivă AFECŢIUNE. Şi ATENŢIE -  fără telefoane în scop de afaceri, verificat mail şi alte nimicuri, atenţia trebuie acordată doar ei, în ciuda oboselii, nu ştiu cum, resimţită mai adânc de bărbaţi decât de femei. Femeile rezolvă uşor cu “mă doare capul!”, bărbaţii au nevoie de un pretext al naibii de bun pentru a se eschiva de unele îndatoriri… Câtă discriminare…

Deci cine ţine hamurile şi cine strânge cureaua ?!

Atenţie, începe castingul pentru distribuţia rolurilor în piesa familiei moderne. Cu menţiunea : exprimaţi-vă liber, fără constrângeri, fără “cum scrie la carte”! Că apar numeroase greşeli de tipografie… Natural!

A căzut fără să-şi lovească decât orgoliul, la început; pe urmă, s-a aclimatizat. Vănătăile pe suflet nu se observă, la o primă vedere/ contact.

A căzut fix pe scările rulante care scot oamenii la suprafaţă din staţia Romană. Cu ochii cât cepele, cu gâtul roată, intimidată dar optimistă, asculta febril oda traficului brutal de capitală. Ştia că urmează ceva…

- Bună ziua, ai un moment liber?? Vroiam să te invit să colaborezi cu noi la efectuarea unor poze artistice pentru o revistă de modă! Mi se pare că arăţi foarte bine, eşti înaltă, slabă, ai un ten perfect, un păr natural, frumos, ce zici? Nu vrei să urci până la sediu să facem câteva poze să vedem cât de fotogenică eşti şi dacă te poţi exprima bine în faţa aparatului??

Tânăra ştia câte ceva despre basme, despre omul spân, despre fiinţele drăguţe care se transformă în şerpi imediat ce ai trecut de poarta regatului lor. Şi se gândea că trebuie să se ferească, dar… Băiatul apelant avea maxim 16 ani, era mai firav constituţional, nu părea agresat fizic. Iar visul cu modelling-ul, cu revistele de modă, cu reclamele la cosmetice în care toate femeile par superbe, divine (Slavă Photoshop şi alte programe de retuş!) exista acolo de ani de zile, un fel de fata morgana. Să răspundă prompt, luând de bun spam-ul stradal?

S-a gândit puţin, până la urmă, locaţia era chiar în centru… Ce se putea întâmpla rău?! Băiatul a condus-o la o scară cu interfon, la un lift vechi cu gratii şi cabluri la vedere. A ezitat din nou.

-          Nu-mi place liftul…

-          Mergem pe scări, e la etaj. Stai liniştită, o sa-ţi placă de şefa, e foarte simpatică, amabilă; dacă nu te simţi confortabil, poţi oricând pleca!

La sediu (un sediu foto, într-adevăr) atmosfera era răcoroasă, câteva poze înrămate cu copii de 5-10 ani agăţate pe pereţi, umbrele albe şi sulul gri de fond. A făcut cunoştinţă cu şefa, o blondă cu fund bombat, stil vestimentar office şi un zâmbet cu aromă de cafea.

A primit un document cu nişte condiţii şi oferte, a dat un interviu (! Era primul ei interviu!) a făcut nişte poze aşa, îmbrăcată în pulover verde, blugi şi cizme maro… A fost admisă atât de uşor, Doamnee! Ce înseamnă să faci impresie!!! Să nu conteze hainele, să conteze naturaleţea (cum bâzâiau cei de la sediu întruna), spiritul (captat 2D, ce chestie!) I s-a propus un contract, a fost chemată pentru realizarea unui portofoliu în aceeaşi săptămână! Apucase ferm vrejul şi începuse să se caţere pe el. O şedinţă foto special pentru ea, cu ea vedetă! UAUUU! Deja îşi imagina viitorul strălucit, avea să câştige banii ei, folosindu-şi chipul/trupul, amestecat în culori, lumini, ipostaze glamour (ştia din reviste); părea perfect, chiar dacă urma să sacrifice cursuri şi examene…

Pentru contract, i se ceru să plătească o sumă. Pe an, contractul prevedea altă sumă, dar era în regulă, putea să achite în rate. (Dau din banii de bursă, nu trebuie să ştie nimeni ce fac până când nu voi apărea public undeva, în vreo revistă, pe vreo reclamă – inspiraţie sex and the city curat! Ţin regim, au zis ei că arăt bine, dar… merg date jos vreo 5 kg, ştiu eu, mă duc şi la jogging!)

Mai mult chiar, i se ofereau cursuri de actorie. Cu un regizor!!! Ei na? Măi să fie.

-          Te vor suna ei, diverse firme, redactori; noi îţi facem profil pe un site şi ei te caută. Ba chiar, te invită la emisiuni, ştii emisiunea aia cu blondele? Noi am trimis fete acolo!…

Fata căzu din nou, de această dată, pe gânduri. Dăduse o groază de bani pe nimic. Îşi făcuse un portofoliu în care parcă spunea ia-mă!, o machiaseră ca naiba, cu ruj aprins (dacă mai ştiţi curentul ţărăncuţelor care îşi pudrau tenul exagerat şi se mânjeau cu ruj roşu, cum ştiau şi ele, de arătau ca nişte clovni violaţi la marginea cortului) şi o puseseră să ARATE picioare, sâni (nu de tot, doar în decolteu), fund, călcâie, etc. Aşteptase vreo trei ore fotografa, o zăpăcită nemâncată cu aere de modea, care dădea indicaţii de-a dreptul profesioniste (nuuu, de-a stângul!).

Portofoliul l-a obţinut abia după vreo trei luni de aşteptare (nu era gata, aşteptau zeci de fete înaintea ei!) şi abia după ce plătise altă sumă… Vezi, fotografiile color costă o avere!

Cursurile de actorie erau nişte bălării de o oră pe săptămână, în care câte o proastă citea un paragraf literar, iar regizorul o corecta la citire (aflase atunci că nu se mai poartă intonaţia); sau nişte jocuri de tipul samurai; sau discuţii libere cu regizorul, la fel de uimit şi el în legătură cu: ce vor cei de la sediu?! Se tot întreba unde e actoria? Nu semăna cu nimic! La una dintre şedinţe, a venit o fată superbă, cu corp de model veritabil, genul care ia ochii. Şi simpatică, pe deasupra! I-a spus că ea venea la sediu de mai bine de un an, şi nu primise decât un mail de la o firmă de maşini, pentru a se îmbrăca în bikini. Refuzase.

Fata a căzut din nou, cu ciudă, pe trepte. Era doar o ţeapă. Nişte amatori au făcut bani pe seama ei, degeaba… Portofoliul conţinea vreo 15 poze, la restul nu avea dreptul decât dacă mai plătea alţi bani… Şi-a muşcat degetele şi s-a întors la cursuri.

La un moment dat, mediul nou ne-a amestecat şi ne-a strivit sentimentele cap în cap. Era clar o problemă de mecanică fină, însă ceva uşor reparabil, fără repercusiuni…

În momentul definitoriu, SPLEOŞC! A apărut EA. Fiinţa minunată, cu cap de păpuşa şi corp de femeie, cu idei nebuneşti. Aşa a hotărât destinul să mă aşeze dimineaţa în pat cu ea şi cu un telefon cu alarmă disperantă. Începea să sune la 6 a.m., dându-ne senzaţia că am prins ziua de piciorul drept. Pe urmă adormeam la loc.

Ajungeam mereu prea târziu la cursuri, iniţiam dialoguri aberante cu asistenţi tineri şi încă entuziaşti. Muream cu fiecare vorbă de umor şi adoram napolitanele.

Această fată îmi părea un petic de geniu, deşi îi lipseau câteva reflexe elementare: nu cumpăra niciodată hârtie igienică, nu închidea sertarele, nu trăgea perdelele, uneori uita să spele vasele cu zilele… Dar emana în permanenţă prospeţime şi emoţie! (ca un înălbitor parfumat bun de spălat zilele groaznice din calendar)

Ma fascina libertatea ei. Era un punct pus pe i prea devreme, prea îndrăzneţ. Cu capul în aburii dimineţii, trântea şi plesnea diverse obiecte până când reuşea nodurile la adidaşi şi părăsea camera, într-o grabă usturatoare pentru urechile mele încă adormite.

Venea acasă ca un vârtej, seara, începea să vorbească din capătul holului, plângea sau râdea, niciodată fadă, cum devine majoritatea oamenilor la oboseală. Zilele ei erau fie excepţionale, fie teribile. Vorbea de dragoste neîmplinită, de absolut, de gesturi mici dar încărcate cu simboluri…

Năprasnic, m-a introdus în lumea ei, mi-a făcut cunoştinţă cu prietenii ei, cu locurile pe care le frecventa, cu dilemele existenţiale în jurul cărora construia filme. O copilă nebună, cu capul în zgârie-nori şi unghiile colorate curcubeu.

Am uitat curând ce e aceea fidelitate, de fapt, ce înseamnă şi ce conotaţii are în lumea reală, în care oamenii se supără uşor, sunt lezaţi până în adâncul portofelului dacă le greşeşti. Am ajuns să cred că puteam face ORICE, că era permis!

Întâlnirile incognito aveau o savoare de revistă.

Credeam că prietenii iartă non-stop, indiferent, fără discriminare faţă de păcat.

Că oamenii acceptă frecvent să fie păpuşi şi zic mama oricui le cere.

Aşa am aflat că trecutul pe care îl construiesc cu fiecare prezent e un sac fără fund care se varsă şi miroase exact când lumea reală începe să-mi zâmbească.

Când s-a vărsat sacul meu, era deja prea târziu… Nu mai era vreme de regrete faţă de picioarele pe care, în loc să le ţin ferme, le lăsasem să mă conducă, nici faţă de coloana vertebrală care se îndoise riscant de mult…

Nu e o poveste veche, depăşită sau excentrică. Acum vreo şase ani, am aflat despre fenomenul de “selecţie a taţilor”. Femeile care pun cariera şi, ulterior, copiii, pe primul plan, în detrimentul soţului, sunt foarte la modă (la modul subtil). Îşi aleg partenerul în funcţie de calităţile fizice şi de moştenirea genetică favorabilă. Nu mă refer la faza cu banca de spermă, unde, până la urmă, totul e o loterie, nici la fertilizarea in vitro, in vivo, tehnicile de însămânţare artificială se practică, se ştie, nu mai au haz/caz de dezbatere. Noul trend este „însămânţarea naturală” la pachet cu ceva emoţie, nu prea multă, eventual doza pentru câteva nopţi. Copilul rămâne la ea, tatăl are voie la vizite, ceva de genul „nu am vrut, dar s-a întâmplat”; „ne-am iubit dar nu a mers”; categoric nu „stăm împreună de dragul copilului”, „de ochii lumii”, etc. Suntem tineri!!!

La construcţia propriului model de copil ideal încă se lucrează (fără spor), ne gândim şi vedem filme. Fetele visează. Unele se amuză punând pozele lor în programul de design al copilului de pe net, având ca taţi diverse vedete. Bine, dar când vine vorba de creaţia concretă? Oricine îşi doreşte un copil deştept (cu un IQ suficient pentru a se descurca în orice situaţie), frumos (atletic, aşa), cuminte (sau rebel, se iartă dacă are o personalitate copleşitoare) care să trăiască mult, să nu sufere, să fie sănătos, să se nască şi să trăiască sub bagheta unor ursitoare simpatice, generoase.

Sincer, câte fete se gândesc, la prima întâlnire, la potenţialul tată de vizavi de sticla de şampanie?? Ele văd avioane, lumânărele, dantele, portofele. Şi asta prin sticla fumurie. Analiza genetică şi factorii de risc ai Minunatului stau perfect înghesuiţi, dincolo de linia orizontului, aş fi zis ca sardinele în conservă (dar nu e aşa, e mai mult sos decât sardină).

Nu putem cere, cu tupeu supradimensionat, analize şi istoric medical, de la primul rendez-vous. Nici la al doilea, nici la al treilea. Dacă lucrurile se precipită, dacă el pune pe sârmă ideea de long-temps, şi, mai rău, dacă pare serios… atunci lucrurile se schimbă. Este absolut necesar să îl investigăm. De exemplu, analize de sânge, de rutină, membrii familiei: boli, decese precoce (de ceeee??), boli ereditare, contagioase, tot ce intră în panelul de creaţie a viitorului moştenitor.  Dacă trece probele şi mai ales dacă încă nu a fugit! atunci ne apucăm de design. E important ca tatăl (dacă e ales ŞI din dragoste) să trăiască cât mai mult; e mai uşor în doi la bătrâneţe).

Tânăra menţionată a ales un alpinist, înălţime medie, corect dpdv medical, cu IQ nici prea prea nici foarte foarte (nici deştept rău nu e indicat, din două motive: 1. e mai des nefericit decât fericit, 2. subminează conceptul de femeie şi ea va fi veşnic nefericită). Au făcut o fetiţă superbă, promiţătoare, sănătoasă, etc. După naştere, s-au despărţit. Ea are grijă de copil, el a plecat în Himalaya, unde a fost dat dispărut după jumatate de an. (Final dramatic, dar vă asigur, caz real). Partea frumoasă constă în faptul că ea s-a recăsătorit cu “iubirea vieţii ei”, bărbatul care să îi aducă pasiune, adrenalină, confort, emoţii, practic tot kitul (mai puţin opţiunea tată).

Morala: Nu e frumos să judecăm oamenii (doar nu suntem noi buricul perfecţiunii) dar îi putem alege. Criteriul calitate şi longevitate. Restul e… Can can!

-          NU LE AJUNGE TIMPUL

-          lumea li se pare “prea mare” atunci când îşi pierd individualitatea prin marile oraşe

-          lumea li se pare “prea mică” atunci când întâlnesc prieteni, întâmplător, pe străzile celuilalt colţ al lumii

Practic, aş vrea să-i cinstesc pe cei care AU O PROBLEMĂ MAJORĂ CU TIMPUL ŞI CU SPAŢIUL (mioritic şi extra-mioritic).

E ziua mea şi… aş vrea să ofer un pahar virtual, online, tuturor celor care dorm puţin, pentru că sunt “prea (pre)ocupaţi” cu negoţul zilnic de emoţii şi idei! Am întâlnit oameni marcaţi cu cearcăne adânci, super-oameni, mai bine zis, care sfidează somnul şi necesitatea creierului de a se odihni. Majoritatea lucrează, paradoxal, la parametri înalţi, cu randament de 99%, pe intervale nedefinite de timp. Sunt femei care încearcă principiul 3 în 1 (sau de trei ori femeie), care ar fi primele dacă s-ar inaugura alimentarea prin pastile multinutritive, suficiente supravieţuirii. Sunt bărbaţi care ar investi trei salarii pe un dispozitiv ultramodern de teleportare (dată fiind afinitatea extremă a bărbaţilor pentru dispozitive).

Sunt copii care, dacă ar conştientiza precoce (Slavă Domnului că nu o fac) cât de importantă este cariera, s-ar apuca de grafică pe calculator încă din primii ani de Cartoon Network şi Fox Kids.

Aş vrea să îi cinstesc cum se cuvine pe cei care au microbul muncii, care se plictisesc dacă stau pe un fotoliu (şi atât, fără vedere la laptop, televizor sau planşă) mai mult de zece minute.

Cei care aleg să dea cu aspiratorul când au chef de sport.

Cei care sunt obsedaţi de cuvântul PRIORITATE.

Cei care nu şi-au mai vizitat familiile din provincie de un an, pentru că NU AU AVUT TIMP.

Cei care au ratat întâlnirea de douăzeci de ani de la liceu, din cauza unor « chestiuni ce nu suferă amânare ».

Cei care habar nu au (exact) câţi bani au în portofel, pentru că abia au timp să îi cheltuie.

Să îi aplaudăm pe cei care suferă de insomnii pentru că nopţile lor sunt dedicate dezcâlcirii gândurilor şi designului unei « afaceri convenabile », chiar acum, pe timp de criză. Pe cei care ar cumpăra instant un fel de Raid împotriva micilor angajaţi meniţi :

-          să stea în cale în loc să ajute,

-          să creeze cozi,

-          să economisească ajutorul lor pentru cei cu plicuri.

Un pahar de şampanie şi… gata, suflu în lumânări, pentru că mai am ceva de rezolvat în noaptea asta (vreo două cămăşi de călcat, duş, film cu prietenii, etc.) Vorba unui geniu în domeniu : noaptea e încă tânără !

Un lucru rămâne de dezlegat : cei care îşi trăiesc viaţa repede, în mare viteză, oare şi mor mai repede ??

Eu, tu, altul, e o loterie. Dar noi nu vrem să ne exprimăm, să cercetăm cauza. Noi purtăm lacătele neştiinţei cu noi şi ne resemnăm astfel. Strângem din dinţi, sufocăm perna, totul pentru a nu ceda vreunui cuvânt. Tăcerea e un răspuns, însă un răspuns atât de vag, atâtea nuanţe şi înţelesuri posibile… Câştigă cine interpreteaza mai bine tăcerea celuilalt.

Ştii ce facem noi, de fapt? Ne alungăm singurătatea împreună, fără să ne complicăm. Suntem panouri simple, ca pe peronul metroului. Când ne plictisim, ne despărţim. Scurt şi la obiect, fără menajamente.

E noaptea aceea fragedă, peste oraşul cu turnuri, ghemotoace de cabluri şi antene. Văd lumea invers. Mă întâlnesc cu tine pentru a ne sărbători despărţirea.

Stăm ca nişte străini. Nu ne-am văzut de jumătate de an, am uitat unul de altul, cine să mai ţină minte?! Ne-am (re)întâlnit acum, de curând, ne-am (re)cunoscut foarte repede.

E ora 0 şi ne-am aliniat la start. Noi şi dimineaţa. Dar nu conteaza cine porneşte primul, conteaza cine rămâne ultimul. Cine stoarce pătura de picatura de somn şi dragoste, cine trage perdeaua la loc, lăsând câteva raze să depăşească cimitirul şi linia de tramvai şi să pătrundă în casă.

Stai, hai să rupem puţinul timp, să îl împrăştiem pe jos, vreau să fac dezordine, mizerie. Când vei singur, după ce plec definitiv, să stai în genunchi, să culegi clipe, una câte una, să-ţi aminteşti, să regreţi. Ordinea în viaţa cuiva costă mult. Si nu poţi plăti pe nimeni să o facă în locul tău, nu menajeră, nu servitoare, nu amantă. Doar tu, cu aceleaşi mâini cu care ai iubit, cu cearcăne şi ochi umflaţi (pentru ca noaptea a fost fragedă şi lungă)…

Acum ne vedem de drum.

Eu îmi păstrez gratiile, de bună-voie, nu sunt pregatită să încep din nou.

Tu, după cum te ştiu, cu entuziasmul noului zbor în buzunare, eşti gata să-l arunci pe oricine îţi pare mai serios decât un clovn. Sirene, duhuri, metrouri.

E dimineaţă, încă. Cluburile sunt goale, angajaţii matură mucurile şi dopurile de bere de pe jos, şterg mesele, strâng unităţile de sunet. Animatoarele se demachiaza. Stop.

De ce ne grăbim atât? Aaa… Din întâlnire în întâlnire o ţii, şmechere! Parlament, ha? Îmi place cămaşa. Erai cu mine când ţi-ai cumparat-o, parcă… atunci, demult.

O să-mi fie dor de gogoşile calde din piaţă. Şi de pizza, la doua farfurii, cu şuncă, porumb şi mozzarella. Vânzătoarea mă întreabă: “Aici sau acasă?!” “Aici…” Nu mai ştiu ce înseamnă acasă, am plecat…

Trebuie să-ţi mărturisesc ceva: ştiu că nu vrei cuvinte acum, aşa, pe fugă, dar trebuie!

M-am gîndit că eu voi suferi, iar tu nu, aşa că ţi-am stricat telefonul (e în vasul de wc, nu am tras apa), am pătat covorul cu restul de vin din pahar şi am furat tricoul tău preferat. Să îl am amintire. Nu te-ai întrebat de ce nu a sunat alarma ta, de dimineaţă?

…

Şi?

“Atat!”

Nu atat! Trebuie sa mai fie ceva.

“Ce anume?”

E rândul meu să tac, iar tu să ghiceşti…

“Hai să te îmbraci. În zece minute plecăm.”

S-a dat startul? Sărim pe scări? Dă-mi mâna!

Aaa, acum vorbeşti, acum ai glas?! (Răguşeala explicaţiilor a trecut instant).

Ssst, dă-mi mâna, e ultima dată. Mă strădui să ţin pasul cu tine, dar… of, sunt pe tocuri. Ne grăbim atât de tare?! Superb! (Ironic) Ne grăbim să nu ne mai vedem…

Eu una aş trage de timp, m-aş ruga să fie blocată uşa de la bloc, aş lungi drumul la metrou, aş înghesui mai mulţi oameni în drumul nostru, pe scările rulante, pe peron… dar tu ma grăbeşti.

Străbatem piaţa ca nişte hoţi. Trecem când prin conuri de lumină, când prin umbră. Alternăm. În grabă, am uitat ceva. Mă priveşti încruntat. Am uitat un fleac. Un elastic de păr. Îl vei găsi pe jos, pe lîngă pat, printre clipele sparte. “Fleacuri”… Mă strângi de mînă să depaşim momentul. Mă simt un copil neglijat.

Am ajuns la metrou. Toţi oamenii se îmbulzesc să intre, trecem repede, imaginea ta dispare, ne transformăm într-o masă neomogenă de trupuri calde, cu gânduri încâlcite, divergente, prozaice sau nu.

“Atenţie se închid uşile”, văd cum pâlpâie lumina roşie şi nu înţeleg nimic. Sunt înăuntru, nu te mai văd! Te-am pierdut? Doar erai lângă mine, mă ţineai de mână… Repet în gând…”atenţie se închid uşile” … Un bătrân a leşinat chiar acum, în mijlocul vagonului, câţiva oameni încearcă să-l ajute, dar ce se poate face? Agitaţie. Strigăte. Alarmaaaaa….

Nu te mai văd… cred că… mă ustură ochii de somn.

Ies singură la suprafaţă. Sunt pe tocuri, dar mă strădui să merg repede. (Suntem în capitală, se iartă totul.)

Deja suntem nişte străini…

Traversez înspre Cişmigiu, aleg o bancă oarecare, cu cer de ciori, cu firmituri pentru porumbei şi coji de seminţe. Ascult oda bulevardului.

“E frig azi! Ce spuneai? Ai ajuns deja? Hai că venim! Uite o fată singură pe o banca… Ce faci, frumoaso? Fatăăă… Auzi, trebuie sa trecem pe la Mega Image sa luăm nişte cereale şi lapte… Mai vrei sa vâsleşti şi tu, că mi-au îngheţat mâinile? Ieşiti de sub fântână nebuuuunilor! Aaa, vrei poza şi aşa? Hai dă-te mai la stânga, nu observi că îţi cade umbra pe faţă? Idiotul naibii, de ce s-a băgat? Ce treabă avea el să dea telefon să îi zica lu’ şefu’?! Aşa… şi la examen m-au întrebat de voluntariate şi asociaţii la care am fost, activităţi dintr-astea extra-curiculare, mă rog.”

Totuşi, statistic, cei mai mulţi trecători (prin faţa băncii mele în mijlocul zilei) sunt oameni ai străzii, cu blugi vechi rupţi si tenişi găuriţi, cu pielea înnegrită, care îşi târâie picioarele şi au traiectorie sinusoidală pe alee. Bărbaţi, cupluri, ţigănei.

Cred că parcul e luxul lor. Oamenii cu bani îşi petrec timpul liber la terase, restaurante, mac, mall, magazine. Oamenii care nu au, lucrează în parc. Îngrijesc porumbei, verifică tomberoanele, aşteaptă clienţi pentru cântarul cu taxă, îşi umplu zilele. Eu îmi imaginez că unii au scris, dar au ajuns în derivă socială, că ascund idei de artişti, dar au băut prea mult, că au fost loviţi de circumstanţe într-o ţară în care nimeni nu le asigură ajutor.
Şi ce gândesc?

“Stau, mă plimb. E mult fum şi mult abur în clipele acestea, duc o existenţă lipsită de gânduri strălucite, lipsită de fapte cu rezonanţă, încerc să găsesc o miză. Noaptea lungă este în construcţie. Aici, eventual, rămân fulgi în aer, ca după o bătaie cu perne. Nici o senzaţie nu e ca în vis. Mănânc ce mai găsesc prin pungile liceenilor capricioşi.

Am un prieten, ieşim, vorbim, nişte seminte pe o bancă retrasă, bem bere la sticlă de plastic. Astfel, clipele nu mai au găuri, din contră, se înlănţuie frumos, cuminţi, continuu. După ploaie, printre melci, cioburi şi bălţi, mai aşezăm câte un pas pe asfaltul întunecat, mai catapultăm câte o vorbă răzleaţă. Râdem de lume şi ea de noi.

Asistăm cu o mustăceală la diverse scene în oraş. Avem permisia să judecăm, noi, magii ştergătorilor de parbrize, ai tenişilor desperecheaţi, ai câinilor vopsiţi, ai gunoierilor care ţin uşa de la garaj între reprizele de cercetare a ghenelor. Magazine se deschid colorate în faţa noastră, un florar aruncă un buchet în vânzătoarea de la bijuterie, (pentru că l-a refuzat), copii se sărută prelung, pe sub bretoane întinse cu placa.

Şi a doua zi o luăm de la capăt. Ploaie, bălţi, canalizări înfundate. Înjurături prinse sub toc, şoferi agasaţi. Băiete, hai să derulăm filmul. M-am săturat de frig, vreau vara înapoi! Nu-ţi plac ţânţarii?! Nici mie…

Stăm pe banca de lemn scorojit şi o elogiem, aruncând cu pietre în Bucureştiul cu bănci metalice, reci. Greu se mai doarme pe ele…

Privim nepăsători pe cei care trec, pe orbi, pe bătrâni, pe cei cu animal de companie, pe rolleri şi pe biciclişti. Apreciem câte un tatuaj siniliu, ilustrând o sirena lângă o ancoră, probabil fost marinar sau puşcăriaş.

Toţi marii băutori ai oraşului, trecuţi prin paturile secţiei de cirotici din Spitalul Municipal, îşi plimbă norocul de a fi încă în viaţă. Ne latră câte un câine, vechi cât şapca stăpânului. Două siluete se îndepărtează, compactate, cu acelaşi balans lin, înapoi în fila de poveste a lui Tolstoi.”

Poate e prea liric, poate greşesc, poate gândurile obsesive ale “oamenilor de parc” sunt “să fur, să fur, să cer, să cer” şi obligatoriu “ce manânc azi?” Până să mă răzgândesc, grăbesc paşii spre ieşire. Mulţumesc discret parcului pentru porţia de linişte, soare, aer proaspăt rece şi film autentic local. E timpul să mă întorc în haos, cu pălăria pe ochi şi eşarfa peste nări, ca şi cum aş încerca să mă feresc de poluare învelindu-ma în plasă pescărească… Ironic.