Mai multe detalii in comunicatul urmator:

Bucuresti, 13 mai

Mamele vor protesta, luni, in fata Ministerului Muncii, incepand cu ora 12, cu bebelusi in carucioare, pampersi si banderole negre in semn de doliu, solicitand pastrarea indemnizatiei pentru cresterea copilului la nivelul actual de 85% din media veniturilor nete realizate pe ultimele 12 luni.

Miercuri (12 mai), in jurul orei 16, a fost depusa la Primaria Generala a Capitalei o cerere de autorizare a protestului, urmand ca aceasta sa fie aprobata pana la sfarsitul saptamanii.

Parintii au adunat, pana joi dimineata, peste 21.000 de semnaturi intr-o petitie online prin care cer sa nu fie redusa indemnizatia, semnaturile urmand sa fie trimise autoritatatilor.

La protestul de luni se vor aduna cateva sute de mamici, tatici si alte persoane care sustin aceasta cauza, dar si actorii cei mai importanti, bebelusii, cei care vor avea de suferit din cauza indiferentei autoritatilor daca se va adopta reducerea indemnizatiilor.
Guvernantii si-au dovedit indiferenta de nenumarate ori, cel mai recent exemplu fiind legat de criza vaccinurilor anti-TBC pentru bebelusi, inexistente in spitalele romanesti de cateva luni.

In semn de doliu pentru “inmormantarea” pe care guvernantii ne-o pregatesc, mamicile vor purta banderole negre, insa vor avea de impartit si niste cadouri: pampersi “grei” pentru conducatorul tarii si scutece noi pentru Elena si Ioana Basescu, Elena Udrea si Andreea Vass, din spirit de solidaritate sociala.

Mamele solicita ferm Guvernului si presedintelui Romaniei, cel care a “sugerat” aceasta masura, sa mentina indemnizatia pentru cresterea copilului la 85%, intrucat sumele platite lunar ca indemnizatii nu reprezinta o povara pentru bugetul de stat, daca luam in considerare ultimele date disponibile, potrivit carora in luna martie primeau indemnizatie circa 193.000 de persoane, platile cumuland aproape 190 milioane de lei.

Aceasta suma este mult prea mica in comparatie cu achizitiile realizate in primele patru luni de institutiile si companiile de stat, care s-au ridicat la peste 100 de milioane de euro pentru masini, laptopuri si telefoane, comparativ cu catedrala din Voluntari, in care se investesc peste sapte milioane de euro, cu bani de la Guvern si bugetul local, sau alte achizitii la preturi fabuloase, umflate pentru a umple buzunarele “baietilor destepti”.

In loc sa reduca indemnizatiile pentru cresterea copilului, salariile si pensiile, Guvernul ar trebui sa taie din salariile cu cinci cifre ale parlamentarilor, surprinsi de atatea ori de presa desfasurand activitati “extracuriculare” in timpul sedintelor de plen, precum si sa efectueze o “curatenie generala” in institutiile si companiile de stat, acolo unde nepotismul si clientela politica sunt la mare rang, unde persoanele “inserate” ocupa pozitii-cheie, cu venituri fabuloase.

Indemnizatia acordata pentru cresterea copilului nu reprezinta un ajutor social din partea statului, nici o pomana, asa cum presedintele Basescu a lasat sa se inteleaga in cadrul intalnirii de luni cu parlamentarii, ci este un drept al mamelor castigat in urma anilor de munca si cotizarii la bugetul de stat si la asigurarile sociale.

Exista in Romania femei care au un nivel de educatie ridicat, care au luptat ani la rand sa-si consolideze o cariera si sa aiba un venit satisfacator, pentru care au contribuit lunar cu sume substantiale la buget, iar atunci cand decid ca este timpul sa aiba un copil, statul roman isi bate joc de ele!

Un copil nu poate fi crescut cu 600 de lei pe luna, iar un parinte nu cheltuieste aceasta suma doar pentru pampersi, pentru stiinta domnului Basescu, care ne numeste voalat cersetoare.
Diverse personaje ale scenei publice au vehiculat in media in ultimele zile ideea potrivit careia “in trecut” oamenii isi puteau creste copiii si cu scutece de finet si fara “atatea indemnizatii”. Vrem sa le reamintim acestora ca in acele vremuri “de trista amintire” statul reusea sa le acopere parintilor nevoile de baza: o casa, un loc de munca sigur si asistenta medicala gratuita pentru copii.
In prezent, cresterea unui copil presupune mult mai multe aspecte de ordin financiar decat in trecut. Astazi platim, printre altele, vaccinurile, pe care statul nu le acorda gratuit decat la nivel declarativ, si rate la banci sau chirii pentru o locuinta.
Este inadmisibil sa acceptam reducerea cuantumului de 85%, pentru ca nu “cersim” pampersi pentru copii, ci dorim sa fim respectate atat ca mame, cat si ca platitoare de taxe la bugetul tarii si sa avem posibilitatea sa fim alaturi de copiii nostri in cea mai importanta perioada de formare, primii lor ani de viata.

Stabilirea indemnizatiei la 85% din media veniturilor pe ultimele 12 luni si masurile adoptate pentru incurajarea familiei au condus la cresterea natalitatii in ultimii doi ani. In februarie 2010, numarul nou-nascutilor a fost cu 243 mai mare fata de aceeasi luna a anului trecut, cand s-au nascut 16.175 de copii. Romania se afla la coada clasamentului in Uniunea Europeana in ceea ce priveste rata natalitatii.

Pe fondul crizei economice, multe societati au fost desfiintate si, prin urmare, multe dintre mame nu mai au locul de munca asigurat. Pe de alta parte, mamele se vor vedea obligate sa revina la serviciu dupa incheierea concediului de maternitate, in maximum patru luni de la nastere. Vor fi nevoite sa renunte la alaptarea copilului, sa-si priveze bebelusii de prezenta si afectiunea materna pe cea mai mare durata a zilei, riscand sa pericliteze dezvoltarea sanatoasa a acestora, atat din punct de vedere fizic, cat si psihic si emotional.

In acest context, bebelusii, parintii si sustinatorii acestora vor protesta luni pentru a-si pastra dreptul la un venit decent si la o crestere sanatoasa a copiilor.

Initiativa apartine mamicilor si viitoarelor mamici de pe forumurile miresici.ro si desprecopii.com. La acest demers s-au alaturat pana in prezent numeroase persoane de pe alte forumuri, site-uri si grupuri de socializare, astfel ca la protest vor participa peste 300 de persoane, din datele pe care le avem pana in acest moment.
“Lista” ramane in continuare deschisa pentru cei care doresc sa ni se alature, fie mamici, tatici, bunici sau persoane care ne sustin cauza.

Sper insa ca de data asta, Calea noastra a Victoriei sa fie destul de primitoare pentru brandul Italian si decizia de a deschide in primavara lui 2011 un monobrand de 250 de mp, dupa cum ne spun consultantii de la CPP Management Consultants,  sa ramana in picioare.

Decizia, in mod clar, ar trebui sa apartina amandurora. Dar ce se intampla cand parerile sunt impartite? Cine are votul decisiv cand in acest  Consiliul de Administratie al viitoarei vieti sunt doar doi? Cine este Presedintele?

Anunt din start ca sunt pro-avort. Si nu pledez in favoarea lui iluzionandu-ma ca nu este o viata. Nu as avea cum, pentru ca am auzit cum bate o inima de 12 saptamani. E incredibil. E viata insasi.

Argumentele mele tin de ce se intampla dupa. Evient ca orice cuplu care intentioneaza sa apeleze la avort are niste motive: ca nu sunt bani, ca nu e casa, ca nu sunt luati cu acte-n regula, ca nu e timpul, ca sunt prea tineri sau mult prea in varsta , ca vor sa fie CEO sau doar sa mai creasca un pic in ierarhia companiei, ca pur si simplu nu au chef sa isi petreaca verile jucandu-se cu lopatele si galetuse ori nu se simt pregatit. Daca vrei sa le cauti, justificari pentru avort vin cu sutele. Le poti si ignora desi te zangane la cap  in cele 9 luni de sarcina, in situatia in care te-ai gandit “fie ce-o fi”. 

Asadar, fie-ce-o-fi, dar cine esti tu, infim D-zeu pentru o zi (cea in care ai decis ca ai vrea un bob de mazare) sa te joci cu viata unui om in devenire? Contrar zicerilor populare, un copil nu se creste cu paine si apa. Iar daca muntii de jucarii si bananele la discretie si le-ar platit cu sute de ore de singuratate jelind dupa afectivitate, ce rost mai are? Pentru a fi parinte nu trebuie sa fii perfect, nici putred de bogat, nici sanatos tun si nici indragostit de toti copiii din parc. Dar trebuie sa fii intr-un oarecare echilibru.Macar cu propria-ti viata.

Revenind la vot, lucrurile se complica si mai tare. Daca disec problema pornind de la faimoasa intrebare: ce a fost mai intai, oul sau gaina?, dau intr-o periculoasa capcana: ce e mai bun: ovulul sau spermatozoidul? Probabil ca cercetatorii americani s-au gandit si la asta, dar mie nu mi-a fost dat sa citesc, asa ca nu ma pot pronunta. Trebuie sa schimb, asadar, criteriile, sa ignor partial ce imi spune partea stanga a creierului (jumatatea obiectiva) si sa scriu doar cu partea dreapta (jumatatea subiectiva). De aceea, aici, acum, sustin ca femeia are dreptul sa aleaga. In definitiv, e corpul ei. Timp de 9 luni, sunt suferintele ei (asta daca nu luam in calcul privarile de care sufera, implicit si barbatul in aceasta perioada), kilogramele in plus ale ei, noptile nedormite tot ale ei. La fel si gusturile, mirosurile, senzatiile. Sunt doar ale ei. Din pacate insa, si avortul este doar al ei. Asa ca decideti cu ambele emisfere!

Noroc cu Naveen, printul alb,meloman, bun-de-nimic, aiurit si lefter aparut in poveste pentru a satisface nevoia de a fi printesa a Charlottei, un fel de Paris Hilton a zilelor noastre, dar mai putin exibitionista si cu  un suflet mare. Prietena cu Tiana, aceasta cam pica de fraiera pentru ca al ei dulce Naveen alege calea usoara si da mana cu Diavolul sau Dr Facilier, in cazul de fata, pentru niste verzisori. Si verde a vazut Naveen in fata ochilor cand si-a descoperit labele de broscoi pentru ca evident, maleficul Dr Facilier il transformase din print in animal al baltii. A ramas insa cu aceeasi putere de convingere si a reusit sa obtina pupicul magic de la fata nepotrivita. Uitase probabil ca haina il face pe om, confundand-o pe chelnerita Tiana cu o adevarata printesa. Efectul? Nu cel dorit, in orice caz. S-au trezit, asadar, doi broscoi uniti de limbile prea lungi si de neplacerile specifice batracienilor. Urmeaza o calatorie simpatica, acompaniata de muzica draguta si alte personaje nastrusnice, care are drept scop teoretic transformarea broastelor in oameni. In realitate insa, profitand de iesirea in natura, Tiana descopera ca pe lumea asta mai exista si altceva in afara de munca – adica barbati (broscoi), iar Naveen invata sa toace ciuperci (adica sa faca ceva ). Finalul este bineinteles fericit si previzibil.

Si acum concluzia mea. Naratiunea te prinde gratie surprizelor conceptuale presarate pe ici pe colo. Personajele fac lucruri simpatice, iar replicile dintre cei doi broscoi sunt aproape savuroase. Punctul forte al filmului este insa faptul ca animatia este desenata manual. Si, credeti-ma, se observa. Cei de la Walt Disney spun ca acest film este si o revenire a stilului musical. Ce-i drept are multa muzica in el, dar nu ceva sa te dea pe spate. Nimic memorabil ca in Anastasia sau Lion King. Mai este si mult marketing in acest film, desenarea unui personaj principal feminin de culoare fiind in mod cert de natura sa atraga controverse printre oamenii mari.Bilete vand si vocile, printre care Oprah Winfrey care o interpreteaza pe mama Tianei. Per total, un film de vazut daca ai copii. In lipsa de mici telespectatori, nu va asteptati la un Ice Age 5.

Doi tineri ciudatei cu un “bagaj” cat casa se intalnesc din motive nu prea ortodoxe si se indragostesc. Foarte previzibil pana aici. Din fericire intuitia nu mi-a mers mai departe de o cearta cu happy-ending si am stat mai departe in fotoliu. Am gasit in schimb multa tristete – a fiului neglijat de parintele mult prea ocupat, a micului geniu neinteles de copii prea prosti, a tatalui care si-a pierdut primul nascut si a fetitei care a crescut fara mama. A fost si ceva bucurie: a dragostei impartasite,a fericirii regasite si a reintoarcerii in familie. Ceva umor al replicilor bine scrise si mult romantism. Iar finanul pe cat de nefericit, pe atat de inspirat.

In concluzie, un film de vazut daca vrei sa te pui constiincios pe ganduri. Si acum ma intreb daca sa fac vreo 15 copii, just in case,daca mi-as dori un geniu in familie sau sa fiu presedinte de corporatie. Si ma mai gandesc serios sa imi incep cina cu desertul, pentru ca fiecare placere chiar conteaza.

Si mai minunat ar fi daca nu ar exista bin Laden si toate ororile din lume, iar eu nu as gandi ca el cand da ordin sa se arunce bomba. In schimb, Providenta ar trebui sa imi dea ceva in loc. Un dulap plin de haine noi, dupa care nu am umblat secole intregi prin magazine supraincalzite si supraaglomerate. Pentru care nu am indurat umilinta unei parcari cam strambe si nici pe cea a picioarelor prea groase pentru niste blugi prea stramti. Ce tare mi-as dori asta! Le-as putea minti atunci pe domnisoarele intepate ca ma duc si eu la shopping – in piata Dorobanti si le-as flutura in nas sacosa “Votati Basescu!” Dar nici asta nu este de fapt, visul meu. Si acolo e gloata si acolo trebuie sa alegi ba , mai mult, iti mai pui si in punga. Asadar, visez “o piata buna” pentru toti cei care s-ar bucura de ea si o agroalimentara online pentru mine. Dar nici asa nu e bine. Pentru ca, daca imi e foame vreau acum, si daca nu mi se da pe loc, nu mai am chef si uit. Deci nu mai am nevoie. Plus ca trebuie sa inlocuiesc punga cu un “cos” si ar castiga Geoana pentru ca nu-I mai fac reclama lui Base. Deci nu!

Ceva solutii?

Iti lipsesc ochelarii, burta si pasiunea pentru whiskey. Esti cam de aceeasi inaltime, iar parul a inceput sa-ti incarunteasca pe la crestet. Nu imi aduc exact aminte cand ti s-a mai intamplat asta odata, dar stiu ca intr-o zi am descoperit ca nu ma plictisesc deloc mangaindu-ti parul: un fir negru, unul alb, unul negru, unul alb… Eram mica atunci si nu ajungeam sa te rasfat astfel, decat daca ma lasai sa imi pun capul pe pieptul tau. Si azi-noapte am dormit la fel, numai ca mi-au lipsit pernutele pe care le ascundeai sub piele. Ai slabit! Desi acum nu prea mai iti place sportul si nici la fotbal nu te uiti de pe fotoliu intr-un valatuc de fum. Ce-i drept, ai renuntat la unturica, dar observ ca esti in continuare indragostit de mancarica de cartofi si de ouale ochi. Pasiuni pe care nu o sa le impartasim niciodata.

Sunt bucuroasa insa ca ne putem intelege ca doi oameni civilizati cand e vorba de muzica. De fapt, pe tema asta am putea ajunge la un consens toti trei, daca v-ati cunoaste. Sunt convinsa ca Pavaroti sau Beatles te-ar putea cuceri si pe  tine, obisnuit al cluburilor de tot felul. Am putea imparti si o loja la teatru, dar acolo, doar voi doi v-ati dori sa fiti pe scena si nu asezati comod pe-scaunul de langa mine. Cred ca ati face un cuplu reusit pentru ca va completati. Subconstient am stiut asta de la inceput numai ca nu am vrut sa recunosc. Mult timp, l-am incuiat pe Freud inauntrul copertilor groase, visand feti frumosi inalti si cu parul blond. Am incercat chiar sa ii inghesui, asa mari, intr-un profil ideal dupa chipul si asemanarea ta. Dar au iesit de acolo sifonati si nu am mai putut salva nimic. M-am impacat asadar cu mine, cu tine si cu el si cu imperfectiunile noastre.

Mi l-au luat curand, fara nici un cuvant si nicio explicatie, lasand ca disperarea sa-mi aline durerea banala de burta spintecata. Si a urmat o noapte in care tot speram sa vad din nou chipul de statuie. Si o mogaldeata.

M-au izolat a doua zi departe, intr-un salon luminos cu paturi, mame si copii. Vreo cinci ca al meu era al saselea. Si nu era. Asa ca am zacut o vreme pe langa flori, pampersi , tipete si asistente pana cand plicul si-a gasit calea, iar eu un loc langa sectia de neonato.

De atunci l-am vazut in fiecare zi. Eram intr-o casta a femeilor cocarjate. Ne imbracam in halate albe si ne puneam bonetele pentru a ne acoperi impuritatea si a ne deosebi de asistentele apriori curate.Intram cu groaza si ne faceam loc, tacut, printre cutiile imbibate cu speranta ca intr-o zi si plamanii lor se vor imbiba cu aer. Nimeni nu stia exact ce se va intampla dar ne masuram sansele uitandu-ne pe furis la vinetiul din cusca vecina. “Al meu e mai roz”, ma gandeam ceva mai bucuroasa, dupa care imi reprimam imediat gandul stiind ca este vorba de copilul cuiva. Ma simteam si asa destul de vinovata pentru ca am ales prost. “Da tu cate saptamani aveai?”, ma intreaba nervos doctorul meu dupa o cearta cu medicii pediatrii. “Ma tot interogheaza astia de ce ti l-am scos asa devreme”adauga in timp ce ma fugareste pana la casca de cosmonaut a lui fi-miu. “Uite la el, e bine merci”, da verdictul dupa ce arunca o privire inspre pielea zbarcita ce intra si iese regulat dintr-o cavitate unde ar fi trebuit sa fie , bine merci, plamanii.  

Acum are“multi” plamani si vreo doi dinti.Si doar lui Dzeu ii pot multumi pentru asta.

Ma intreb daca nu este un perfect instrument de marketing in sprijinul cartilor, revistelor si paginilor de internet dedicate? Sau – de ce nu!? – unul pentru a ne promova pe noi insine in fata sexului opus. In jocul seductiei, fiecare dintre parteneri poate creste in ochii celuilalt cu acele caracteristici ale genului. In cel mai rau caz, acestea sunt reduse la fuste si pantaloni si atunci totul se termina frustrant si stupid cu “misoginule!” sau“misandro!” (eu nu am auzit niciun barbat aruncandu-i in obraz vreunei purtatoare de fuste apelativul “misandro!”, dar cine stie?). Ori , pot fi explorate dincolo de ce se ascunde intre picioare, iar totul se poate transforma intr-o aventura.

La inceput, el cerceteaza cu ochii niste buze care arata ca ale lui, dar gustul ii ramane strain. Urmeaza ochii – tot doi, tot umezi, tot curiosi. La urechi ajunge mai greu pentru ca se pitesc dupa o suvita. Trece grabit peste ele pentru ca stie ca intr-o zi va avea mai mult chef si timp sa le conteple, iar functionalitatea lor o cunoaste prea bine. Continua surescitat si nerabdator pentru ca acel “altfel” de abia incepe sa se releve. Doua movilite pe care le stie demult, dar le-a uitat si le redescopera in fiecare ea pe care vrea sa o cunoasca.O talie sculptata. O crestatura mica in care parca-i ghiceste firul de nisip ce s-a ascuns acolo asta vara si solduri de fetita. Picioare. Ca ale lui doar ca nu merg. Pasesc, plutesc sau se cufunda cu tocurile-n asfalt. Asta e ea, asa cum arata, iar el si-a insusit primul volum. Urmeaza un al doilea si simte ca a trecut de la scoala generala la gimnaziu. Materiile se inmultesc. La fel si problemele nerezolvate si lucrurile de neinteles. E greu si anevoios, dar continua sa descopere putin cate putin pentru ca ii place. Unii ajung la facultate, master sau isi dau doctoratul. Iar altii se angajeaza imediat dupa liceu. Intr-o alta relatie.

Un inceput exista si pentru ea. O insula de descoperit si poate de colonizat. Ochi, gura, gat, par si frunte toate atat de cunoscute, toate atat de bizare. Nu are movilite, dar isi lustruieste platosa ca pentru razboi, de fiecare data cand il atingi ca din greseala. Ii poate parea ireal de frumos, salbatic de frumos sau doar interesant de frumos. Si chiar daca nici una dintre variante nu este adevarata, macar merita sa afle cum gandeste.Il lasa intai sa se incalzeasca adresandu-i intrebari usoare, dupa care se risca si intra in detaliu. Se gandeste si razgandeste, rastalmaceste, intra in pantofii lui si din nou in ai ei si tot asa pana cand decide: e de ea. Sau nu!

Si aici ingrop securea razboiului. Va las pe voi sa il continuati.