De la acele vorbe scrise cu stângăcie ale părinţilor noştri, plecaţi de la sat la oraş, către părinţii lor, în care le povesteau că nepotul creşte şi face o mulţime de năzbâtii, că le e dor de viaţa de la ţară, simplă, la informările/bârfele mici despre ce consăteni s-au mai căsătorit pe la oraş. Erau scrise pe foile de matematică ale nepotului, iar bunicii le citeau cu ochii mijiţi, să vadă literele.

Mai apoi, prin cutiile mici, ascunse în cutii mai mari şi altele mai mari, stau scrisorele de amor, poveşti de facultate, poze rătăcite. Parcă nu au trecut atâţia ani peste momentul în care aşteptau cu nerăbdare să audă bicicleta poştaşului. Aducea scrisori parfumate, ce ascundeau poezii, speranţe şi bucurii.

Cine mai scrie scrisori oare? Să ia un pix, o coală albă, să aştearnă rânduri de gânduri, să caute un plic, să-i pună un timbru, să o strecoare în cutia poştală… Şi apoi să aştepte poştaşul, nu un sms…

Titlul de  “Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara” reprezintă cea mai înaltă distincţie acordată de către Consiliul Local al Municipiului Timişoara. Asta este în teorie, pentru că în practică, administraţia condusă de Gheorghe Ciuhandu nu se osteneşte să răsplătească eforturile cuiva care a reuşit performanţe uimitoare. Distincţia de “cetăţean de onoare” este tratată cu călătorii gratuite pe mijloacele de transport în comun. Atunci când se solicită ajutor pentru o nouă performanţă, ţi se pun în faţă dosare şi ţi spune ori că nu se poate, ori că nu sunt bani.

Concret, Horia Colibăşanu a fost sponsorizat de Primăria Slatina pentru a face rost de banii necesari expediţiei spre vârful Lhotse, de 8516 m, al patrulea din lume. 5.000 de euro care au venit foarte repede, atunci când a fost nevoie. La Primăria Timişoara, i s-a spus că… nu se poate. Nu se poate decât dacă îi anunţa de prin toamna trecută, dacă se făceau dosare, dacă se prindea suma în buget şi, probabil, dacă se intervenea politic şi ar mai fi existat şi nişte certuri între partide legate de cât dă sau nu dă fiecare. Aşa e protocolul. Cel mult, şi sper ca măcar asta să se întâmple, este recompensat financiar la ceva vreme după atingerea performanţei. Nici asta nu cred că se întâmplă prea des.

Horia încearcă acum să escaladeze un vârf din Himalaya pe care nu l-a mai urcat nici un român, iar în aceeaşi expediţie se va mai aclimatiza pe un vârf de aproape 8500 m, Makalu. Traseul spre Lhotse este greu, cu pereţi verticali de 4000 m şi cascade îngheţate periculoase.

În “excursia” sa, stomatologul alpinist va promova Slatina, oraş unde este cetăţean de onoare din 2005. Fără a se înţelege că aş avea atitudine de bănăţeancă făloasă, trebuie să facem nişte deosebiri între Timişoara şi Slatina şi mă limitez aici numai la cifre: Timişoara are un buget pe 2011 de 600 de milioane de lei, iar Slatina – aproape 290 milioane lei.

Multe dintre asociaţiile din Timişoara, cele mai vechi, par să se fi obişnuit că nu sunt bani pentru a se asigura de către municipalitate o cotă parte la nişte proiecte vii, inedite. S-au obişnuit ca atunci când vine primăvara şi activităţile revin în urbe, să meargă la sponsori – firme private de unde să ceară puţin câte puţin. Asta în condiţiile în care să nu uităm că Timişoara vrea să devină capitală culturală europeană în 202o, iar dosarul de candidatură va trebui să includă şi o gamă largă de activităţi, culturale sau nu…

Articol publicat şi pe blogul personal.

Săptămâna asta am ascultat poveştile unor azilanţi din Irak, Afganistan, Nepal şi Camerun. Au fost la librăria Cărtureşti Mercy din Timişoara, la invitaţia lui Mircea Dragu, psihoterapeut la o fundaţie din Bucureşti. Am crezit că vor fi timizi, dar nu au fost deloc aşa. Cei 7 azilanţi care au ieşit la un ceai cu timişorenii au fost deschişi, dornici să vorbească, să îşi spună povestea. Aşa am aflat că azilanţii trăiesc în România cu 3,5 lei pe zi. Adică sub 1 euro. Oamenii aceştia, bărbaţi tineri, au fugit din ţara lor, unde erau războaie, unde erau persecutaţi, bătuţi, urmăriţi. Cumva, au ajuns în România, la Timişoara, unde stau de peste un an, câţiva dintre ei. S-au adaptat, le place, le e bine pentru că este linişte, nu trăiesc cu frica vreunui război. Dar trăiesc din mila altora, a mărturisit unul dintre ei. Cum te poţi hrăni cu 3,5 lei pe zi, din ce trăieşti când, dacă eşti azilant fără drept de şedere, nu poţi munci legal? Poate că unii dintre ei au reuşit să muncească la negru. Ar fi de condamnat?

Un studiu legat de demografia din Timişoara de după 1990 mi-a dezvăluit că au plecat din acest oraş, spre ţări străine, peste 11.600 de persoane. În aceeaşi perioadă s-au stabilit aici numai vreo 2.600 de străini. Statul român nu încurajează prea tare primirea de noi cetăţeni. Probabil că nici măcar statul nu înţelege de ce ar rămâne aici nişte străini când românii ar fugi în lumea largă…

Cum credeţi că ar trebui să se procedeze cu aceşti oameni? Ar trebui să li se ofere mai mult? În România există mai multe centre pentru azilanţi, oamenii au un acoperiş deasupra capului, primesc nişte bănuţi (sic!), ceva şanse li se dau. Doar au scăpat de ţara lor, unde trebuie că a fost foarte rău! “Nimeni nu pleacă de bine ce îi e, căutăm siguranţă. Aici nu este război”, spuneau azilanţii.

Revenind la Cărtureşti, ceainăria făcuse, cu câteva zile înainte, apel către timişoreni să doneze cărţi în limbile engleză, franceză şi arabă, pentru a se face o mică bibliotecă dedicată azilanţilor. Până seara s-a adunat un cufăr întreg.